”Peste Roman a plutit, de câteva ori, duhul istoriei și al letopisețului…” – academician Răzvan Theodorescu
Venind din nord, orașul Roman începe, în prezent, cu ieșirea Ocolitoarei de Est, care trece prin fața unei firme care fabrică produse ceramice. Fabrica a fost construită în anii 1953-1956, înlocuind fosta Fabrică de cărămizi Moșinschi, situată pe actuala stradă Mihai Viteazu, cam pe unde acum e un supermarket…
La construirea acestei fabrici a contribuit un italian, Enzo Aldo Pellegrini, ai cărui urmași viețuiesc și astăzi în Roman. În fabrica lui Moșinschi se produceau cărămizi, olane și țiglă. Noua fabrică de produse ceramice (care, inițial, producea tot cărămizi) nu a reușit să dea produse de aceeași calitate cu cele ale lui Moșinschi, din cauza tehnologiei defectuoase. În timp ce, în fabrica Moșinschi, argila care se utiliza pentru confecționarea cărămizilor se depozita în exteriorul fabricii pe timpul unei ierni (suferind cicluri de îngheț-dezgheț), iar cărămizile, odată confecționate, se uscau mai întâi în condiții naturale, abia apoi fiind arse, în noua fabrică, argila era transformată în cărămizi, arse imediat… De aici și calitatea lor îndoielnică. Drept dovadă a calității lor foarte bune, cărămizile refractare produse de fabrica Moșinschi au fost premiate cu o mențiune la Expoziția Universală de la Paris, din anul 1900. La această expoziție Romanul a mai obținut o medalie de bronz ”pentru exponatele Școlii de meserii” și o medalie de aur ”pentru colecțiile de cereale”.
Trecând calea ferată care leagă Romanul de Buhăiești, construită înaintea Primului Război mondial, pe partea stângă se află clădirea masivă a fostei Școli de meserii a Arsenalului Armatei (ulterior, Școala Normală ”Ion Creangă”, Liceul Industrial nr. 1), construită prin anii 1900-1910.
În această școală se pregăteau viitorii muncitori din Arsenalul Armatei (ulterior, Întreprinderea Mecanică Roman, SC Umaro SA).
Romanul a avut, o bună bucată de vreme, o foarte mare importanță în domeniul militar. Prima unitate militară din Moldova a fost construită la Roman, în timpul regelui Carol I, iar în 1876, cu un an înaintea intrării în Războiul pentru Independență, la Roman a luat ființă prima unitate militară de ”pontonerie și guarzi de geniu” din Armata Română.
La un an după război, în 1878, la Roman se înființează Unitatea 14 Dorobanți, unitate de infanterie care, mai târziu, va deveni ”Divizia de fier”. La câțiva ani distanță, s-a înființat Unitatea 12 Călărași, situată pe strada Mihai Eminescu, și cele două regimente 4 și 8 Obuziere, situate în cartierul fabricii de zahăr.
Drept urmare a prezenței acestor unități și mari unități militare a luat ființă Arsenalul Armatei, care, inițial, s-a numit ”Coloana de Reparații a Corpului IV Armată”. Într-un timp foarte scurt, tehnicienii din echipa lui Anghel Saligni au ridicat hale impozante, dotate cu utilaje performante pentru acele timpuri. În acea etapă (1916), în aceste ateliere era concentrată cea mai calificată forță de muncă din județ. Aici se produceau afeturi pentru tunuri, care militare și suporturi pentru bucătăriile mobile, dar și muniții și, mai târziu, aruncătoare de grenade.
După naționalizare și trecerea la industrializarea intensivă, Arsenalul a devenit întreprindere mai întâi, apoi uzină de producere a mașinilor unelte, excelând, în anii ’70-’80, în producția de strunguri carusel grele și foarte grele.
În anii 1905-1907, primar al Romanului era Mauriciu Riegler (fratele dr. Paul Riegler, care a pus bazele învățământului veterinar în România și, o vreme, a fost decanul facultății de medicină veterinară, cel care a înființat Institutul de Microbiologie, acum numit Pasteur; el a fost bunicul academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici).
În timpul mandatului său, s-a făcut alimentarea cu apă a orașului, printr-o conductă din sursa Timișești, cu un castel de apă, dar a început și amenajarea rețelei de canalizare, precum și a uzinei electrice.
Mai înspre est, se găsește Parcul Municipal, fosta Grădină Mare.
Amenajarea a început în anul 1863, pe ceea ce era, atunci, capătul estic al Pădurii Teiului, care se întindea cam de la stația meteo (în dreptul actualei uzine de țevi) pe toată partea stângă a drumului, coborând spre Siret.
La amenajarea Grădinii Mari, s-au plantat foarte mulți arbori ornamentali din specii rare, având caracteristicile unui parc dendrologic.
Lacul care s-a amenajat era inițial mult mai mic decât astăzi, exista un pavilion în care cânta fanfara militară și toate dotările necesare destinderii romașcanilor: terenuri de tenis, pistă de popice, teren de fotbal. Se păstrează o imagine din anul 1925, cu regina Maria plimbându-se cu barca pe lacul din Grădina Mare din Roman.
Vizite regale a primit Romanul începând cu anul 1860 (Alexandru Ioan Cuza), apoi în 1870 (Carol I), în 1917 și 1925 (regele Ferdinand și regina Maria) și, în fine, în 1934 (Carol al II-lea).
Regele Carol I a participat și la niște manevre militare care s-au desfășurat la Roman, manevre la care, în 1890, participă și colonelul (atunci) Constantin Prezan, ajuns mai târziu mareșal. Se afirmă că, la scurtă vreme după ce a cumpărat conacul de la Schinetea (județul Iași), ar fi construit clădirea care a devenit sediul Diviziei 7 Infanterie, numită, de altfel, printre cunoscători, drept ”Casa Prezan”. În timp, clădirea a devenit Clubul Întreprinderii de Țevi și, în prezent, sediul Poliției locale și al serviciilor de evidența persoanei și pașapoarte.
Gara din Roman a fost construită în anii 1868-1869 de una din companiile cărora li se încredințase construirea unei căi ferate care să lege Iașii și Suceava de București. Porțiunea de la Suceava la Roman a fost concesionată companiei austriece Offenheim, iar tronsonul Roman-București companiei prusiene Strussberg. Cele două companii nu colaborau (ba dimpotrivă, se spune), astfel încât fiecare a construit câte o stație…
Dacă Offenheim termină gara actuală în 1869, în 1870 finalizează și Strussberg gara sa, ceva mai mică (într-o vreme, se și spunea ”gara mare” și ”gara mică”), amplasată cam la 250 de metri de gara austriecilor.
Din 1870 și până prin 1888, la Roman se făcea ”transbordarea” călătorilor și mărfurilor dintr-o gară în alta, fiindcă, evident, liniile ferate nu erau continue, ci se terminau și, respectiv, începeau la Roman.
În anul 1888, statul român a preluat (în sfârșit!) toate cele 19 stații de cale ferată ale companiei Offenheim și, după aceea, s-a putut circula normal. A rămas celebră din perioada aceea locomotiva botezată ”Porumbelul”, locomotivă cu aburi, se înțelege, care atingea viteza (formidabilă atunci…) de 90 de kilometri pe oră!
Ceva mai spre oraș de la gară, vizavi de parc, funcționa Serviciul Tehnic al primăriei, care se ocupa de întreținerea drumurilor și podurilor.
Mai târziu, clădirea a adăpostit Școala de muzică, apoi sediul unei firme de construcții, iar acum găzduiește un centru de ajutor social, un sediu de partid și un cabinet parlamentar.
Mai aproape, în clădirea ce adăpostește o firmă privată, a funcționat, ani în șir, Uzina Electrică a Romanului. În 1905, au fost înființate și puse în funcțiune primele instalații electrice de iluminat public. Din primii ani chiar, numărul abonaților Uzinei electrice trecea de 2.000. Uzina a funcționat până în 1955, când întreg orașul a trecut pe consumul de curent alternativ, din sistemul național.
Pe strada Ștefan cel Mare – în epocă, numită Strada Mare, fiindcă orice târg, orice orășel avea Strada lui Mare… – se remarcă mai multe clădiri impunătoare și cu multă personalitate.
Între ele, se distinge ”Casa Valter”, construită în stil tirolez. Valter a fost un mare industriaș care, în Roman, a mai avut alte două case, pe strada Bogdan Dragoș. În această casă, a locuit muzicianul Mihail Jora.
Pe parte cealaltă a Străzii Mari, se găsește clădirea care, mai mulți ani, a găzduit Muzeul de Științe Naturale, de fapt casa Vasile G. Morțun.
În anul 1916, acesta, în calitate de președinte al Camerei Deputaților, a prezidat Adunarea Constituantă care a realizat cele două reforme pentru care a lucrat o viață – votul universal și noua lege agrară.
Vasile Morțun a fost o figură marcantă și în lumea artistică a vremii sale. A alcătuit o primă ediție a scrierilor lui Mihai Eminescu, intitulată ”Proză și versuri” (1890) și a pregătit întâia ediție a operei lui Ion Creangă (”Amintiri din copilărie și anecdote”, în 1882).
A fost și un pasionat colecționar de artă. A avut în colecție tablouri de Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Theodor Aman, Ion Andreescu, C.D. Rosenthal, C.M. Tătărăscu, etc. Intenționa să construiască un muzeu pentru colecția sa, dar, la începerea războiului, a trimis în Rusia cele mai valoroase tablouri, odată cu tezaurul țării. La fel ca tezaurul național, nici acestea nu s-au mai întors vreodată.
Peste drum de casa Valter, se află una din cele mai vechi clădiri din Roman, datând de prin 1780, acum restaurată. La un moment dat, a adăpostit un han, iar în Primul Război Mondial a fost spital militar.
Clădirea unde acum este Cercul Militar se numea Casa Brănișteanu. Acest Brănișteanu o cumpărase de la un mare boier, Zornescu, proprietar, printre altele, și al pădurii care se întindea pe stânga drumului Iași – Roman, până la intrarea în oraș. Clădirea a devenit ”Clubul Militar” pe la 1900, schimbându-și doar denumirea (”Cercul Militar”) și a fost gazdă atât pentru balurile ofițerilor, dar, mai ales, pentru evenimente culturale și artistice.
Casa cu ornamente rococo, se numea ”Casa von Pruncu”. Gabriel von Pruncu a fost un armean bogat, care a avut un singur fiu. Băiatul a fost primul romașcan căzut în luptele de la Mărășești. Osemintele lui odihnesc în Mausoleul de la Mărășești, alături de cele ale generalului Eremia Grigorescu.
Imediat după încheierea războiului, casa a fost vândută, familia îndurerată de pierderea fiului mutându-se la Focșani. Poate și ca să fie mai aproape…
Pe sub toată strada Ștefan cel Mare, în porțiunea protejată istoric în prezent, dar și până la gară, se spune că e un sistem de galerii foarte largi, așa-numitele ”beciuri”, despre ai căror autori nu se cunoaște nimic precis.
Prăbușirile unor porțiuni din carosabil, dar și descoperirile prilejuite de lucrările pentru amenajarea Pietonalului Ștefan ce Mare sunt dovezi certe depre existența acestor canale, cu toate că artizanii rămân (încă) necunoscuți.
Vom continua periplul prin orașul Roman și în edițiile viitoare. Redacția mulțumește anticarului Dan Dimitriu pentru ajutorul prețios, iar acesta, la rândul lui, ține să mulțumească celor care l-au încurajat să cerceteze și l-au inițiat în cartofilie: Constantin Dimitriu, Silviu Dragomir, Sergiu Găbureac, inginerul Pațilea și scriitorul Lucian Strochi.
Dan AILINCĂI
Parteneri
Mesagerul Bacău Premieră națională: 21 de români au atins toate cele 14 vârfuri de peste 2.500 m din țară în doar 7 zile 
ZCH Performață excepțională! David Popovici campion european la 100 de metri liber pentru a treia oară! 
NewsEdge Fenomenul care ne transformă viața într-o nuanță de gri. Teama de a greși alegerea culorilor îi face pe mulți să nu le mai folosească deloc 
BusinessEdge Inflația anuală a coborât la 8,2% în iulie. Unele alimente s-au ieftinit, dar chiriile și motorina au înregistrat cele mai mari scumpiri 
