”Calul este darul lui Dumnezeu pentru omenire”, spune un vechi proverb arab. Iar un necunoscut, fără îndoială bântuit de geniu, scria undeva despre cal: ”În cazul în care Dumnezeu a făcut ceva mai frumos, El a păstrat pentru Sine”.
În urmă cu mai bine de 20 de ani, scriam, în hebdomadarul ”Romanul liber”, despre cum se distrugea o echipă de echitație, din cauza unor conflicte între fostul antrenor (un colonel de cavalerie, în retragere) și noul antrenor (un inginer agronom). Colonelul de cavalerie era bunicul Alexandrinei Olaru Cristea, cea care, nu demult, a deschis un club de echitație la Roman. Clubul în sine constituie o premieră în istoria orașului, dar sorgintea lui se află, desigur, în echipa de călăreți pe care o antrena colonelul Stănescu și din care făcea parte și nepoata lui. Așadar, dragostea pentru cai și pentru călărie este, la Alexandrina, ereditară.
– Cum v-a venit ideea de a înființa un club de echitație?
– Prin 1978, bunicul meu a avut ideea înființării unei baze hipice și a găsit sprijin la fostul IAS. Până în anul 1991, am făcut și eu călărie, am participat la concursuri… Apoi, timp de 20 de ani, nu am mai avut nicio legătură cu echitația, dar am rămas cu pasiunea pentru ea… Și, tot timpul, mi-am dorit să mă întorc lângă cai. Mă duceam cu copiii pe la concursuri, ca să mai vedem caii, să facem fotografii… Și, apoi, mai mult în joacă, am reînceput să încalec, ca și copiii mei de altfel, care m-au urmat… Pe urmă, am cumpărat un cal, după un timp am mai cumpărat unul și îi țineam la Bacău, plăteam pensiune pentru ei, mergeam zilnic la ei, era destul de obositor, dar și costisitor. Cu sprijinul tatei, am adus caii aici, unde era un spațiu, dar a trebuit amenajat. Și, așa, am adus din nou cai în Roman.
”Când visezi foarte mult la ceva și îți dorești foarte mult ceva, până la urmă se împlinește; și chiar mai repede decât te-ai fi așteptat”
– Care este specificul activității clubului?
– El se axează, în principal, pe ideea de club de relaxare. Și am susținere, să știți. Chiar există doritori, mă sună oameni, îmi trimit mesaje pe facebook… Nu e un club exclusivist și, deci, nu are nici reguli foarte stricte; unii vin un timp, apoi nu mai vin, fie că nu mai au timp, fie uită… vin alții și tot așa… lucrurile sunt în continuă dinamică. Este, însă, și un segment pentru sportul de performanță, fiindcă am cai pentru agrement și alți cai pentru sport. Deci, patru cai sunt pentru agrement, iar doi pentru competiții. Acum, de când am cumpărat primii cai, am participat la competiții – am participat mereu -, dar acum miza este băiatul meu cel mic, să participe el… Are 12 ani și e pasionat de cai. Își dorește să meargă la concursuri, să câștige… Băiatul mai mare, care are 13 ani, nu e pasionat de călărie, el are alte preocupări. Revenind la competiții, noi participăm la cele de amatori, unde participanții merg de plăcere, de drag… premiile sunt absolut simbolice; am ocupat și locul I și II și V… dar nu cred că locul este cel mai important lucru atunci când te înscrii într-o competiție. Pentru mine, e mai importantă starea aceea, de dinainte și din timpul probei, când ai emoții, când vrei să-ți iasă totul bine… Și nu neapărat pentru un loc pe podium, ci pentru tine. Și pentru cal. Și atmosfera de concurs este deosebită… Este un sport elegant, tu te îmbraci frumos, calul este și mai frumos, este țesălat, periat, i se împletește uneori coama… ce mai, e ca o sărbătoare!
– Apropo de concurs, calul simte când a fost bine sau când nu a ieșit cum trebuie?
- Caii sunt foarte sensibili și simt fiecare nuanță. Noi, ”oamenii de cai”, trebuie cunoaștem psihologia lor. Fără a înțelege, din reacții, din felul cum ciulește urechile, din modul cum calcă, cum respiră, nu reușești să știi ce vrea calul sau ce problemă are. Uneori, caii greșesc intenționat, au toane, au răutăți și ei și, ca și în cazul copiilor, trebuie atenționați, trebuie să li se transmită că ești supărat pe ei… Dar e suficient un ton ușor mai ridicat ori lipsa recompensei obișnuite, pentru a realiza calul că nu a fost bine. Recompensăm orice mișcare bună, orice dovedește că a înțeles ce vrei de la el și că se străduiește să te mulțumească, iar recompensa constă în bucăți de măr, bucăți de zahăr sau descălecatul: ”ai făcut bine asta, gata, azi nu mai lucrezi nimic, poți să te relaxezi…”
”Echitația este un sport de cuplu, în care ambii sportivi trebuie să fie în vârf de formă, ca să obțină rezultate”
– Calul simte, să spunem… la fel ca și câinele, că un om nu-l place, că îi este ostil?
- Da. În plus, calul are o memorie, afectivă în special, grozavă. Să vă dau un exemplu: primul cal pe care l-am cumpărat trebuia să ajungă la un abator, în Belgia. L-au luat niște români și a ajuns, la un moment dat, pe mâna unui individ care… Calul fusese traumatizat și avea niște accese de panică. L-a apucat zvârlitul și l-a lovit pe călăreț, de i-a rupt coastele și călărețul s-a răzbunat și a bătut calul. După trei ani, într-un concurs, calul l-a revăzut pe cel care îl bătuse… Eram călare pe el… Când l-a văzut, mai întâi a tresărit violent, apoi a încremenit… nu i se mișca niciun mușchi, respira doar, o respirație violentă, ca după efort… Bunicul mi-a spus multe întâmplări din război, legate de memoria calului și de felul în care el se atașează de călărețul care îl supune, dar îl și menajează.
”Bunicul meu, în război, călărea o iapă care, la un moment dat, fără nicio explicație, s-a aruncat într-o tranșee adâncă… Așa a scăpat bunicul cu viață, fiindcă, în chiar locul unde era el cu un moment înainte, a căzut un obuz… Iapa presimțise sau poate simțise obuzul venind, cine știe?”
– Un cal pentru agrement schimbă mulți călăreți; se obișnuiește cu situația asta?
- Da, se obișnuiește… La un moment dat, devine mai deștept decât călărețul… La Bacău, unul din căluții pentru agrement învățase durata traseului și, fix după 10 minute, se oprea în dreptul ieșirii; nu trebuia să mai verifici ceasul, era foarte precis… Dar și caii au temperamente diferite, de pildă, nu orice cal poate face agrement.
– Echitația sau, mă rog, ceea ce faceți dumneavoastră acum și aici, e o activitate costisitoare?
- E o activitate din care nu se câștigă bani, dar în care se cheltuiesc bani. Dar este îmbucurător că, și în România, a început să se dezvolte ramura asta, a agrementului. Au apărut, recent, astfel de puncte, de nuclee, în toată țara. Nu le-aș spune neapărat baze hipice, dar, de fapt, atât timp cât ai un teren, ai obstacole, ai condiții de grajd foarte bune, e clar o bază hipică.
– În ceea ce vă privește, chiar dacă noțiunea de club de echitație este absolut inedită pentru Roman, dacă ne gândim bine, este, de fapt, o reînodare a unei tradiții care dispăruse prin 1991…
- Da. Cred că o parte din băieți au mai concurat și în 1992, dar eu m-am retras în 1991, după ce am obținut titlul de campion național la dresaj… Acum, când am revenit, am reînceput cu obstacole, fiindcă la Bacău asta aveau, obstacole… Dar mie mi-a plăcut extraordinar de mult dresajul… Și, haideți să vă spun un lucru: nu poți concura la probe de obstacole fără dresaj.
– Aveți vreo mare neîmplinire?
- Da, mi-a murit un căluț… la care am ținut foarte mult. Și băiatul meu îl iubea grozav; făceau un cuplu care chiar promitea, zic eu. Aveam planuri pentru Balcaniadă, care, anul ăsta, se desfășoară în România… Era mai ușor… și cu transportul, și cu cazarea, și celelalte cheltuieli, dar… asta a fost. Calul a făcut o ocluzie intestinală și… sunt foarte sensibili din punctul ăstra de vedere…
– Apropo de transport, caii se transportă în niște… rulote, tractate de mașini. Cum vă descurcați?
- Am rulote și îi transportăm ori de câte ori este nevoie. Nu le este cailor foarte comod, fiindcă stau tot drumul numai în picioare, dar astea sunt condițiile.
”Am permis de conducere B+E, pentru remorcă, pentru că trebuie să tractez rulote cu cai în deplasări. Cei de la poliție mi-au spus că sunt prima femeie din județul Neamț care are un asemenea permis”.
Dan AILINCĂI
