Strada Mare – inima orașului Roman FOTO INEDIT

”Peste Roman a plutit, de câteva ori, duhul istoriei și al letopisețului…” – acad. Răzvan Theodorescu

Aproape fiecare oraș are o ”stradă mare” a lui. La Roman, aceasta era strada care pornea de la gara Roman și ducea până la biserica Precista Mare și care s-a numit întotdeauna Ștefan cel Mare. Încă de la începuturi și până a fi redesenată și redenumită Pietonal în capătul dinspre Precista – care, pentru romașcani, este ”Groapa” -, Strada Mare a fost structurată pe două sectoare importante: cel cu case de locuit, instituții și zone de agrement (între gară și strada Brătianu, actuala C. Dobrogeanu Gherea) și cel comercial (în segmentul pietonal de astăzi). Aici era un amestec eterogen de dughene, mici ateliere de croitorie, crâșme, cofetării, băcănii, frizerii, farmacii, tipografii și ateliere foto. O stradă care și în 1982 era destul de sinuoasă și pavată cu piatră cubică, dar care – pentru romașcani, dar nu numai – avea un farmec aparte, desuet și romantic, poate datorită alternării dughenelor doar cu parter cu magazinele mai răsărite, care aveau etaj, acolo locuind patronii. Locuințele de deasupra prăvăliilor aveau balcoane cochete din fier forjat, balcoane în care, în clipele de relaș, familia privea de sus trecătorii, gustând vreo dulceață ori vreun șerbet cu apă rece…

…În locul vechiului Tribunal, construit în 1832 și demolat în 1942,  a fost mutată, prin anii ’60, statuia ostașului sovietic. Statuia fusese amplasată inițial vizavi, unde acum este ”Casa Afacerilor”, dar, până în 1990, era  magazinul ”Victoria”, construit pe amplasamentul unei foste grădini publice. Și, cum mai era o grădină publică peste drum de gară, acestei grădini i s-a spus ”Grădina Mică”. Chiar dacă ea se întindea pe aproape un hectar și jumătate. Avea platani, tei, mai târziu castani, avea alei bine întreținute, bănci… tot ce era necesar pentru odihna și destinderea romașcanilor. Avea chiar și un chioșc în care cânta fanfara militară. Erau mai multe fanfare pe vremea aceea, fiindcă aveau fanfare proprii mai multe unități militare: Regimentul 48 Obuziere, Regimentul 14 Dorobanți și regimentul 12 Călărași.

În imediata vecinătate a acestui parc, se găseau restaurantul și cofetăria ”Sternatti”, frecventate de protipendada târgului, la o cafea, o prăjitură, la un șvarț, dar și la discuții și polemici, politice și nu numai. În epocă, ”Sternatti” a fost pentru Roman ceea ce era ”Capșa” pentru București. Localurile erau – sunt mărturii în acest sens – de un ”lux exorbitant” și, deci, prohibitive pentru romașcanul de rând. Acolo se întâlneau ”somitățile” Romanului, oameni politici, oameni de cultură, comercianți, boieri de veche spiță. O parte din delegația militară care a însoțit tezaurul Poloniei, în 1939, a luat masa la ”Sternatti”.

”Casa Hascal” era alt local de lux, care se putea lăuda cu produse ”exotice” pentru acele timpuri: somon, păstrăv, caviar… Și se putea lăuda cu mari bucătari, specializați fiecare în alte mâncăruri: bucătari de pește, bucătari de vânat, bucătari ”italieni”, ”francezi”…

În apropiere erau, la oarece distanță una de alta, trei frizerii – ”Heidelberg”, ”Higiena” și ”Drăguțescu”. Le ”acompaniau” două băcănii: una numită chiar ”Băcănie”, iar cealaltă ”Argus”. Ele vindeau produse care, în epocă, se numeau ”coloniale”, cu trimitere la colonii, marile imperii colonialiste fiind  încă puternice. Era vorba, de fapt, despre diverse mirodenii și mărfuri ”exotice”: portocale, curmale, smochine, lămâi, măsline, mango, kiwi, nuci de cocos, roșcove… scorțișoară, nucșoară, cuișoare, vanilie, anason, cacao, cafea… și câte și mai câte.

Trebuie să amintim, în aceeași zonă, centrală pe atunci, farmaciile Tebinca și Horovitz…

Foarte aproape, funcționa Brutăria Dulberger, o adevărată fabrică de pâine și produse de panificație. Se produceau aici sortimente incredibil de diversificate și, cu adevărat remarcabil, pentru prima oară în Roman această brutărie introduce sistemul de livrare la domiciliu, printr-un fel de abonament. Pe baza unei liste, clienților fideli li se duceau acasă produsele stipulate într-un soi de ”contract”. Plata se putea face pe loc, la livrare sau anticipat ori la sfârșitul perioadei de abonare.

O altă premieră în Roman a fost apariția ”Ospătăriei”, gestionată inițial de tată și ulterior de frații Meninger. Era o noutate absolută: un restaurant cu galantare mari și lungi, în care erau etalate multe și diverse feluri de mâncare, garnituri, salate, deserturi și de unde doritorul își putea lua singur orice și oricât poftea. Atât felurile de mâncare, cât și prețurile erau pentru toată gama de clienți, și pentru pauperii care abia își puteau îngădui o ciorbă caldă, dar și pentru pretențioșii cu bani care își umpleau tăvile cu mai multe feluri și deserturi. Ceva mai târziu, după ce genul acesta de restaurant a proliferat, românul mucalit l-a denumit ”Împinge tavă” sau ”Mila Domnului”…

Cam unde este capătul dinspre nord al Pietonalului de astăzi, la intersecția străzilor Ștefan cel Mare și Oituz, funcționa renumita tipografie ”Avram Iancu”. Patron era un domn Florescu, al cărui fiu, Mihai Florescu, a fost ministrul chimiei, între anii 1952 și 1957, și apoi ministru al Industriei Petrolului și Chimiei, între 1957 și 1965. De fapt, la naștere, domnul Mihai Florescu se numea Iacobi Iancu…

Pe partea dreaptă, pe sensul de mers spre Biserica Precista Mare, erau croitoriile Zeilic și Grunberg. Ambele aveau ca specializare confecționarea uniformelor militare. Numărul mare de militari aflați în Garnizoana Roman făcea ca aceste croitorii să fie afaceri deosebit de mănoase.

Ceva mai departe se găsea un mare magazin și atelier de blănuri, aparținând unui Rubinstein, care – cine știe? – poate se înrudea cu viitorul mare pianist…

De pe la ”Colțul Galben” la vale, spre Precista Mare, și pe o parte, și pe cealaltă a Străzii Mari, se înșirau micii lustragii. Așezați pe scăunelele lor, când nu aveau clienți băteau cu periile în lădițe, pentru a atrage atenția trecătorilor. Sunetul intrase demult în memoria colectivă și nu arareori bărbații, acasă ori prin alte locuri, la auzul unei bătăi de lemn pe lemn, se uitau reflex la încălțăminte, ca să verifice dacă trebuie lustruită sau nu…

Nici lustragiii nu se puteau plânge pe vremea aceea, deoarece Romanul era cea mai mare garnizoană din Moldova, cu efectivele cele mai numeroase. Iar militarilor nu numai că le impuneau regulamentele, dar le și plăcea grozav să arate ”ca scoși din cutie”, cu pantalonii călcați, cu chipiul sau cascheta curate și cu cizmele lucind de ”să-ți faci mustața în ele”…

Oricât ar părea de necrezut, trotuarele Străzii Mari erau late; încăpeau și lustragii, și femei de la țară care vindeau te miri ce, și țigănci florărese, dar și toată lumea care ieșea ”la promenadă”.

Pe partea stângă, după tipografia ”Avram Iancu”, se afla cofetăria lui Mitică Savin, unul din cei mai mari cofetari ai vremii. Familia Savin a cumpărat, la un moment dat, casa părinților academicianului Constantin Bălăceanu Stolnici din curtea Spitalului vechi, pe care aveau să o dea fiicei lor, Mimi, viitoarea doamnă Lozinschi.

Mai jos, vizavi de Farmacia Decker, erau renumitele magazine de încălțăminte ”Dermata” și ”Leibica”. Aici se găsea încălțăminte de la toate marile fabrici din țară, de la Cluj, de la Timișoara, cele mai renumite mărci. Caracteristic acestor magazine era faptul că, după ce clientul își exprima dorința, vânzătorii îl pofteau să ia loc, îl îmbiau cu cafea sau cu ceai și îi luau măsura la picior. Ei căutau pantofii sau ghetele cerute după acea măsură și, dacă nu aveau, se făcea comandă, iar clientul era rugat să treacă peste câteva zile după încălțări.

În dreapta, funcționa magazinul de sticlărie și porțelanuri fine al lui Lazăr Blecher, tatăl scriitorului Max Blecher, ”un scriitor unic… un remarcabil stilist”, care s-a stins din viață la doar 29 de ani. Lazăr Blecher avea în magazin porțelanuri și sticlărie din cele mai renumite mărci – sticlărie de  Murano, porțelanuri de  Sevre, vase din cristal de Bohemia sau Rosenthal -, dar, într-o latură a magazinului, avea și produse comune, din sticlă și porțelan ordinare, pentru oamenii cu mai puțină dare de mână.

Vizavi, era un atelier cu magazin de căciuli, aparținând lui Buștin, binecunoscut confecționer de căciuli, faimos în toată Moldova.

Pe dreapta, lângă magazinul lui Lazăr Blecher, perete în perete, funcționa magazinul cu restaurant ”La vânătorul”. Acolo se găseau, fie de cumpărat pentru acasă, fie de consumat pe loc, diferite produse din carne de vânat. Pe unul din pereții magazinului era o placă de reclamă pentru produsele Maggi! Așadar, Maggi nu a apărut după 1990, ci cu vreo sută de ani mai devreme. Prima făină de leguminoase produsă de elvețianul Julius Maggi a fost lansată pe piață în anul 1884. Acest produs a fost comercializat cu ajutorul societății de utilități publice elvețiene, care și-a oferit patronajul timp de 3 ani. Julius Maggi a continuat cercetările și, în 1886, a lansat supele ”gata preparate”, care, în timp, au înlocuit făina de leguminoase.

Pe stânga era magazinul de prezentare a modistei Șapșa. Lângă ea, funcționa un magazin de bijuterii, al doamnei Lupu. De aici cumpărau romașcanii cu multă ”stare” bijuterii confecționate de marii bijutieri ai României, ”furnizori ai Case Regale”, dar și de mari bijutieri din străinătate.

Se povestește că doamna Lupu ar fi adus, la un moment dat, chiar două bijuterii Faberge, un ou – care nu a fost expus nicio secundă, a fost adus la comanda cuiva, ținut în seif și înmânat solicitantului încondiții extrem de discrete – și o bombonieră, care a fost expusă o jumătate de zi înainte de a ajunge folosită pe post de casetă pentru bijuterii.

Mergând mai departe spre Precista Mare, pe dreapta, era o străduță care ducea în Piața Mică de atunci.

Pe străduța aceea funcționa o centrală telefonică la care lucrau două telefoniste, care  primeau comenzi pentru convorbiri atât din oraș, de la abonați, cât și pe loc, de la solicitanții care se prezentau la ghișeu. Existau două cabine, în care aparatele telefonice aveau microfonul separat de cască… Dar se putea vorbi la telefon, așa cum era el, și cu Pătârlagele, și cu Bucureștii, și cu Parisul chiar. Fosta clădire a telefoanelor, care dăinuie și astăzi, a fost construită după cel de-al doilea război mondial.

Pe stânga funcționa tipografia fraților Rottemberg. La vremea aceea, din ce a rămas înregistrat, în Roman, funcționau cel puțin 18 tipografii!

Tot pe stânga erau magazinul ”La Păun, lacuri și vopsele” și, imediat, Sticlăria ”Putna& Orenstein”. După ea, pe colțul unei străduțe care dădea în ”mahalaua (limbajul vremii așa definea o zonă, un cartier – n.n.) armenilor”, era o clădire cu etaj. La parter – demisol era crama ”Bolta rece” (fiindcă aproape fiecare oraș din Moldova a avut cândva bolta lui rece…), iar la etaj locuia familia Bruckner, adică părințiilui Saul Bruckner, Silviu Brucan de mai târziu. Tatăl său era comerciant de postavuri, care se vindeau în marele magazin de vizavi de locuință. Mai târziu, familia Bruckner s-a mutat la București, acolo născându-se Saul.

Magazinul mare fusese construit pe locul în care fusese vestitul ”Han al Turcilor”, construit, se pare, pe la 1700, în apropierea actualei biserici ”Sfântul Nicolae”.

Întorcându-ne pe stradela care dădea în piață, trebuie spus că, atunci, Piața Mare a Romanului funcționa în apropierea bisericii Precista Mare, în zona piațetei Hotelului Roman de azi. E vorba de anii ’30-’40. În Piața Mică, așadar, se construise Hala centrală, care era destinată comercializării în exclusivitate a cărnii.

Stilul architectural, metoda construcției pe structură metalică, designul exterior au determinat pe unii cercetători să afirme că proiectul halei ar fi aparținut inginerului francez Gustave Eiffel, cel care a proiectat – în afara celebrului Turn – și Podul Eiffel la Ungheni, Grand Hotel Traian și Hala Mare (devenită Hala Centrală) din Iași, precum și mausoleul familiei politicianului Petre P. Carp, de pe moșia conacului din Țibănești, Iași.

În apropierea halei se găsea o mare brutărie, ”Cuptorul de aur”, care avea o ”flotilla” de căruțe cu coviltir cu care distribuia – de mai multe ori pe zi, în funcție de cerere – pâine la toate magazinele din oraș, la școli cu internate, la restaurante, etc. La inaugurare, brutăria a fost sfințită de preoții Dragomir (tatăl publicistului Silviu Dragomir), Chiriac, Burlacu, Năstase și Tărcuță. Pe trotuarele care bordau piața găseai tot felul de meseriași care așteptau clienți; lustragii, tocilari, tăietori de lemne, geamgii, coșari… Tot în zona pieței, spre spatele halei, funcționa un ”stabiliment” căruia i se spunea ”Lupanarul roșu”…

În față, în schimb, era casa Rohlich, proprietarul morii Rohlich și al unor atelier de pielărie.

Întorcându-ne pe Strada Mare, mai trebuie amintit faptul că majoritatea magazinelor evreiești (”dughene”, cum li spunea atunci) aveau, fie deasupra, la etaj, fie în spate, locuința proprietarilor. De regulă, magazinul avea intrarea pe Strada Mare, iar locuința avea intrarea din Elena Doamna sau Sucedava… Toate ușile magazinelor aveau clopoței care semnalizau orice intrare sau ieșire. Toate magazinele aveau, spre trotuar, copertine care să țină umbra și sub care mai stăteau și negustorii, îmbiind trecătorii să le pășească pragul. Și toate magazinele aveau obloane; era un zgomot caracteristic, înviorător, vesel, în fiecare dimineață, când se deschideau obloanele și un altul seara, la închidere, când se coborau obloanele, mai înfundat, obosit parcă…

Nu se prea vindea nimic ”din prima”, prețul nu era mai niciodată afișat și achiziționarea vreunui obiect se făcea după o minimă tocmeală. Nici cumpărătorul, dar nici vânzătorul nu se simțeau ”împliniți” dacă nu se ciorovăiau puțin în timpul negocierii. Oricum ar fi fost, finalul era întotdeauna același: toată lumea era mulțumită, fiecare trăind cu impresia că l-a păcălit pe celălalt. Și, mai întotdeauna după cumpărături serioase, se mergea în cel mai apropiat birt, pentru a se bea adălmașul…

Strada Mare se curăța în timpul nopții; apăreau măturătorii cu măturoaiele lor enorme, cu căruțele în care încărcau gunoiul, cu stropitorile cu care udau și trotuarele și piatra cubică de pe stradă, dar și copacii plantați la marginea trotuarelor.

Strada Mare era inima orașului, era un mod de viață, era cea care dădea bunăstarea romașcanilor.

Vom continua periplul prin orașul Roman și în edițiile viitoare. Redacția mulțumește anticarului Dan Dimitriu pentru ajutorul prețios, iar acesta, la rândul lui, ține să mulțumească celor care l-au încurajat să cerceteze și l-au inițiat în cartofilie: Constantin Dimitriu, Silviu Dragomir, Sergiu Găbureac, inginerul Pațilea și scriitorul Lucian Strochi.

 Dan AILINCĂI