O creatoare de ie tradițională, în război cu ”chinezăriile”

Rodica Ciocârtău s-a trezit în lume lucrând la război. Avea 6 ani când mama ei, care făcea zestre pentru fetele din sat, a așezat-o la stative. Pe vremea aceea, era set strict: 3 scoarțe (covoare), 6 carpete, plus macaturi, cergi, perne și plapume. Cu cât era mai înstărită familia, zestrea era mai mare.

Acum, Rodica are 46 de ani, trăiește tot în Boboiești, Pipirig, la doar câțiva metri de casa părintească, și coase costume populare, dar și ii.

Cei mai mici ”beneficiari” au doar câteva zile de viață, iar părinții lor, care încă mai iubesc portul românesc, vor să-i îmbrace cu ținute speciale la botez. Dar mai sunt oameni în zona Târgului care vor haine tradiționale și la nunți, măcar pentru miri, socri și nașii de cununie.

O creatoare de ie tradițională, în război cu ”chinezăriile”

Rodica Ciocârtău muncește zile în șir pentru o ie. Uneori, are modele complicate și trebuie să folosească lupa pentru ca întreaga cusătură să iasă perfect. Primește comenzi de la școli și de la ansambluri populare pentru costume complete și toată munca, de la opinci până la cămașă și brâu, nu e doar răbdare și migală, ci și onoare și responsabilitate, pentru că toate trebuie să fie la fel și să reziste în timp. Iar când știe câtă muncă e la un costum popular veritabil și merge la târguri, unde dă peste ii ”tradiționale” made in China, Rodica Ciocârtău se întristează și se revoltă în același timp: ”Ne-au invadat chinezăriile. Și – culmea! – iile sunt identice. Le vezi amestecate pe cele autentice cu cele kitsch. La fel și cu vasele de ceramică adevărate, care sunt vândute alături de oalele cumpărate de la Ikea. E o amestecătură și numai prețul îl poate orienta pe omul neavizat. Însă sunt destui care se înșeală și așa! Sau preferă să dea 120 de lei pe o ie, cumpărată cu 40 de lei din București, de la «producătorul» care și-a deschis fabrică, decât să dea 350 de lei pe o ie cusută manual. Diferența este că ia făcută la mașină rezistă două-trei spălări, pentru că pânza este foarte slabă, și pe urmă ștergi cu ea pe jos. Mai nou, au început să facă și catrințe, tot la făbricuță. Sunt mai puțin dense decât cele țesute, nu au tricolor, cum au cele pe care le facem noi, dar costă 70 de lei metrul, pe când, la noi, costă 150-170 de lei. Dar la o catrință țesută sunt 1.500 de fire în urzeală, îți ia trei-patru zile numai să întinzi firele! Iar dacă e să mă refer la cusături, e multă muncă până găsești modelele. Eu caut pe cămășile vechi, de pe unde le găsesc, de peste tot mă inspir. Când lucram la război, mă așezam și făceam modele după ideile care-mi veneau pe loc. Coseam și bundițe, tot după modele proprii sau inspirate din cele din bătrâni. Acum, pielea tăbăcită industrial nu se poate coase. Se taie, pur și simplu, între cusături și nu rezistă. Iar tăbăcit cu zer nu mai face nimeni, așa că nici bundițe din piele nu se mai cos”.

* Fete și băieți, inițiați în tainele lucrului de mână

Într-o lume ”modernă”, unde totul se produce la mașină, artistul popular Rodica Ciocârtău se încăpățânează să rămână altfel. Și-a desființat atelierul de acasă, după ce-a descoperit că era alergică la lână fără să fi bănuit măcar, dar și-a păstrat în cercul de colaboratoare femeile care știu să țeasă. Iar ea își împarte viața între căutat modele, cusut, alergat de la un târg la altul, inclusiv în străinătate, și învățat copiii cum să împungă etamina cu acul. Vinerea, cei 30 de copii din cercul ei o așteaptă la școala din Stânca, Pipirig, ca pe cel mai important om din viața lor. Sunt fascinați de ce-i învață. Culmea este că nu doar fetele vin la cusut și la croșetat, ci și băieții. Sunt foarte încântați când fac semne de carte sau mărțișoare pe etamină și așteaptă să evolueze spre nivelul la care vor putea să coasă, singuri, câte o ie. Numai că asemenea ”evoluție” nu se poate face în 4 ore pe lună, cât este plătită de Centrul ”Carmen Saeculare”, ”profesoara” lor, așa că Rodica Ciocârtău lucrează în plus cu elevii ei, ca să-i îndrume în tainele artei populare. Nu-i învață doar cum să țină acul, ci și cum să obțină cele mai reușite culori.

Ani de zile, cât a țesut la război, Rodica Ciocârtău a vopsit singură lâna, cu soluții preparate din plante, adunate de ea de pe dealurile din sat. Folosea coajă de ceapă pentru roșu, coji de nucă pentru maro, tei pentru bej și scoarță de arin pentru verde kaki, rostopască pentru galben și cimbrișor pentru albastru-violet. Tehnica e un pic mai complicată. Plantele trebuie culese ”la un anumit timp”, foarte bine uscate și separate rădăcinile de tulpini și de flori. Amestecul se fierbe într-un săculeț, se lasă zeama de pe o zi pe alta, lâna se spală foarte bine, apoi se fierbe în culoare, la foc mic, se lasă până a doua zi și abia după aceea se clătește cu apă cu sare sau cu oțet, ca să se fixeze culoarea. Pentru un kilogram de lână, soluția se prepară cu 4 kg de plante uscate, dar cum anume se derulează întregul ”proces tehnologic”, cu micile lui secrete, nu mai știu decât câteva femei din zonă, care încă mai au războaie.

* ”N-avem sprijin și nici organizare”

Să fii artist popular în România și să trăiești din asta înseamnă să fii pe cont propriu. Nu te ajută nimeni, nu există proiecte la nivel local sau regional, deși, în străinătate, astfel de inițiative s-au dovedit de mare succes.

”În Bulgaria, de exemplu, ca să numesc o țară vecină cu noi, există un sat viu, în care sunt adunați toți meșterii: argintar, fierar, țesătoare, iar alături este și o cârciumioară țărănească. Nu mulți, cam 20 de meșteri, plătiți de primărie să lucreze pe viu, ca să-i vadă turiștii. Iar hotelul este tot timpul plin și se adună atâta lume de nu încape pe alei! Se scot foarte mulți bani dintr-o astfel de afacere. La noi, nu se face nimic organizat, în afară de târguri, unde stai trei zile în soare și nu știi dacă vinzi ceva sau nu vinzi nimic. Sunt asociații de meșteri, dar niciun proiect de tipul satului autentic și nicio lege care să încurajeze și să sprijine concret meșteșugurile. În toate țările prin care am fost, am observat preocuparea statului pentru tradiții. În Germania, am stat o lună întreagă și am participat la mai multe târguri. Aveam războiul cu mine și țeseam în fiecare localitate, să vadă oamenii cum se fac covoarele. Iar nemții, care nu-și pun covoare pe jos, erau foarte încântați. Francezii, de asemenea, se miră că mâinile unui om pot face așa niște lucruri complicate și sunt dornici să le cumpere. De altfel, primesc foarte multe comenzi din afara granițelor, atât de la românii stabiliți în alte țări, cât și de la străini. Dar trebuie să faci totul, să te ocupi cu o mulțime de lucruri simultan și nu e simplu, nu-ți ajunge timpul”.

După ce a țesut cu mama și cu cele 6 surori toate covoarele pentru biserica monument din sat, după ce-a participat, din 1989 încoace, la zeci de festivaluri de tradiții și, probabil, sute de târguri, Rodica Ciocârtău a ajuns la concluzia că pentru asta este făcută și, dacă i-ar mai da Dumnezeu o viață, tot asta ar face. Este mândră de lucrul care iese din mâinile ei și iubește fiecare obiect și fiecare obicei vechi. De altfel, a adunat, în timp, cam tot ce i-ar trebui pentru o casă tradițională. Mai trebuie doar s-o ridice și deja i-a găsit loc în curtea în care locuiește acum.

”Vreau o căsuță cu lut pe jos, să nu aibă mai mult de două cămăruțe, o sobă cu loc de dormit după ea, cum aveam când eram copii, cu laiță, perne cusute și perdele din dantelă croșetată și cu toate obiectele pe care le-am adunat de-a lungul anilor – putini cu cercuri din lemn, fier de călcat cu jar, cofe, farfurii din lut. Mă rog să fiu sănătoasă și să-mi pot îndeplini visul. Este cea mai mare dorință a mea”.

Cristina MIRCEA