Doamna

Până la școala din centrul comunei Podoleni, din vecinătatea primăriei, drumul asfaltat și curățenia lasă impresia unui un loc atipic pentru viața la țară din Neamț. Cu greu își poate imagina cineva că, în urmă cu câteva decenii, dascălii frământau noroaiele pentru a ajunge în fața copiilor dornici de învățătură. Exercițiul de imaginație nu e, însă, atât de greu cu ajutorul Mariei Chelaru, cea care a fost ”Doamna învățătoare”, până anul acesta, când a oprit-o pensionarea. Ea este ”Doamna”, cea care a pus stilouri în sute de mâini de elevi din Podoleni, cea care i-a ajutat în primii pași ai lumii literelor și cifrelor. Pe toți i-a considerat ca și cum ar fi fost ai săi și i-a tratat cu dragostea nemărginită de mamă. Timp de 41 de ani, Maria Chelariu a fost ”Doamna” și rămâne ”Doamna” câtă vreme cei care i-au fost copii o vor păstra în amintiri.

* ”Eram în clasa a II-a când mi-am dat seama că vreau să fiu învățătoare”

Drumul spre catedră n-a fost pe cât de sinuos ar putea părea, fiindcă Maria Chelariu a știut foarte bine ce vrea să facă, încă de când era de-o șchioapă. ”M-am născut în 1955, pe 1 decembrie, în Podoleni. Eram în clasa a II-a când mi-am dat seama că vreau să fiu învățătoare. Mi-am făcut cunoscută această dorință în prima compunere în care am scris despre ceea ce vreau să fiu în viață. N-am spus că vreau să fiu învățătoare, deoarece, pentru mine, era suficient să spun că vreau să fiu doamna Bucur. Așa o chema pe învățătoarea mea, care a fost și preoteasă. Pentru mine, doamna Aurelia Bucur era sinonim cu învățătoare. M-a marcat atât de mult personalitatea ei, încât și după ce am intrat în învățământ, pe lângă metodele psihopedagogice învățate în școală, am aplicat metodele pe care le-am văzut la învățătoarea mea. Chiar și jocurile copilăriei pe care le juca în curte cu noi, gen «batistuța» sau «caramel»”.

”În învățământ e ca în sănătate – doctorii cei mai buni pleacă. Pleacă foarte mulți și din învățământ. Tot problema banilor e primordială. Apoi, a mai dispărut și respectul pentru profesor. Cei mai mulți tineri, care rămân, trebuie să facă naveta. Puțini vor să-și dedice viața meseriei de dascăl, iar pentru aceștia satisfacțiile nu se găsesc în condiția materială, ci în mâinile acestea de copii, pe care tu trebuie să-i faci oameni”.

Determinarea cu care voia să se facă învățătoare nu i-a surprins pe părinți, care, chiar dacă nu erau înstăriți, nu au dat înapoi și au crezut în fata lor. ”Ăsta a fost țelul meu, de mică: să ajung învățătoare. Am urmat Liceul Pedagogic «Gheorghe Asachi», timp de 5 ani, la Piatra Neamț. Părinții m-au susținut. Erau oameni simpli. Mama lucra la câmp, iar tata, care a trecut în lumea celor drepți, era șef de brigadă pe șantier. Se mândrea cu mine și cu faptul că voi ajunge învățătoare. M-am adaptat ușor la liceul pedagogic, nu mi s-a părut ceva greu. Am fost conștiincioasă, am fost consecventă și am fost bună și în liceu. Chiar profesorul de istorie, de acolo, mi-a spus că pot să mai urmez și altceva, o facultate, dar eu i-am spus că vreau să fiu învățătoare”

Abnegația cu care a muncit pentru a-și îndeplini visul nu a fost în zadar. În ’76, după ce devenise proaspătă mămică, a intrat în învățământ. A prins loc în satul Negritești (comuna Podoleni), la o clasă de a I-a, însă nu a stat prea mult acolo, pentru că, după numai un an, s-a eliberat un loc la școala din satul învecinat, Luncași. Aici avea să predea vreme de 34 de ani.

”Eram o mână de om, mă pierdeam printre copiii de clasa a IV-a. Emoțiile erau extraordinare, însă constructive. Din prima clipă am realizat că locul meu este alături de copii. A trecut doar un an la Negritești și, apoi, am ajuns la Luncași. Îmi aduc aminte că domnul director, profesorul de istorie Emanoil Albu, mi-a spus să-i mulțumesc lui Dumnezeu că merg la o școală mică, pentru că acolo o să fie liniște. În sensul că nu o să fie mâncătorie multă… Am înțeles mai târziu la ce se referă. Trebuie, totuși, să spun că m-am bucurat de 34 de ani frumoși lângă elevii de la Luncași și colegele de acolo. Ultimii 7 ani i-am petrecut la școala de centru”.

* ”Dacă nu-i iubești pe copii, nu ai ce căuta în învățământ”

Orișicâte generații au trecut odată cu anii petrecuți la catedră, prima zi din viața unui învățător nu se uită. Este convinsă că prichindeii simt căldura celui de la catedră, care stă în fața lor, și ajung chiar să-l iubească, însă, ca dascăl, ”Dacă nu-i iubești pe copii, nu ai ce căuta în învățământ”.

Doamna și-a iubit elevii ca și cum ar fi fost proprii copii. Acasă, are un băiat, acum ajuns la 40 de ani, om în toată firea și, coincidență sau nu, învățător. ”Imediat după Revoluție, Marcel, băiatul, a terminat clasa a VIII-a. El avea în cap liceu militar, însă, după evenimentele din ’89, l-am dezorientat puțin. Ne-am gândit că, fiind singurul nostru copil, am fi vrut să-l știm în siguranță. Atunci s-a orientat spre liceul de la Buhuși, la specializarea Filologie. După liceu, soțul lucrând la I.M. Ceahlăul și având un salariu mai bun decât al meu, a spus că e calicie în învățământ, se gândea că poate copilul nostru o să facă mecanică. Totuși, băiatul s-a orientat spre Colegiul Psihopedagogic, la Bacău. Acum este învățător. Am colaborat foarte mult împreună, iar colegii îl priveau pe Marcel ca pe un privilegiat. L-am ajutat profesional cât am putut”.

Nu s-a gândit niciodată să plece de pe plaiurile natale și nu regretă nicio secundă alegerile făcute, chiar dacă anii care au trecut i-au pus în față priveliști dezolante, cu locuri altădată pline de viață, iar acum pustiite. ”Am lucrat și cu clase simultane, și cu clase mai numeroase, însă un lucru e cert: populația școlară scade mereu. Mulți tineri au plecat în căutarea unui loc de muncă, iar în urma lor casele și pământurile au rămas pustii, mai ales încolo, spre Costișa, unde am niște cunoștințe. Sunt locuri despre care, dacă ar ști, înaintașii s-ar întoarce în mormânt. Și nici părinții nu se mai îndură să facă mai mult de un copil. E trist și asta se reflectă, printre altele, și la școală. Tot din cauza asta, văd și tineri care intră în învățământ și care aleargă la câte patru școli pentru a face un ban. Nu-i ușor să ai pe cap patru directori, dar asta e lumea în care trăim”.

* ”Îmi spuneau colegii că prea-i alint, că strâng toți mucoșii în brațe”

În toți anii când a făcut parte activă din viața școlii, doamna Maria s-a implicat în toate, școlare și extrașcolare, și mărturisește că a făcut asta cu plăcere. Tot timpul a avut grijă și de elevi, dar și de părinți: ”Sunt programe școlare stufoase, problemele la matematică sunt destul de complicate, iar unii părinți nu știu să le rezolve prin metodele pe care le știm noi la școală. Eu, pentru acasă, n-am dat niciodată teme cât să fie nevoie de intervenția părinților sau a bunicilor. Iar ce am considerat că e mai greu am rezolvat în clasă. Contează și persoana de la catedră. Sunt clase unde copiii se comportă diferit. Simt când aștepți să sune clopoțelul, ca să fugi la mașina cu care faci naveta. Simt când aștepți pauza, ca să poți ieși la o țigară. Simt când îi eviți. Eu cred că, apropiindu-te de copii, poți să faci o schimbare. Îmi spuneau unii colegi că prea-i alint, că strâng toți mucoșii în brațe. Pentru mine, toți au fost la fel. Mereu vorbesc despre ei ca despre copilul meu. Simțind că și copiii te iubesc, ai o mare împlinire sufletească”.

Poate și acesta e motivul pentru care a simțit că, odată cu fiecare generație care i-a zburat din mâini, s-a desprins o bucățică din sufletul ei. Dar nu se supără, pentru că acum îi vede în vacanțele de vară, când se întorc acasă, în concediu, și îi arată că nu au uitat-o. Abia pensionarea a fost mai dureroasă. Spune că nu-i este ușor, că s-a rupt ceva din ea. A ieșit la pensie fără să mai ceară prelungirea, ca să nu apară cumva discuții.

I-au plăcut întotdeauna liniștea și căldura copiiilor. Privind-o, vine firesc în minte amintirea ”Domnului Trandafir”, dăruirea lui, statornicia, dar mai ales dragostea cu care reușea să-i țină aproape pe elevi. Întrebată despre satisfacțiile vieții de la catedră, vorbește despre iubirea reciprocă dintre profesor și elev. Regrete? În parte, sunt legate tot de sentimentul de apropiere față de cei mici. ”În cei 41 de ani de învățământ, am lăsat doi copii repetenți. Îmi pare rău pentru asta, dar am încercat tot ce mi-a fost cu putință”.

Ca o confirmare a ce a însemnat Doamna, în ziua când am întâlnit-o, câțiva părinți, auzind că e în școală, au venit să o caute. Erau părinții copiilor care au trecut în clasa a III-a. Au venit să-i ceară să mai rămână la catedră.

Marian TEODOROF