Reluând tradiția asociațiilor învățătorilor în zilele de 6-7 septembrie 2008, la Palatul Parlamentului a avut loc cel de-al XXIX-lea Congres al Învățătorilor din România și al învățătorilor de peste hotare, care predau copiilor în frumoasa noastră limbă. La acest congres, am ascultat, nu mai știu pentru a câta oară, despre „Armata învățătorilor”, așa cum erau numiți învățătorii înainte de 1945, de către ministrul Angelescu.
Această armată a învățătorilor avea asociații locale în fiecare județ, avea cel puțin un imobil (casa învățătorului) în care puteau oferi găzduirea colegilor, aveau internate pentru copiii de învățători și țărani care veneau la studii în oraș pentru a deveni învățători sau specialiști în diferite domenii de activitate. Într-un astfel de internat am stat și eu, timp de șapte ani, pentru a mă pregăti să devin învățător.
În fiecare județ, asociațiile aveau bănci proprii, transformate după 1925 în C.A.R.-uri, după modelul sovietic. Asociațiile locale aveau case de odihnă, la munte și la mare. Ele se ocupau de formarea continuă a învățătorilor, organizau congrese la care, de multe ori, erau onorați de participarea somităților vremii.
Dar, de fapt, cine este EL, ÎNVĂȚĂTORUL? Este un om simplu, modest, dar numai până ce intră în clasă. Acolo, însă, capătă autoritate și devine ”Doamna”, ”Domnul” sau ”Domnișoara”, apelative suficiente pentru o identificare sigură. Învățătorul creează o operă foarte complexă, ”Zidirea de caractere” .
Dicționarul explicativ al limbii române spune că ”învățătorul este persoana care predă cunoștințe și face educația civică a copiilor în primele clase de școală”.
Sărmane DEX! Nu ai tu file de câte ori i-a fost învățătorul și tată și mamă copilului orfan, de câte ori nu a cărat în sacoșa-i veșnic neîncăpătoare creioane, caiete pentru copiii nevoiași, nu numai în cătunele îndepărtate, uitate de lume, dar și în casele de copii.
De multe ori îmi aduc aminte de învățătorul lui Mihail Sadoveanu, care se numea Mihai Busuioc, ”Domnu’ Trandafir” de mai târziu. ”… și când mă gândesc bine, când judec cu mintea de-acum, când caut s-adun fapte care atunci, copil, le treceam cu vederea, găsesc cu mirare că Domnu’ era un om foarte necăjit, hărțuit de administrație, cu mult greu își ducea gospodăria lui, că venea de multe ori amărât să ne dea cu dragoste învățătura de toate zilele.”
În poezia închinată Învățătorului, intitulată chiar așa – ”Învățătorului” -, Adrian Păunescu se întreba…
”…Se mai învață demnitatea-n școală,
Se mai învață bunul simț, salutul,
Nu pete de cerneală se mai spală,
Ci alte pete: răul și urâtul.
Dă școală, mângâierea ta cea blândă,
Și aspra ta, fireasca ta rigoare.
Copiilor suflarea tremurândă
Învață-i pe cei mici ce este omul mare!
Învață-i să rămână, totdeauna
Copii ai unei singuri școli fără finaluri,
Cu conștiința lor să fie una
Necompromiși de pasiuni și valuri!
Să nu uităm aflându-ne oriunde,
Întâia rază și întâia carte!
Să dăm, pios, omagiul firii noastre
Învățătorului fără de moarte!”
Prof. Gheorghe AMAICEI
