”Vorbim rusește cu rușii și românește cu românii, dar, de fapt, gândim în românește”

În anul 1652, patriarhul Rusiei, Nikon, a început o reformă religioasă, care a dus la scindarea bisericii ortodoxe ruse și a poporului rus și a cărei esență a stat în punerea de acord a practicii serviciului religios și a cărților religioase cu cele grecești. Serviciul religios se oficia după niște cărți traduse din cărțile vechi grecești încă de pe vremea creștinării Rusiei. La traducere sau la copiere, s-au strecurat unele greșeli, care se îndreptau în timp, dar Nikon a grăbit lucrurile. Mai mult decât atât, neținând cont că, în general, poporul rus era extrem de conservator, a întreprins și unele modificări în ritualul religios. A înlocuit semnul crucii cu două degete cu închinăciunea cu trei degete. A modificat scrierea numelui Mântuitorului cu doi de ”i”, în forma ”Isus”, a introdus doxologia ”aleluia” întreită, înconjurul bisericii nu după mișcarea soarelui, cum fusese, ci invers și altele. Deși nu s-au produs modificări în dogmatica bisericească, în rândul clerului și a credincioșilor, care au ținut foarte mult la litera și la spiritul credinței, modificările aduse de Nikon au provocat nedumeriri, polemici și proteste vehemente. Pentru a ”legaliza” reforme, Nikon a convocat câteva sinoade, la care a invitat și patriarhii Bisericilor Ortodoxe de Răsărit, care, de altfel, au aprobat toate reformele lui Nikon. Schisma însă, inițiată de câțiva protopopi și preoți, s-a extins. Omul de rând, care din strămoși făcea crucea cu două degete, asculta serviciul divin după cărțile moștenite de la Sf. Vladimir, botezătorul Rusiei, considera că se propagă o nouă religie. Oamenii au ajuns să nu mai creadă în ceea ce îi învățau preoții, nu mai frecventau biserica și, ca urmare a prigoanei desfășurate de biserică și autorități împotriva tuturor celor care nu acceptau reformele, a început un fenomen de exod în masă.

  – Domnule Eusehnie Cărpușcă, sunteți președintele Comunității Rușilor Lipoveni din România, filiala Roman. Poate că nu multă lume știe de ce vă numiți ”lipoveni”; de unde vine acest nume?

• Noi am venit aici prin 1740-1750. O parte au venit pe cale terestră, cu căruțe, iar o altă parte pe cale maritimă. Aceștia din urmă, fiind pescari la origine, s-au stabilit în Delta Dunării și prin jurul ei. Cei care au venit prin nord s-au așezat în Bucovina și Moldova și s-au ocupat de creșterea vitelor și de agricultură.

Despre nume, sunt mai multe versiuni. Cea mai plauzibilă este aceea care spune că primii veniți au poposit mai mult timp în zona de nord a Sucevei, într-o pădure de tei. În rusește, ”tei” se traduce ”lipa” și, de aici, denumirea de lipoveni. Am avut ocazia, în mai multe rânduri, să stau de vorbă cu cetățeni ruși, care veniseră în România în scop turistic și care erau foarte surprinși să  găsească alți ruși aici, ruși cu care se înțelegeau perfect. Ei, eu le-am explicat, în termeni cât mai diplomatici, cum s-a făcut că noi, ruși-ruși, ca și ei – dintr-un punct de vedere – ne aflăm aici de atâtea sute de ani. Bine, în România, trăiesc și ruși ”pravoslavnici”, care sunt ”pe nou”, dar noi suntem ruși lipoveni. Se mai spune ”stiliști”, adică ”pe vechi”, cei care au calendarul cu două săptămâni în urmă. Pravoslavnicii participă la slujbele religioase în bisericile românilor, noi, însă, avem bisericile noastre, toate pe stil vechi. Dar sunt deschise tuturor celor care vor să participe, fiindcă, și unii, și alții, suntem creștini ortodocși.

* ”Gândim în românește”

– Spuneați mai devreme că v-ați înțeles perfect cu turiștii ruși din zilele noastre. Totuși, datorită conlocuirii cu românii, rusa pe care o vorbiți dumneavoastră nu diferă puțin de rusa vorbită în Federația Rusă?

• Ce se întâmplă, mai bine de cincizeci de ani, noi am fost ”închiși” aici, în România, nu am avut nicio legătură, deloc, cu rușii din Uniune și, atunci, am mai împrumutat expresii românești, din Bulgaria, din Ucraina. ”Nordiștii”, adică lipovenii din nord, fiind în graniță cu Ucraina, au făcut schimburi multiple cu ucrainienii. Dar, în general, în discuții uzuale, noi ne înțelegem perfect cu rușii. Bine, nu știm termeni tehnici, industriali sau de tehnică de calcul, dar, în rest, ne înțelegem. Dar să vă spun și ceva în plus: noi nu numai că vorbim rusește cu rușii și românește cu românii, dar, de fapt, atunci când vorbim, așa cum vorbesc eu, acum, cu dumneavoastră, gândim în românește. Pe când, dacă aș vorbi cu un rus, dialogul ar fi mai lent, ar trebui să am timp să traduc gândul mai întâi în rusește și apoi abia să-l rostesc.

– Știm ce a determinat exodul rușilor stiliști, dar modificările pe care le-a adus patriarhul Nikon, în secolul al XVII-lea, au fost, în fond, formale. Se modificau ritualurile, nu credința. De ce credeți că niște… amănunte, putem spune, au stârnit asemenea reacții în rândul populației?

– Înainte de patriarhul Nikon, în Rusia credința era otova, toată lumea avea credința pe care noi o purtăm și acum. Țarul Alexei, făcând multe vizite în Europa de apus, a văzut multe transformări, față de obiceiuri, față de dialog, multe transformări. El a vrut să introducă și în Rusia unele dintre ele și, pentru asta, s-a bazat pe patriarhul Nikon. Numai că mulți dintre străbunii noștri nu au fost de acord, li s-a părut că se schimbă credința, că li se impune o cu totul altă credință. Represaliile au fost îngrozitoare, au fost chinuiți, schingiuiți… tot nu s-au lăsat convinși. Și, atunci, li s-a dat voie să migreze. Cei mai amărâți s-au așezat mai aproape, că nu au avut resurse să mergă mai departe, dar au fost și destui oameni avuți, care și-au putut permite să se ducă mult mai departe. Așa se face că avem ruși stiliști și în Canada, și în Australia, și în America.

În timpul războiului ruso-turc (1768-1774), când, în Bucovina, intră trupele rusești, rușii lipoveni părăsesc așezările lor și se retrag în Moldova. Odată cu instaurarea administrației habsburgice, care va duce o intensă politică de sporire a populației în Bucovina, începe adevărata emigrarea a rușilor lipoveni în aceste ținuturi. O delegație de ruși lipoveni este primită de însuși împăratul Austriei, care le oferă o serie de privilegii dacă se stabilesc în Bucovina. În 1784, este înființată colonia Fântâna Albă. În 1846, în mănăstirea din Fântâna  Albă se înființează Mitropolia Credinței de Rit Vechi.

 Când au ajuns primii ruși în zona de nord, Bucovina nu era prea populată, erau zone întinse nepopulate. Și împăratul Austro-Ungariei i-a primit cu brațele deschise. În acest an, în satul Lipoveni din județul Suceava, se sărbătoresc 300 de ani de la atestarea prezenței în zonă a primilor ruși. Ceea ce arată că noi am ajuns pe teritoriul românesc mult mai devreme decât se acceptă de regulă, chiar imediat după ”răscoala” împotriva credinței noi. De aceea, ni s-a mai spus ”rascolnici”. Cei din zona asta nu erau foarte avuți în Rusia. Când au plecat, au luat în primul rând icoana și cărțile religioase din casă, apoi câteva lucruri și au pornit la drum. Apoi, știți cum se spune? Că unii s-au oprit unde li s-a stricat căruța…

* ”Suntem unicii care facem slujbele în biserică în limba slavonă”

– Nu mi-ați răspuns la întrebare: de ce niște schimbări de formă au stârnit o asemenea reacție?

• Înainte vreme, se făcea cruce cu două degete, care îi reprezentau pe Dumnezeu și pe Iisus. Celelalte trei erau strânse și reprezentau Sfânta Treime. Deci, mai întâi, mai sus, cum e și normal, erau Dumnezeu și Isus, iar Sfânta Treime era într-o supunere față de Dumnezeu și Mântuitor. Făcând cruce cu trei degete, asta înseamnă că mai sus și mai întâi e Sfânta Treime și abia apoi, mai jos, dedesubt, vin și Dumnezeu și Isus. Ori asta nu se poate, Tatăl și Fiul Său sunt mai presus de orice! De asta nu au acceptat rascolnicii și au plecat… Bine, la un moment dat, Ecaterina a II-a a încercat să-i aducă înapoi, a promis că acceptă și credința lor, că le dă terenuri… Unii lipoveni din nord – se aproximează că au fost în jur de o sută de familii – s-au întors în Rusia. Ei bine, în ciuda faptului că li s-au oferit niște condiții bune, ei nu s-au putut reacomoda acolo și s-au întors în România. Acum, sunt mai multe sate în nord în care se țin sărbătorile ”pe vechi”, dar slujbele în biserică le țin în limba română… Noi suntem unicii care facem slujbele în biserică în limba slavonă și cărțile religioase sunt scrise în slavonă. Copiii noștri învață limba slavonă, pentru a putea folosi cărțile de rugăciune.

– Din ultimile date, câți membri numără comunitatea dumneavostră în România?

• Ceva peste 50.000 de membri. Număra mai mult, dar s-a dat o derogare – Mitropolia noastră, împreună cu Patriarhia -, dat fiind că suntem cu toții ortodocși, pentru căsătorii mixte. Ceea ce face să pierdem membri, deoarece, chiar dacă un ortodox se căsătorește cu o lipoveancă – și el învață o rugăciune, două, în limba slavonă și noi putem considera că e, de-acum, de-al nostru -, după un timp, el revine ce a fost întâi, adică de rit nou. Nici măcar datina după care în biserica în care te-ai cununat acolo îți botezi și copilul nu se mai ține. Ortodoxul căsătorit cu o lipoveancă spune ”M-am cununat la voi, de botezat îl botez la noi”… Deci, prin căsătoriile mixte, noi mai degrabă pierdem membri. Înainte, comunitatea era închisă, toate relațiile erau doar între noi, nu aveai voie să te căsătorești cu o persoană de altă credință.

* ”Într-o țară, nu pot exista două grade ierarhice supreme egale”

– Care este organizarea bisericii dumneavoastră?

• Ca for suprem, avem o mitropolie, la Brăila. Mai înainte, sediul ei era la Fântâna Albă, în Ucraina, dar, de când au trecut rușii la comandă, mănăstirea care adăpostea Mitropolia a fost părăsită, Mitropolia fixându-se la Brăila, iar mănăstirea de la  Fântâna Albă păstrează rangul de arhiepiscopie.

– Mitropolia dumneavoastră cui se subordonează? Dar cea din Rusia, fiindcă aveți și acolo o mitropolie?

• Mitropoliile noastre se conduc singure, nu se subordonează patriarhiilor României sau Rusiei. Sunt mitropolii autocefale. Mitropolitul nostru, chiar dacă este ”capul” întregii biserici a rușilor lipoveni din toată Europa, este doar mitropolit, fiindcă într-o țară nu pot exista două grade ierarhice supreme egale.

– Din câte cunoașteți, lipovenii, de-a lungul timpului, au avut de suportat oprobiul ori disprețul sau, și mai rău, măsuri punitive, pentru că sunt adepții stilului ”pe vechi”?

• Nu. Iată, aici, în Roman, sunt mai multe etnii, dar toate sunt respectate de către majoritate, iar noi, prin excelență, suntem un popor pașnic, liniștit, care își vede de treburile lui. Atât acasă, cât și la locul de muncă ori în societate. De ce să nu recunoaștem, noi am fost protejați chiar de statul român. Și de regii care au fost, și de comuniști… Bine, nici noi nu ne-am băgat în politică, de aceea nu am încurcat pe nimeni. Nu ne-am băgat în politică, fiindcă politica este grea, e pentru oameni deștepți…

Despre perioada comunismului, am să vă spun ceva: ați auzit, de atâtea ori, de la diferite persoane, în diferite ocazii, ”mărturisiri” din care reiese că – pe toți! – ne-au oprit comuniștii să mergem la biserică, să ne închinăm, să ținem icoane în casă  și mai știu eu ce. Ei bine, eu vă spun că noi n-am simțit nicio opreliște pe timpul acela… Mie, personal, pe vremea comuniștilor, mi-a intrat în casă lume cu funcții în partid și nimeni nu a comentat ceva. Și nici nu mi-a trimis securitatea să mă aresteze…

Ce voiam să vă mai spun: noi avem o Pascalie, după care ne ghidăm; este ca un calendar pe o sută de ani, ca să dau un exemplu. Ei, Pascalia se sfârșește undeva spre finele secolului XXI și atunci se spune că trebuie unite toate cultele din țară. Atunci sigur că se vor schimba rânduielile canonice în biserică și, probabil, se vor ține slujbele în limba română.

– Și atunci va fi din nou ocazia pentru o ”răscoală”?

• Nu, atunci noi o să cedăm, pentru că nouă ni s-a făcut o dată pe plac, ca să spun așa, de-acum trebuie să mai facem și noi pe placul altora…

– În ceea ce privește sărbătorile, la dumneavoastră ele sunt decalate cu cele treisprezece zile…

• Nu toate, Paștele nu este decalat, el cade în aceeași zi în care cade și la ortodocșii de rit nou. Dar, încolo, toate sărbătorile sunt decalate, e adevărat.

* ”După ce te-ai însurat, nu te mai bărbierești niciodată”

– Ce obiceiuri pur lipovenești puteți să menționați acum?

• Din păcate, partea cea mai importantă a dispărut, fiindcă, după anii ’50, marea majoritate a lipovenilor s-a integrat în viața socială, s-au angajat în fabrici, pe șantiere și așa mai departe. Până atunci, toți bărbații lipoveni purtau păr pe barbă – deoarece noi, bărbații, avem toți barbă, dar nu toți purtăm păr pe ea… -, dar, după ce s-au integrat, regulamentele i-au obligat să se radă… Regula, datina la noi era așa: după ce te-ai însurat, nu te mai bărbierești niciodată. Nici portul nu se mai respectă. Înainte, la biserică mergeai cu o costumație anume pentru biserică: bărbații cu o redingotă lungă, cu cizme, cu cămașa cu guler tunică, cu un brâu împletit, iar femeile cu fustă lungă, încrețită în talie, înflorată și neapărat cu un batic, de asemenea înflorat. După o anumită vârstă, purtam mătănar, metanii cum li se mai spune… S-au pierdut multe… Dar ceva nu s-a pierdut: în fiecare casă, icoana nu lipsește.

– Tot ca o particularitate, puteți să-mi spuneți sincer cine conduce familia la lipoveni?

• Capul familiei este bărbatul, așa se spune și în biserică… Dar, când ajungi acasă, în familie, găina cotcodăcește…

– Da, suntem cu toții… ortodocși… Câți membri mai numără comunitatea din Roman?

• Cum v-am spus deja, dacă nu se aprobau căsătoriile mixte, am fi fost mai mulți, așa suntem până în două sute. De-a lungul anilor, comunitatea noastră a dat mulți doctori, ingineri, intelectuali de marcă, dar și înalți demnitari, cum este în prezent atașatul cultural al României în Republica Moldova.

* Secrete culinare tradiționale ale rușilor lipoveni

• Borș de pește: când zarzavatul este aproape fiert, se pun 4 capete de pește și se lasă pe foc până ies ochii peștelui.

• Blinî (clătite cu urdă sau brânză): clătitele, prăjite și pe o parte, și pe alta, în tigaie de preferat unsă cu untură proaspătă, se umplu cu amestecul obținut din 300 gr urdă sau brânză, amestecată cu un ou sau cu o ceșcuță de smântână. După ce se fac rulouri, clătitele pot fi date la cuptor pentru câteva minute, apoi se servesc cu smântână sau cu miere de albine.
• Kașnik sau Pșovnik (budincă de orez): când e gata și s-a răcit, se presară cu pudră de zahăr și se taie în romburi sau pătrățele.

• Vareniki (colțunași cu brânză): colțunașii se pun la fiert în apă clocotită și puțin sărată; se servesc cu unt topit și smântână.

Dan AILINCĂI