”O, Moldovă, țara mea!
Cine pleacă și te lasă
E pătruns de jale grea…” – V. Alecsandri
Viața, respirația zilnică a unui municipiu de provincie, ca Piatra Neamț, se vede pe străzi. Aici apar cele mai ciudate transformări și schimbări posibile. Când, pe ulițele cetății tale, în august, apar primele mașini ”tari” – BMW-uri, Passat-uri, Opel-uri… cu numere de Italia, Franța, Germania, Anglia… înseamnă că s-a întâmplat ceva deosebit: s-au întors stranierii din lumea cu ștaif capitalist. Că, să vedeți dumneavoastră, capitalismul din România e de mai multe feluri: capitalismul sălbatic, capitalismul leșinat și capitalismul de cumetrie. Curios sau nu, în scumpa noastră țărișoară, pe vremuri multilateral dezvoltată, s-a pripășit capitalismul de cumetrie. Ai spatele asigurat? Ajungi boss! Nu ai? Devii neica nimeni! Dacă spui: ”Să trăiți!” și pocnești slugarnic din bocanci, om te-ai făcut! Dacă ciripești ”ceva”, la munca de jos ajungi.
Românii noștri și-au rupt oasele pe întreg mapamondul. Au cules fructele livezilor din Chelles de lângă Paris, au ridicat vile pe valea Loarei, robotesc zi-lumină pe la lanțurile de fast-fooduri din opulentul Occident, amenajează și repară pontoane în Costa Rica și, de ce să nu o spunem, cerșesc demn lângă izvoarele termale din Guadalquivir, cu iconițe pe piept și cu mătănii în mâini. Banul să iasă!
Întoarcerea ”italienilor” acasă e un eveniment de neuitat. Toată familia plânge, și cei rămași în bătătură, și cei care au umblat hai-hui pe coclauri străine. Au venit ”acasă” să asculte susurul pârâului de sub pădure, să miroase fânul de curând cosit și să îngurgiteze mere domnești, românești, dulci și aromate. S-au săturat să facă salată cu Olio Extra Vergine di Oliva Italiano… Doresc roșii moldovenești de la Matca de Galați, aromate și gustoase, din care au mâncat strămoșii noștri. Simple, arătoase și apetisante. Curios sau nu, cei mai mulți români plecați ”în lume” s-au îndreptat spre Italia. Așa a vrut Istoria de după revoluție. Ascultați povestea lor tristă!
Scumpa noastră țărișoară, România, a constituit dintotdeauna un veritabil magnet pentru italieni. Nu întâmplător. Să nu uităm că o parte din antica Dacie a fost provincie romană imperială. Că latinii ne cunoșteau din vremea lui Traian și ne-au imortalizat pe Columnă, de asemenea se cunoaște. Nici legendarul badea Cârțan, cel care a rupt câteva perechi de opinci până a ajuns la Roma, nu este un necunoscut. În consecință, românii și italienii sunt ”fratelli”, se iubesc și se respectă.
Cum născocitorii pizzei erau meșteri pricepuți, constructori neîntrecuți și destoinici artiști, i-am primit cu brațele deschise. Și ”macaronarii” au migrat spre Dacia Felix de altădată, valuri, valuri. Românii nu i-au privit niciodată ca infractori.
În anul de grație ’35, în spațiul carpato-danubiano-pontic, ”campau” deja 60.000 de italieni. Ultimul flux migrator puternic s-a consumat în primii ani ai ultimului război mondial, în vremea dictatorului fascist Mussolini, care a încercat, cât a putut, să stopeze plecarea italienilor, considerând migrația un semn de slăbiciune a unei nații. Un document din 28 august ’42, către toate chesturile de poliție din Italia, le interzicea categoric italienilor să mai emigreze: ”Legația italiană din București raportează că cetățenii italieni sosiți în România cu viză temporară, după expirarea permisului de ședere nu părăsesc România, provocând probleme cu comportamentul lor neexemplar!”. Urmarea: Mussolini a interzis emigrarea forței de muncă calificată, îi lăsau numai pe necalificați, care deveneau automat antisociali. În România actuală, nimeni nu este îngrijorat de emigrarea în masă a românilor. Ba mai mult, nici nu se știe numărul exact al celor plecați, temporar sau definitiv. Pe politicieni îi interesează numai voturile lor, pentru alegeri și jilțurile înalte.
Revenim la invazia italienilor în România, de acum 75 de ani. Au fost harnici și pricepuți. Au ridicat drumuri, poduri, căi ferate, bănci, școli, biserici frumoase și trainice. Cei mai mulți au ajuns în Transilvania, Bucovina, Banat și Basarabia. Majoritatea s-au stabilit în orașe.
Primul italian l-am văzut în copilărie la Heghiș, cimitirul evreilor de sub Cârloman. Monta, cu niște ajutoare, un monument funerar. M-a dezamăgit, semăna cu toți oamenii. Ba mai mult, era mai fin. Italienii erau întâlniți în, ca antreprenori, în București, Ploiești, Galați, Brăila, Iași, Piatra Neamț…
Recensământul din 2011 din România indică aproximativ 3.200 de italieni printre noi. Să fim sinceri, italienii din Peninsulă nu se veștejesc de dorul nostru, deși suntem rude. Probabil au motive serioase. De fapt, se pot constata niște preferințe clare pentru românii care pleacă la muncă ”afară”. Moldovenii și muntenii optează pentru Italia, Spania și Franța. Ardelenii curtează Germania, Austria și Ungaria, pentru disciplina și ordinea din aceste țări. Olanda, Norvegia și Suedia sunt țări ”reci”, puțini estici europeni ajung pe aceste meleaguri. Deoarece perfidul Albion a fost nepăsător și rece, românii îl evită. Mai ales acum, când a înaintat divorț Uniunii Europene.
Italienii n-au evitat Târgul Pietrei. Ca să vă dați seama câți erau la Piatra Neamț, vă amintesc că, numai pe str. Alexandru Lăpușneanu, din mahalaua Precista, trăiau un proprietar de fabrică – Carol Marigetto și un vestit cioplitor de cruci – Gugelo Mella. Mezelurile fine realizate la fabrica lui Marigetto au fost gustate, apreciate și de subsemnatul pe vremea copilăriei. Un vecin al nostru era măcelar la fabrica italianului, iar la plecare acasă șterpelea câteva batoane de salam, le băga în pantaloni și pleca. Ajuns la domiciliu, scotea crenvurștii și-i vindea vecinilor. Erau foarte gustoși. Parol! Îmi lasă gura apă.
Alți italieni celebri care au trecut pe ulițele prăfuitului târg Piatra? Carol Zani – italian de origine, naturalizat prin acordarea ”Diplomei de încetățenire”, Vicenzo Puschiasis – sculptor, care a făcut artă la Piatra Neamț, Enzo Aldo Pellegrini…
Primul a venit în România în plină criză economică mondială, în 1900, stabilindu-se în Bicaz, punând bazele unei echipe de constructori împreună cu mai mulți concetățeni. Printre primele clădiri ridicate, au fost Palatul Regal (Bicaz) și Școala primară din Tarcău, unde a fost director mulți ani înv. Petrică Iacob. S-a urcat pe Ceahlău, a construit cabana ”Dochia” și a coborât la Piatra, ridicând Gară nouă. Că astăzi ”în gara noastră mică” mai vin doar două trenuri cu două vagoane, și alea goale, asta e altă poveste, tristă.
În 1914, luna martie, Carol Zane punea piatra de fundație a Vilei, proprietate a lui G.D. Lalu, a cărui proiect fusese întocmit de Roger Bolomei, arhitectul șef al Capitalei. Și astăzi, în secolul vitezei, Casa Lalu de pe str. Ștefan cel Mare e considerată o bijuterie de mare finețe.
În 1925, autoritățile locale, conștiente că ”maistrul Carol Zani este o adevărată comoară de om”, având sprijinul lui Louis Basset, secretarul Cancelariei Regale, au intervenit pentru acordarea cetățeniei române. Consiliul de Miniștri i-a acordat ”Diploma de încetățenire”, nr. 3276 din 17 septembrie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 237/1925, ”celui mai mare antreprenor de construcții din județul Neamț”.
Adusă la Piatra, Antrepriza ”Carol Zane” a ridicat bisericile din Cut, Precista, primăriile din Dumbrava și Săvinești, Liceul de fete, Școlile normale de băieți și fete, Școala de băieți nr. 1, Școala din Valea Viei, Banca Națională, Poșta, Teatrul Național, Spitalul ”Dr. E. Costinescu”…
Despre Vincenzo Puschiasis și capodoperele sale, printre care Monumentul Eroilor din cimitirul ”Eternitatea” din Piatra Neamț, cu altă ocazie. Din păcate, noi, pietrenii, uităm repede. Niciunul din marii italieni care au trudit pentru înfrumusețarea urbei noastre nu poartă numele unei străzi. Minimul nostru respect lipsește cu desăvârșire.
Paradoxal, după Revoluție, ne-am amintit de italieni și-i iubim până la sufocare. Nu există sat în România să nu aibă feciori și fete trimise în Cizmă. Adevărați ambasadori. Unii deja se gândesc să nu se mai întoarcă ”acasă”. Vin vara, în august, și gata! Ce atâta patriotism, ne globalizăm! La Roma, frate! Cu avionul, ești în cetatea celor șapte coline în două ore. Plătești 225 de lei, bani românești, urci în avion și vezi Coloseumul. La întoarcere, dacă nu ți-ai priit avionul, vii acasă cu microbuzul. 100 euro un loc până la domiciliul conjugal. Cu microbuz care face peste 24 de ore, are 11 locuri și ia 22 de călători. Am un vecin care a venit recent din țara lui Berlusconi, cu vești proaspete. Un alt vecin, singur și matusalemic, are un fiu plecat în Canada. Feciorul îi telefonează zilnic tatălui, rugându-l să vină la el definitiv. Moșul, ofuscat, îi răspunde dur de fiecare dată: ”Bă, ficior, eu m-am născut la Piatra. Aici am învățat, am crescut și m-am realizat ca om. Și tot aici mă definitivez. Ai priceput?”.
A trecut deja jumătate din luna august, iar stranierii grijulii au început să împacheteze. Se pregătesc de ducă. Cu patronii din țările de farmec pline, nu-i de șagă. Dacă întârzii, rămâi șomer. Puțini ”italieni” vorbesc de o întoarcere acasă, motivată pe o iubire nestrămutată față de patrie. L-am întrebat pe cel mai bătrân stranier din Ciritei de ce pleacă iar la muncă. Răspunsul lui? ”D’apoi, dă…” Traducere: în țară, la Piatra Neamț, ce să facă? Chiar așa, ce?
Prof. Dumitru RUSU
