Fascinanta istorie a Romanului – Pe urmele lui Zizi Lambrino…

aleho

”Peste Roman a plutit, de câteva ori, duhul istoriei și al letopisețului…” – academician Răzvan Theodorescu

Pornisem, în ediția trecută, într-un periplu prin Romanul interbelic, venind din nord și, odată ajunși la clădirea care a adăpostit sediul Diviziei 7, am ales să parcurgem fosta Stradă Mare, până la Piața Mare, unde se găseau biserica Precista Mare, primăria, casa Ioachim și alte edificii importante ale vremii. Revenim la intersecția Străzii Mari cu bulevardul Carol (actualizat, Republicii) și ne îndreptăm spre est, coborând spre zona joasă a Romanului.

Dominând intersecția, regăsim sediul Diviziei 7 Infanterie. Divizia s-a distins în luptele din cele de-al Doilea Război Mondial, pe frontul de răsărit, drept pentru care a fost decorată cu cea mai mare distincție românească, ”Mihai Viteazul”, și a fost supranumită ”Divizia de fier”. Sediul acesteia a fost, inițial, casa mareșalului Constantin Prezan, donată diviziei.

Tot pe stânga bulevardului, cum ne îndreptăm spre zona numită acum ”Doi măgari”, era Școala de arte și meserii, înființată în 1880 de Mavrichi, în casa căruia, în 1818, s-a născut Ion Ionescu de la Brad. Vizavi erau clădirile școlilor nr. 3 (de fete) și nr. 4 (de băieți). Aici a urmat cursurile școlii generale și Visarion Puiu, care avea să devină episcop de Argeș, episcop de Hotin, Mitropolit de Bucovina, Mitropolit de Transnistria la Odessa și cârmuitor al Eparhiei românilor din străinătate (numită și Eparhia Ortodoxă Română din Europa Occidentală).

Pe partea stângă, era casa doctorului Rusu, medic militar, vestit în epocă, apoi casa farmacistului Ștefănescu, a cărui farmacie am întâlnit-o deja pe Strada Mare. Ceva mai sus este casa în care a locuit generalul Lucan, cel care a comandat Garnizoana Roman între anii 1964 și 1981. Despre generalul Lucan vom povesti mai multe într-un episod viitor.

Pe dreapta, erau o crâșmă și casa profesoarei Pașov, fostă directoare a școlii nr. 3, un exemplu de dascăl în vremea aceea, un amestec de rigoare profesională și dragoste pentru copii.

Pe stânga, era amplasamentul Regimentului 14 Dorobanți, care includea, pe lângă cazarma propriu-zisă și clădirile unității, și manutanța, adică partea administrativă a regimentului, compartimentele de înzestrare, croitoria, cizmăria, fabrica de pâine, bucătăriile. Tot în cadrul regimentului, ființa o unitate de ”pontonerie” (care făcea podurile plutitoare) și una de ”guarzi de geniu” (care se ocupa de partea de explozivi, minare și deminare). Mai târziu, chiar prin incinta Regimentului 14 Dorobanți, s-a realizat ”străpungerea” actualei străzi Anton Pann. În incinta marii unități militare se găsea monumentul ridicat în cinstea Regimentului 14  Dorobanți, demolat de regimul comunist, din pricini incerte.

Pe dreapta era și se păstrează și acum, aproape la fel, o casă cu turn, în care a locuit familia Lambrino și unde, în anul 1896, s-a născut Ioana Maria Valentina Lambrino, alintată, încă din copilărie, Zizi. Ea a fost prima soție a prințului Carol al II-lea. Cu voia dumneavoastră, o să facem un popas în acest loc…

Familia Lambrino era o familie aristocrată, de origine greco-bizantină, despre care se spunea că se trage din principii Brâncoveanu. Prin alianță, era înrudită și cu Alexandru Ioan Cuza, de fapt cu Elena Cuza.

Constantin Lambrino, tatăl Ioanei, era rudă apropiată cu generalul Alexandru Lambrino, un apropiat al lui Alexandru Marghiloman, fost prim-ministru al României în 1918 (martie-noiembrie), care a avut un rol decisiv în timpul Primului Război Mondial. Fratele lui Zizi, Ion (Lulu), s-a născut în aceeași casă și era coleg și prieten cu principele Carol. Membrii familiilor Lambrino erau obișnuiți ai casei regale Hohezollern de Singmaringen.

După cum scria Zizi în niște ”amintiri”, avea cinci ani când l-a întâlnit prima oară pe Carol, iar ceea ce a impresionat-o la el au fost… cizmele ofițerești, care scârțâiau la fiecare pas. ”Pentru mine asta însemna culmea eleganței”, a notat în amintirile ei, Zizi Lambrino. Pentru o bună educație, ea a fost trimisă într-un pension din Franța, unde a studiat belcanto și pictura și de unde a revenit în București, unde se mutase, între timp, familia Lambrino, în anul 1910…

În 1913, în casa lui Alexandru Marghiloman – cel mai ”parizian dintre germanofili”, cum i  se spunea în șoaptă -, la o petrecere unde venise împreună cu tatăl ei, Zizi l-a reîntâlnit pe prințul Carol. El avea 19 ani, iar ea 16. Până atunci, Carol fusese îndrăgostit ”lulea” de Elena Filitti, pe care Casa Regală nu o vedea cu ochi buni. Când prințul este trimis pentru studii militare la Potsdam, Casa Regală profită de ocazie și o expulzează din țară pe Elena Filliti. Aici, se cuvine spus, în paranteză, că o anume legătură cu Romanul are și familia Filitti. A fost implicată, într-un fel, în viața sătenilor din jurul târgului Roman, generalul Filitti având o vastă moșie în zona satelor Cuci, Crăiești și Bozieni.

Revenind…

carol-si-zizi-lambrinoÎn perioada studiilor la Potsdam, principele coresponda cu fratele lui Zizi, Lulu. Apoi, în perioada 1914-1916, Carol și Zizi s-au aflat tot timpul împreună, într-o relație de camaraderie mai degrabă, fiind mai tot timpul înconjurați de o ”gașcă”  de  prieteni și prietene, numită de ei înșiși ”Birjăria”…

Pe 25 septembrie 1916, în timpul unui atac aerian al Zepelinului care bombarda Bucureștii la oră fixă, cei doi își luau ceaiul. ”Atunci”, notează Zizi în jurnalul ei, ”s-a declanșat vraja: prietenia s-a transformat într-o iubire pătimașă”. Din cauza războiului, Zizi și mama sa (tatăl murise deja) se refugiază în Moldova, la Iași, într-o locuință modestă. Aici, Zizi și Carol au fost mereu împreună: se duceau în excursii cu mașina, jucau cărți, discutau istorie – să nu uităm că profesorul de istorie al prințului Carol fusese Nicolae Iorga – și toate acestea în pofida faptului că prințul preluase comanda unui regiment Vânători de Munte, care își stabilise tabăra la Târgu Neamț și, deci, el ar fi trebuit să stea cu militarii pe care îi comanda.

În luna iunie, timpul unui dineu în familie, Carol mărturisise părinților intenția de a se căsători cu Zizi, dar se pare că aceștia nu l-au luat în seamă. Pe 21 iunie, Carol îi scria Ioanei: ”Marele obstacol îl reprezintă chestiunea legală. Trebuie studiată sub toate aspectele”.

August 1918. Dragostea celor doi avansase, dar regele și regina nu puteau concepe ca tinerii să încalce regulile de etichetă ale Casei Regale. Reguli care prevedeau foarte strict în privința căsătoriei prințului moștenitor faptul că acesta putea să se căsătorească numai cu o prințesă dintr-o casă regală străină. În niciun caz cu o româncă!

După armistițiul din Moldova, cei doi hotărăsc să se căsătorească. Deghizat în uniformă de ofițer rus, Carol trece frontiera, împreună cu logodnica lui. Carol a fost recunoscut imediat de germani, dar, fiind prinț al dinastiei Hohenzollern de Singmarigen, a fost lăsat în pace și condus cu escortă la Odessa, unde cei doi s-au cazat la hotel Bristol.

hotel-bristol-2În ziua de 1 septembrie 1918, cei doi sunt căsătoriți de preotul rus Șaranski, în biserica Pokrovskaia, din Odessa. Martori, conform uzanțelor vremii, au fost Serdici, aghiotantul lui Carol, și un ofițer german, rămas neidentificat. A doua zi, principele își anunță tatăl, printr-o telegramă: ”Iași. Regelui Ferdinand. Eu am luat în căsătorie pe Zizi Lambrino. Răspundeți dacă eu pot să mă întorc cu ea sau trebuie să continui drumul către Franța. Carol”.

Fuga Prințului Moștenitor, aflat sub arme, pe teritoriu inamic, agravase lucrurile. Fapta se numea clar: dezertare! Regele convoacă guvernul pentru consultări și destule voci îl acuză pe Carol de dezertare și înaltă trădare. În cele din urmă, Regina Maria este cea care, o dată în plus, reușește să obțină o pedeapsă mai blândă pentru fiul ei.

După alte discuții și negocieri, prințul Carol este autorizat să se întoarcă în România, dar este pus sub acuzare pentru dezertare și condamnat să execute 75 de zile de arest la mănăstirea Horaița, din comuna Negrești, la nici 30 de kilometri de orașul Piatra Neamț.

Cele ce urmează le-am auzit cu urechile mele, în casa bunicului meu din Negrești, prin anii ’60, de la moș Costache Roibu. Înainte de asta, aș vrea să vă relatez cum descria bunica mea sosirea lui Carol la Horaița.

Era, deci, anul 1918 și prin satul Negrești încă nu se pomenise să treacă vreodată o mașină. Primele trei au sosit pe nepusă masă, într-o zi de septembrie călduroasă, uruind nemaiauzit și ridicând tot praful de pe ulițe. ”Uruiau cum n-am mai auzit niciodată”, spunea bunica, ”în urma lor colbul se ridica până la nori și, din când în când, mugeau ca niște vaci…”. Erau claxoanele vremii, făcute dintr-o goarnă și o pară de cauciuc.

Moș Costache fusese jandarm și, atunci, în 1918, fusese desemnat, împreună cu alți trei colegi, să-l păzească pe prințul Carol, în mănăstirea Horaița. Din cele spuse de moș Costache, reieșea că prințului îi era interzis să părăsească incinta mănăstirii; între zidurile acesteia putea să se miște liber și să facă ce voia, dar nu trebuia să iasă din mănăstire. Bineînțeles că acest consemn le fusese ordonat și jandarmilor care îl păzeau. Toate bune și frumoase, prințul nu ieșea din incintă, dar lumea venea la mănăstire… Mai venea, uneori și poștașul…

După câteva zile, Carol a spus că vrea să se plimbe prin pădure, că nu mai poate suporta curtea aceea, închisă de jur-împrejur. Jandarmii au dat din colț în colț; deh, aveau ei consemn, dar acela era, la urma urmei, viitorul rege!… Dacă nu l-ar fi lăsat, când ar fi ajuns el rege, oare nu i-ar fi pedepsit? Așa încât, cu asigurările lui Carol că nimeni nu va afla vreodată, au acceptat plimbările prințului.

O zi nu s-a întâmplat nimic deosebit”, povestea moș Costache. ”Mergea și prințul, ca tot omul, prin pădure, se uita la copaci, mai sărea câte o veveriță, mai găsea bureți… Pe cărare, nu trecea nimeni, apoi se întorcea la mănăstire. Jandarmii, câte doi, mergeau mult în urma lui și mai prin pădure, ca să nu-l stânjenească. A doua zi, însă, prințul părea grăbit, nu se mai plimba la pas, părea că are o treabă. Jandarmii cu greu puteau ține ritmul cu el prin pădure, când, ce să vezi, pe cărare, din sens opus, venea o domniță… Carol s-a grăbit spre ea, s-au îmbrățișat și s-au sărutat minute bune. Jandarmii nu știau ce să facă. Practic, prințul încălca de două ori consemnul și acum mai apăruse și un eventual martor pentru asta… S-au mai liniștit când au văzut că prințul și cu femeia aceea au intrat sub poala unui brad și s-au întins pe jos”.

Țin minte că, la momentul ăsta, bunicul, care era prieten bun cu moș Costache, l-a întrebat: ”Și…?” Iar moș Costache a răspuns: ”Și… Păi, cum, se putea altfel?

Eu eram la vârsta la care nu deslușeam ”subtilitățile” din vorbirea adulților, dar, după cum rânjeau amândoi, și bunicul și moș Costache, mi-am dat seama că era ceva distractiv pentru oamenii mari, dar nu era pentru copii…

Lucrurile au continuat aproape la fel în fiecare zi. După a doua întâlnire, la întoarcere, Carol îi chema pe cei doi jandarmi și le dădea niște bani: ”Să aveți și voi de-o băutură”, le spunea.

Moș Costache și camarazii lui s-au vorbit și s-au jurat să nu spună nimănui cele ce se petreceau cu ”prizonierul” lor. Nici vorbă să raporteze comandantului lor, fiindcă riscau poate chiar să ajungă în Tribunalul Militar. Mai târziu, mult mai târziu, a aflat moș Costache că femeia cu care se întâlnea Carol în pădurea Horaiței era soția lui, Zizi. Aceasta aflase, nu se știe prin cine, locul unde era exilat Carol și venise să se odihnească, chipurile, la mănăstirea Almaș, peste un deal de Horaița. Celor doi le-a fost mai bine cu pedeapsa lui Carol, fiindcă astfel s-au putut întâlni, fără să-i știe nimeni, decât jandarmii, la mijlocul distanței dintre cele două mănăstiri.

Pe 8 ianuarie 1919, într-o ședință secretă, Curtea de Apel Ilfov a anulat căsătoria celor doi,  motivând că aceasta contravenea codului familiei regale. Cu toate acestea, Carol și Zizi au continuat să se întâlnească. Prin luna mai, Zizi Lambrino îl anunță pe Carol că a rămas însărcinată. Carol îi răspunde în scris și este foarte decis asupra paternității: ”N-aș putea admite niciodată ca acest copil să fie nelegitim și, orice s-ar întâmpla, am să-l recunosc totdeauna”.

Din nou intervine Regina Maria, care, pentru a mai detensiona situația, face în așa fel încât cei doi soți să fie lăsați să se retragă la moșia Mănăstirea, pe Dunăre. Era iunie 1919 și, de acolo, de la Mănăstirea, Carol își anunță părinții că este decis să renunțe la succesiune și să plece în străinătate, ca să refacă actul căsătoriei.

La 8 ianuarie 1920, s-a născut copilul celor doi, Mircea Grigore Carol Lambrino. Totuși, pe actul de naștere, numele tatălui nu a fost completat.

Cedând insistențelor regelui și reginei, pe 21 februarie 1920, Carol pleacă într-o călătorie în jurul lumii. Avea să se întoarcă la sfârșitul lunii septembrie, când va accepta să se căsătorească din nou, de data aceasta cu principesa Elena a Greciei. Căsătoria are loc la 27 februarie 1921 și, opt luni mai târziu, pe 25 octombrie 1921, se naște Mihai, ultimul rege al românilor.

Constantin Argetoianu, autorul celor mai cinice consemnări dintre memorialiștii vremii, comentează astfel legătura celor doi: ”Aproape cât a ținut Ministerul Averescu, am avut să ne distrăm cu afacerea Carol – Zizi Lambrino, chiar și după ce prințul s-a logodit și apoi căsătorit cu Principesa Elena. A trebuit să mai împăcăm legitimile pretenții ale soției abandonate. Prin bilețele, ea a izbutit să amintească junelui șovăitor că era soția lui și că-l avea la mână prin scrisorile ce-i adresase. Regina mi-a mărturisit, mai târziu, că nenorocirea băieților ei era spiritul lor de onoare familială, atât de dezvoltat, încât se credeau obligați să-și țină cuvântul dat oricărei pațachine. Patima lui se stinsese aproape, dar rămăsese jurământul lui dat și scrisorile. Să rămână cu Zizi în brațe, cu orice risc? Tristă perspectivă, căci omul era și ambițios… Să plece să facă ocolul pământului, renunțând la femeie și copil, cum rămânea cu promisiunea? Dilema era dureroasă și, ca să scape de încurcătură, Prințul nostru a hotărât să se sinucidă. S-a încuiat în odaie și și-a tras o lovitură de revolver în pulpă, dar nu prea adâncă, să nu sângereze și să păteze covorul…

După căsătoria lui Carol cu Elena a Greciei, presată de Casa Regală, Zizi s-a stabilit în Franța, la Neuilly, într-o vilă cumpărată special pentru ea. Casa Regală i-a asigurat o rentă lunară de 110.000 de franci francezi. Ceva mai târziu, când Carol a renunțat pentru a doua oară la tron, de data aceasta pentru Elena Lupescu, Zizi Lambrino l-a acționat în justiție, însă fără succes.

În perioada în care Carol al II-lea a fost rege, Serviciul Secret Român a avut-o sub continuă supraveghere pe Zizi. Cu toate acestea, ea reușește să vină în România, în 1926, ca să tatoneze terenul și să vadă dacă nu apar ocazii pentru a schimba statutul ei și al fiului. Sosirea e reperată de Siguranța Generală, care o pune sub filaj. Nu se știe când s-a întors în Franța, dar cert este că, în octombrie 1926, cu prilejul vizitei Reginei Maria în Statele Unite, Zizi scrie unui editor american o scrisoare-ofertă, din care spicuim:

Dragă domnule Stuart, așa cum i-am spus în aprilie trecut prietenului dumneavoastră, domnul Winkler, sunt gata să reiau cu dumneavoastră discuția privind publicarea cărții mele.

N-am făcut-o până acum pentru că am crezut că momentul prielnic a trecut și că trebuie să aștept un prilej mai potrivit pentru o asemenea publicare. Sosirea Reginei Maria în America îmi oferă ocazia potrivită.Cartea mea e gata; ea conține povestea adevărată a vieții mele și toate împrejurările extraordinare prin care am trecut Prințul Carol și cu mine. În carte sunt fotografii precum și scrisori ale Prințului Carol care vin să confirme spusele mele. Se va înțelege din ce scriu cine este Regina Maria și care este adevăratul ei caracter”.

Este foarte probabil că scrisoarea nu a ajuns niciodată la destinatar – prin grija serviciilor, se înțelege -, așa încât cartea nu s-a publicat niciodată, iar despre Zizi Lambrino s-au aflat din ce în ce mai puține lucruri.

Ioana Maria Valentina Lambrino a murit, uitată complet de familia Hohenzollern, pe 27 martie 1953, la Neuilly. Opt zile mai târziu, pe 4 aprilie, moare și Carol.

Vom continua periplul prin orașul Roman și în edițiile viitoare. Redacția mulțumește anticarului Dan Dimitriu pentru ajutorul prețios, iar acesta, la rândul lui, ține să mulțumească celor care l-au încurajat să cerceteze și l-au inițiat în cartofilie: Constantin Dimitriu, Silviu Dragomir, Sergiu Găbureac, inginerul Pațilea și scriitorul Lucian Strochi.

Dan AILINCĂI

pietricica turism

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.