Duminica Floriilor- semnificații și tradiții

În acest an, a șasea Duminică din Postul Mare, a Floriilor, după cum este cunoscută în popor, este precedată de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Acest praznic coincide cu sărbătoarea Învierii lui Lazăr. Cele două zile alcătuiesc împreună hotarul și puntea de legătură între Postul Paștilor și Săptămâna Patimilor. Sâmbăta lui Lazăr care este ultima sâmbătă din Postul Paștelui în care se face pomenirea morților.

* Legende despre Sâmbăta lui Lazăr

În legendele și poveștile românești, personajele mitice s-au „înrudit” cu cele religioase. Baba Dochia era mama lui Dragobete, Cap de Primăvară, căsătorit cu o fată ce mai avea un frate mai mic, pe nume Lazăr.

Într-o sâmbătă, Lazăr a plecat de dimineață cu caprele, lăsând-o pe maică-sa să facă plăcinte. Urcând-se într-un stejar, să culeagă muguri, își aduce aminte de plăcinte. Se grăbește să coboare, cade și moare. Sora lui, nevasta lui Dragobete, îl caută până îl găsește și îl bocește până cade moartă lângă frate-său. Rudele și neamurile i-au găsit târziu, în ziua de Sântămărie, când iarba crescuse peste ei. ”Se zice că de atunci ar fi rămas și jelitul la morți”. În felul acesta, sora lui Lazar scapă de traiul greu ce-l ducea cu soacra-sa, Baba Dochia.

Cele doua zeități preistorice, Lazăr și Flora, provenite din straturi culturale diferite (tracic și roman), înrudite în ceea ce privește scopul final (renașterea vegetației la începutul unui nou ciclu calendaristic), sunt celebrate în Calendarul popular în Sâmbăta lui Lazăr și în Duminica Floriilor.

* Obiceiuri în Sâmbăta lui Lazăr

Femeile de la sate coc plăcintele lui Lazăr și le dau de pomană. În Sâmbăta lui Lazăr, la sate, femeile nu torc deloc, pentru ca nu cumva morții, care așteaptă la poarta Raiului, să revină pe pământ.

În unele zone, copiii colindă, cu crenguțe de salcie sfințite la biserică de preotul satului, apoi merg la fiecare casă, cântă și urează de bine și de sănătate. Glasuri curate de copii povestesc, peste vremuri, despre Iisus, Cel primit cu slavă și ramuri de măslin și finic în Ierusalim, de aceleași mulțimi care, peste o săptămână, aveau să-l răstignească. Ca de fiecare dată când vin colindătorii, gazdele primesc copiii cu drag. Îi ascultă și își împodobesc, împreună, casa cu salcie sfințită, se bucură și speră. Așa cum își amintesc bătrânii satului, plata pentru colindători erau ouăle albe, nefierte, tocmai bune pentru a fi colorate de Sfintelor Paști.

* Superstiții în noaptea spre Florii

La sate, pe vremuri, se practicau de Florii și câteva obiceiuri a căror origine se pierde în timp.

La miezul nopții dinspre Florii, fetele fierbeau apă cu busuioc și cu fire de la ciucurii unei năframe, furate de la înmormântarea unei fete mari. În Duminica de Florii, ele se spălau cu această apă pe cap, aruncând-o apoi la rădăcina unui pom fructifer, sperând, în acest fel, să le crească părul frumos și bogat.

În alte locuri, oamenii nu se spală pe cap în această zi, tocmai ca să nu încărunțească, la fel ca pomii în floare.

* Obiceiuri și tradiții în Duminica Floriilor

În ziua Floriilor, oamenii merg cu ramuri de salcie la biserică, pentru a-L întâmpina tainic pe Hristos. Rămurele – mâțișorii, cum sunt denumiți popular – sunt sfințite și puse la icoane. Oamenii de altădată credeau că nu e bine să renunți la aceste ramuri, dacă nu au venit celelalte Florii.

Oamenii le puneau și pe pomii fructiferi, având credința că-i vor ajuta să rodească. Exista credința că abia acum pomii prind putere să rodească. De aceea, nu se plantau pomi înainte de Florii, de teamă ca aceștia să nu rămână fără rod.

În ziua de Florii, stupii erau împodobiți cu ramurile de salcie sfințite, ca albinele să se bucure de binecuvântarea divină și să aibă spor la cules polen.

În unele sate, mâțișorii erau aruncați în curte când începea să bată grindina. Însă ramurile de salcie aveau, în principal, menirea de a-i feri pe oameni de duhurile necurate.

Ramura de salcie sfințită era utilizată și în scopuri terapeutice. Oamenii înghițeau mâțișori de pe ramura de salcie, pentru a fi feriți de diferite boli. Bătrânele se încingeau cu salcia ca să nu le mai doară șalele.

Exista și obiceiul ca părinții să-și lovească pruncii cu nuielușa de salcie, când veneau de la biserică. Credeau că așa vor crește sănătoși și înțelepți.

* Tradiții creștine în Săptămâna Patimilor

Deși există puține surse care să indice cum era celebrată Săptămâna Patimilor în Biserica Creștină timpurie, se pare, totuși, că aceasta este o practică foarte veche. Deja în secolul al IV-lea d.H., celebrarea acesteia pare să fi fost deja o practică bine stabilită, structurată într-un mod asemănător celui din zilele noastre.

La sate, în Săptămâna Mare era și încă mai este obiceiul să se comemoreze morții fiecărei familii. Oamenii satelor de altădată credeau că sufletele celor plecați în lumea de dincolo vin la toate Deniile care se fac în această săptămână.

Poveștile spuse seara, lângă foc, descriau cum sufletele celor plecați intră în biserică, dar numai după ce ies cei vii. Puteau fi văzute de enoriași, dar nu aveau voie să-i atingă. Exista posibilitatea ca acele suflete să se înfurie și să provoace stricăciuni.

Se spune că, în această săptămână, pomenile sunt foarte bine primite de cei adormiți.

Cei mai elevați creștini din lumea satelor de altădată posteau negru din Duminica Floriilor și până în Joia Mare. Atunci mergeau de se spovedeau și luau Sfânta Împărtășanie.

Îndrumar creștin la vremuri anevioase – Spovedania terapeutică

Spovedania se dovedește a fi o terapie duhovnicească eficace, din mai multe puncte de vedere și pe multe planuri.

Mai întâi de toate, mărturisirea păcatelor este, prin sine, eliberatoare. Atâta vreme cât nu este recunoscut ca atare și atâta vreme cât nu este mărturisit altcuiva, păcatul se înrădăcinează în suflet, crește și se întinde, îmbolnăvindu-l în întregime, măcinând, pustiind și otrăvind viața lăuntrică. Povara păcatului este greu de purtat de unul singur, cu atât mai mult cu cât el iscă tulburări a căror pricină omul nu o poate înțelege ușor și e prea slab și neputincios ca să le poată stăpâni. De aceea, păcatul este izvor de neliniște, de angoasă, mai ales din cauza sentimentului de vinovăție care, în general, îl însoțește, dar și pentru că păcatul trezește și întreține activitatea demonilor care, profitând de această stare bolnavă, seamănă tulburare și neliniște în suflet, prin toate mijloacele.

Păcatul îl face pe om să nu mai ia seama la valoarea sa și să aibă o viziune pesimistă asupra ființei și existenței sale. El dă naștere unei stări de tristețe și descurajare, ducând până la deznădejde. Importanța terapeutică a mărturisirii este cu atât mai mare cu cât, în forma ei tradițională – pe care Biserica Creștin-Ortodoxă o păstrează -, ea nu constă în simpla înșirare a unei liste de păcate. Penitentul mărturisește în chip spontan, direct și din adâncul sufletului, greșelile și neputințele sale, arătând și împrejurările în care s-au petrecut, pentru ca duhovnicul să-l poată înțelege mai bine și ca să-i poata da apoi sfaturile cele mai potrivite pentru starea sa.