Benoni Beșu – polițistul care muncește cu mâinile în buzunare

pietricica turism

Relaxat și echilibrat. Asta e prima impresie pe care o creează comisarul șef Benoni Beșu oricui îi pășește în birou. Deși munca pe care o face, de șef al Serviciului de Investigații Criminale, nu este deloc una care să-i dea un asemenea aer. E stres, e luptă cu timpul, e știință. Un loc pe care îl vede un om obișnuit și se îngrozește (de regulă, plin de sânge), polițiștilor din această structură le spune foarte multe lucruri. Munca lor constă în a-l prinde și a-l „dovedi” pe cel care a „făcut” ca locul să arate, cu adevărat, înspăimântător.

Te aștepți ca în fruntea unui asemenea serviciu să găsești un om dur, suspicios, puțin introvertit, poate neîmpăcat cu faptul că toată cariera lui trebuie să umble după criminali, violatori și tâlhari, să aibă de-a face cu cei mai respingători oameni și să trebuiască să înțeleagă ce-a fost în capul lor atunci când au lovit mortal sau au mutilat sufletește pe cineva.

Ei bine, nu! Ben, cum îi spun cunoscuții – sau „blândul Ben”, cum îl mai alintă colegii și apropiații -, este genul de om care-și face treaba fără să se lase afectat. Trăiește degajat, ca un om care vinde apartamente, fără să vadă fisura din perete, ci doar priveliștea superbă de pe terasă.

* „Cercetarea la fața locului se face cu mâinile în buzunare! Nu atingi nimic! ”

Benoni Beșu s-a născut chiar în ziua de Crăciun, pe 25 decembrie 1973, la Bodești, într-o familie simplă (tata era șofer la Ocolul Silvic Gârcina, iar mama lucra pe platforma chimică Săvinești). Singur la părinți, a crescut odată cu copiii de prin vecini și a învățat, ca toată lumea, la școala din sat. La Piatra Neamț, a urmat Liceul auto, între anii 1988-1992, apoi a oscilat puțin între cariera de economist și cea de polițist și a ales-o pe a doua, pentru că era un „curent în liceu” pe vremea aceea. A stat un an acasă și s-a pregătit la materiile de admitere (istorie, gramatică și limba engleză) și a intrat din prima. După ce-a absolvit academia, a lucrat 8 luni la Poliția de frontieră Oradea și apoi s-a întors la București, de data asta ca formator de studenți. Patru ani a fost comandant de companie, iar în 2002 a făcut raport și a reușit să se întoarcă acasă, pe un post de la Judiciar, la Poliția PiatraNeamț.

Era Mihăilă comandant, m-a întrebat unde vreau – eram ultimul venit, nu prea era cazul să emit pretenții – și m-a dat la Violență. A doua zi, m-a băgat la echipă. Într-o singură noapte, am avut 14 evenimente, de la o incendiere pe la Dobreni, până la câteva morți suspecte. Când m-am întors din teren, mă gândeam cum să fac raport, să mă duc înapoi la București. Dar n-am plecat decât la județ, 8 luni mai târziu, la Serviciul judiciar, unde se eliberase o funcție, la un compartiment care se numea «Prostituție, proxenetism, Interpol». Nici acolo n-am lucrat decât vreun an, după care m-am mutat la «Violență» și, în scurt timp, la «Omoruri», unde am stat 10 ani, până în 2011, când am devenit șef de serviciu. Primul meu dosar, pe care l-am făcut singur cap-coadă, a fost un omorla Bălțătești. A fost după tiparul clasic: conflict spontan pe consum de alcool, iar femeia și-a lovit bărbatul, cu cuțitul, în zona inghinală și i-a secționat artera femurală. Era foarte mult sânge, puteai să faci baie în atâta sânge. Sunt scene pe care nu le suportă oricine. Am o funcție liberă la «Omoruri» de un an jumătate, doi, de când a plecat Teo Sandu, și nu vrea nimeni să vină. Și nu e vorba doar despre natura muncii, ci și despre faptul că trebuie să fii operativ 24 de ore din 24, să nu cârtești când trebuie să pleci la un eveniment și să te întorci cu autorul. Dacă vii de la o crimă fără autor, a doua zi te cam duci degeaba. Și încă ceva: cercetarea la fața locului se face cu mâinile în buzunare! Nu atingi nimic! Am colegi care fumează și-i chem după aia să-și adune chiștoacele, ca să-i exclud din cercul de suspecți. Și așa, ca să fie imaginea completă, mai sunt și situații în care, pe căldurile astea, este găsit unul mort în casă de două-trei săptămâni. Iar cu masca nu poți sta foarte mult, pentru că nu poți respira”.

Deși pare „imunizat” și reușește să nu ducă acasă nimic din încărcătura de la serviciu, Benoni Beșu are memorie tipică de judiciarist și ține minte cazurile care l-au marcat, cu nume, cu date, cu împrejurări și detalii de anchetă. I-au rămas în memorie dublul asasinat de la Borlești, de acum 10 ani, când a găsit un cadavru în grădină și altul în fața ușii, dar și cazul băiețelului decapitat cu drujba de tatăl său, care a vrut să se răzbune, astfel, pe soția lui plecată în Italia.

Majoritatea actelor violente se întâmplă sub impulsul de moment, fără intenția de a ucide și 90% sau poate chiar mai multe pe fondul consumului de alcool. Din 15-20 de omoruri, dacă sunt 2-3 cu intenție, iar cele cu premeditare sunt extrem de rare. Am avut cazul de la Tașca, cu Țuțuianu, care este un tip cu mare stăpânire de sine. A încercat să-și convingă un coleg de celulă să ia fapta asupra lui. Ăla avea oricum 14 ani de executat și i-a explicat exact cum a comis crima, ca să știe ce să declare. Un singur detaliu nu se potrivea, pentru că respectivul nu avea permis de conducere și atunci trebuia să spună că a cărat cadavrul și l-a îngropat undeva. A fost un caz în care s-a lucrat foarte mult timp, iar autorul a rezistat în anchetă, deși am găsit brățara ei amanetată de el și cartela lui în telefonul ei. Plus cele două picături de sânge din mașină, care nu erau de la un iepure cum a zis, ci de la ea. Sunt relativ rare cazurile când un criminal n-are niciun fel de remușcări. L-am mai avut pe Spiru Românașu, unul care și-a ucis doi consăteni, la 10 ani diferență, procedând exact la fel de fiecare dată și considerând că a făcut un act de dreptate”.

Dar nu doar cazurile curente sau recente le dau motive de ședințe de analiză celor de la Judiciar, ci și AN-urile, 4 la număr, pe care le întorc pe toate fețele, din când în când. Așa s-a format echipa cu idei, cu discuții foarte serioase, cu încrederea că „atunci când pleci la război nu te înjunghie nimeni pe la spate”. Adică nu se scurge nicio informație dincolo de pereții biroului.

* „Când mai mergem la Părintele Iustin?”

Analizând „evenimentele” care devin dosare penale, comisarul șef Benoni Beșu a ajuns la concluzia că lucrurile îngrozitoare din jurul nostru se întâmplă din cauza a două mari lipsuri: credința în Dumnezeu și educația. În biroul lui, de la ultimul etaj al Poliției Județene, pe pervaz este o icoană cu Maica Domnului și, alături, două calendare, cu chipul Părintelui Iustin, la care mergea frecvent. „Nu stăteam mult, doar două-trei minute, cât să ne dea o binecuvântare. Încet, încet, am ajuns să merg și cu colegii, iar apoi veneau ei la mine și mă întrebau când mai dăm o fugă la Părintele Iustin”.

Acum, de când Părintele Iustin nu mai este, Benoni Beșu își ia soția și cele două fetițe și, măcar o dată la două săptămâni, merge la o mănăstire, unde se roagă în tihnă și-și duce copilele la împărtășit. Se simte mult mai liniștit dacă face lucrurile astea, la fel cum se simte după ce ține, cu strictețe, posturile mari de peste an.

Consideră că familia estecea mai importantă pentru el și găsește timp să-și ducă fetițele la pictură, la dans, la pian, la schi. Plus că cea mare,Talida-Iustina (are 8 ani acum și a fost botezată de Părintele Iustin), are „serviciu” și e foarte conștiincioasă – pozează pentru o firmă de hăinuțe pentru copii și-și câștigă singură îmbrăcămintea. Și, după toate preocupările legate de familie, Ben găsește timp și pentru un fotbal cu prietenii, pentru tenis de câmp sau câteva ore de înot. La fel a găsit timp, împreună cu vechiul său prieten Paul Tablan, să facă și doctoratul, de care s-a apucat în 2013, în glumă, doar pentru că se dădea ceva în plus la salariu. Era preocupat de furturile de pe carduri și și-a ales ca temă „frauda prin instrumentele de plată electronică”, în vreme ce Paul Tablan a optat pentru un subiect legat de schimbul de date genetice. Au nimerit la un profesor de la academie, care i-a chemat mai întâi să vadă „care le este raționamentul” și abia după aceea i-a acceptat. „Ne-a chinuit pur și simplu, Paul spunea că mai bine l-ar chema Tobă la raport decât să meargă să susțină teza”.

Când se uită în urmă la viața sa de până acum, Benoni Beșu spune, sincer și convins, că nu are niciun regret. Crede în destin, crede că nimic nu e întâmplător, crede în Dumnezeu și nu-i place să-și stabilească obiective. „Nu-mi planific viitorul. Are altcineva grijă de asta”.

Cristina MIRCEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.