Fascinanta istorie a Romanului: Pe urmele lui Zizi Lambrino și ale marelui Nicolae Iorga

”Peste Roman a plutit, de câteva ori, duhul istoriei și al letopisețului…” – academician Răzvan Theodorescu

Rămânem la Ioana Maria Valentina Lambrino, alintată Zizi, fiindcă dl. Toma Rețeanu ne-a furnizat informații inedite. Dl. Rețeanu este descendent al uneia din cele două ramuri mari Arghiropol din România, iar legătura sa cu subiectul va deveni evidentă, pe măsură ce avansăm în aducerile-aminte.

* Fotografie de grup: Carol la Cuci

Totul a pornit de la o fotografie: Ioana (Zizi), Eufrosina (mama Ioanei și a lui Lulu, în dreapta, cu un cățel în poală), prințul Carol, Maria Schina (sora Eufrosinei și mătușa Ioanei, în centrul imaginii), fratele lui Zizi, Ion (Lulu) Lambrino, fost coleg și prieten cu Carol al II-lea, lângă Carol și pe atunci colonelul Schina, în planul al treilea, cu umbrele crengilor pe față. Fotografia a fost făcută la un conac din satul Cuci, lângă Roman.

Dacă analizăm fotografia și o comparăm cu o fotografie a prințului Carol datată 1914, putem conchide – fără a avea certitudinea că nu greșim – că instantaneul foto a fost executat înainte de 1918. Sigur înainte de căsătoria lui Carol cu Zizi, dar nu foarte mult înainte, deoarece și Carol și Lulu Lambrino poartă uniformele de ofițeri. Era, deci, în timpul războiului, cel mai probabil prin 1917.

De ce s-au întâlnit (și fotografiat) aceste personaje la Cuci?

Aflăm de la dl. Rețeanu că gazdă era colonelul Schina (avea să devină general, ceva mai târziu), al cărui conac servea drept loc de întâlnire unor prieteni buni și mai ales rudelor sale. Maria Alcaz, sora Eufrosinei Lambrino și, deci mătușa lui Zizi, mai fusese căsătorită și avea și o fată, Adriana. A divorțat, însă, la un moment dat, și s-a recăsătorit cu colonelul Schina. Așadar, colonelul Schina, proprietarul conacului de la Cuci, îi era Ioanei Lambrino un soi de unchi, devreme ce era căsătorit cu mătușa ei… De aceea, la un moment dat, în 1919, Regele Ferdinand și Regina Maria au căzut de acord – există un înscris în acest sens -”să se apeleze la colonelul Schina, să încerce el să o convingă (pe Zizi – n.red.) să accepte să renunțe la căsătorie”…

Tot din perioada aceea, 1918-1919, avem și informația că prințul Carol avea deja un copil cu o anumită domnișoară… Alexandru Marghiloman, care a îndeplinit funcția de prim-ministru al României în perioada martie-noiembrie 1918, notează în memoriile sale că Maria Martini, încă elevă… ”îi fusese aruncată în brațe ca să-i abată gândul de la Zizi. Numai că, atunci când Maria s-ar fi laudat că e însărcinată, a fost îndepărtată de prinț și i s-a găsit rapid un soț, un deținut, Leonescu, care fusese condamnat pentru falsificarea de cecuri. Imediat, pedeapsa acestuia s-a anulat, Maria a fost măritată cu el, iar el a căpătat un post de șef de gară, undeva, în Ardeal…”

* Zizi a încercat marea cu degetul

În ediția trecută, am amintit, în treacăt, despre îndrăzneala Ioanei Lambrino de a veni în țară, spre sfârșitul anului 1925. Reamintim, în context, că prințul Carol era căsătorit cu prințesa Elena a Greciei, că Mihai, fiul lor, avea deja 4 ani, că, încă o dată, Carol renunțase la tron, de data aceasta pentru Elena Lupescu…

Iată cum prezintă Vartan Arachelian vizita lui Zizi Lambrino și a micului Mircea:

«Zizi vine în țară la cumpăna dintre anii 1925 și 1926. Carol provocase o a doua criză dinastică. Tot pentru o femeie. În locul unei brunete, o roșcovană. Situația monarhiei era mult mai gravă decât după escapada de la Odessa. Încurcat cu Elena Lupescu, el părăsea nu doar poziția de moștenitor al Tronului, dar și soția, copilul de patru ani, Mihai și, o dată cu ei, țara. Probabil că această furtună care slăbeaTronul o făcu pe Zizi să se repeadă la București. Nu pentru a o salva, desigur; venea în țară pentru a cerceta îndeaproape în ce măsură acest eveniment putea să-i afecteze interesele, dar și să vadă dacă nu apar oportunități pentru a ameliora statutul ei și al fiului.

Sosirea în Capitală, la 8 ianuarie 1926, e reperată de Siguranța Generală. O sinteză a filajului la care a fost supusă Zizi e redactată la 11 martie 1926, la două luni după sosirea ei la București. Fie pentru că vizita ”obiectivului” filat s-a prelungit atât de mult, în ciuda obligației contractate în scris, fie din motive informative, cum ar fi luarea în supraveghere și cercetare a celor contactați de ea. Nu știm când avea să se reîntoarcă la Paris, dar, deși venită la București la începutul lui ianuarie, o lună mait ârziu (la 1 februarie) se afla tot la hotelul Athènée Palace, unde ”a sosit și a descins la același hotel (…) mama sa, Frusina Lambrino, împreună cu copilul, Lulu și guvernanta Louce Berthe”.

Urmează o lungă listă de persoane, care au frecventat-o pe Zizi la hotel sau pe care ea le-a frecventat în oraș. Sunt adăugate adresele, raporturile, prietenii și rudele cu care a intrat în contact. Din filajul de atunci, atrag atenția numele lui Constantin Mille, directorul ziarului ”Lupta”, cu care Zizi ”avea convorbiri telefonice, vizite în familie și la gazetă, ei se înrudesc”, cu maiorul Epaminonda Arghiropol – ”este de la Marele Stat Major al armatei (secțiaoperații) cu care Zizi Lambrino avea dese convorbiri” -, cu reprezentantul oficiului comercial englez, Louis Johnston etc.

Probabil că în arhivele serviciilor secrete sunt mai multe înscrisuri care ar putea lumina motivațiile vizitei Ioanei Lambrino la București, ca și riscurile pe care și le-a asumat prelungindu-și șederea. Probabil că vizita a avut darul să îi lumineze calea pe care urma să meargă, după reîntoarcerea acasă – adică pe Rue Borghese 64, Neuilly-Paris, Franța -, în anul abia început, 1926.»

* Colegul, prietenul și fratele

Merită câteva rânduri și fratele Ioanei Lambrino, Ion – alintat Lulu, caligrafiat, uneori, Loulou -, care s-a născut tot la Roman. A fost coleg și prieten cu prințul Carol, au făcut amândoi parte din ”Birjărie”, cercul acela de prieteni, din care mai făceau parte și Grigore Gafencu, Alexandru Băicoianu, frații Rosetti-Bălănescu, Puiu Filitti, Ion Pilat și alții.

Alexandru Paleologu spune, printre altele, despre Lulu Lambrino: ”Lulu și-a văzut perspectivele politice spulberate de căsătoria lui Carol cu soră-sa Zizi, așa că a rămas director general la Ford România, cu un salariu foarte mare și cam atât…”

Într-o vreme, Lulu a deținut și o moșie, Chioaia, în județul Vaslui, pe care o cumpărase de la unul de verii lui, Dumitru Lambrino, fiul generalului Ion C. Lambrino și al Zoiei Lambrino (fostă Rosetti, sora Elenei Cuza)… Moșia nu o mai avea (deși apare la rubrica ”Avere în trecut”) în 1958, la 5 ani de la moartea lui Zizi, dar și a lui Carol, când a fost arestat și cercetat de comuniști. A primit, inițial, ”domiciliu obligatoriu” în Câmpulung, într-o companie selectă: Noica,  Paleologu, Radu Rosetti, Eugen Pohonțu (fost profesor al lui Carol), Ion Pillat și alții. Iată un scurt fragment din amintirile lui Noica din acele vremuri: «Cinci ani de delir cultural. Nu o duceam prea grozav. De vreo două ori pe săptămână venea Lulu Lambrino în poartă, pe la 5 dimineața și striga: ”Băieți, se dă gaz laVișoi”. Luam repede bidonul și plecam după gaz.Trăiam din meditații cu 5 lei ora. Am predat de toate; până și săritura în lungime…»

Lulu a lucrat o vreme ca muncitor la Întreprinderea de alimentare cu apă, apoi a fost judecat și condamnat la 10 ani de închisoare.

* Un alt ”trecător prin Roman”

Să ne întoarcem la primul soț al Mariei Alcaz, amfitrioana din fotografia despre care scriam mai sus; el a fost un anume Cezar Arghiropol, fiul lui Emanoil Arghiropol. Care Emanoil era fratele Zulniei Iorga, mama lui Nicolae Iorga…

Acest Emanoil, cunoscut îndeobște ca Manole (sau Manolache, depindea de gradul de prietenie), era avocat și publicist, editor al unei reviste literare, ”Jurnal pentru toți” (care a apărut la Iași, între1868 și 1869), și al ziarului liberal ”Românu”, care apărea la Roman între anii 1879 și 1890.

Nicu Iorga, tatăl istoricului de mai târziu, murise, iar Zulnia, văduvă, era foarte strâmtorată. Deși nici Emanoil n-o ducea strălucit, și-a ajutat sora, copiii Zulniei petrecând la Roman luni întregi, în vacanțele de vară. În 1884, la numai 13 ani, viitorul istoric își ajuta unchiul la redactarea ziarului în care va publica și câteva articole. Iată cum își amintește Iorga anii aceia:

«Pacea sufletului venea numai odată cu vacanțele cele mari. La Roman aștepta marea bibliotecă a unchiului de acolo, cu cărți franceze de știință popularizată, cu splendide volume ilustrate despre tainele mării, cu nuvele ca acelea rusești ale lui Sologub. Fără a pomeni scrierile înseși ale lui Emanuel Arghiropol: versuri, nuvele, amintiri din războiul de la 1877. Pachetele de ziare veneau zilnic, aduse de Iacob Riven, secretarul, și cu ce lăcomie mă aruncam asupra hîrtiei proaspete! Oprit o clipă înaintea primejdiei științei și filozofiei fără Dumnezeu din Contemporanul lui Ion Nădejde, am ajuns să mă cufund într-o lectură care mi-a răpit toată evlavia lungilor așteptări în picioare, în fața stranelor de la Sfinții Voievozi, lîngă casa cucoanei Balașa, cu nucii bătrîni și prunii bogați în goldane dulci.

Cînd nu rătăceam pe malurile Moldovei largi, unde se scăldau sîmbăta întregi tabunuri de evrei, cari nu se sfiau să-și expuie goliciunile de ambe sexe, cînd nu atacam broaștele care-și scoteau din mlaștini boturile sure și ochii de aur, cînd nu dădeam vinovate tîrcoale cabinelor unor băi improvizate – și ce goană am tras noi trei, fiind și un tovarăș ocazional, care el ne învățase, înaintea unui frate care voia să răzbune onoarea familiei! -, cînd nu prindeam peștișorii care se zbăteau în valuri, cînd, cu șapca de gardă națională a unchiului în cap și în hainele de dril ale verii, ne rupeam ciorapii prin scaii deși în care-și pieptănau mițele de păr galben murdar porcii mahalalelor, stăteam la masa lui ”moșu’ Manole”, care, cu ciubărul în care-și răcea vinul supt masă, îmi dicta pentru ziarul, pe care apoi, proaspăt venit de la tipografia lui Kubelka, îl pătuream și-l timbram, foiletonul tradus dintr-un Moléri pe care mă îndărătniceam să-l scriu Molière, ori, retras în colțul meu, redactam anecdote pentru pagina a patra sau judecam politica generală a Europei, nu fără a mă lupta crunt cu conducătorii ei, în articole pe care ”moșu” le găsea reușite…»

Iată, dar, încă un nume, ilustru, de data aceasta, care și-a legat existența la un moment dat de orașul Roman.

Vă propun un exercițiu: încercați să definiți relația de rudenie dintre Ioana ”Zizi” Lambrino și istoricul Nicolae Iorga. Elemente ajutătoare: Iorga a fost nepotul lui Emanoil Arghiropol, a cărei noră, Maria Alcaz, era mătușa Ioanei Lambrino.

Vom continua periplul prin orașul Roman și în edițiile viitoare. Redacția mulțumește anticarului Dan Dimitriu pentru ajutorul prețios, iar acesta, la rândul lui, ține să mulțumească celor care l-au încurajat să cerceteze și l-au inițiat în cartofilie: Constantin Dimitriu, Silviu Dragomir, Sergiu Găbureac, inginerul Pațilea și scriitorul Lucian Strochi. Mulțumiri deosebite dlui Toma Rețeanu, pentru detaliile absolut inedite și pentru documentele prețioase pe care ni le-a furnizat și fără contribuția căruia acest articol nu ar fi apărut în această formă.

Dan AILINCĂI