”Zdrobiți orânduirea cea avută și nedreaptă!
Ce lumea o împarte în mizeri și bogați…” – M. Eminescu
Alegerile pentru Parlamentul României sunt la o aruncătură de băț și, după o precampanie plină de reclamă de campanie electorală, partidele politice simt nevoia să se facă din ce în ce mai vizibile. În mediul rural, țăranul nu-și vede capul de treburi. Campania agricolă din satul lui Vasile nu s-a terminat, iar cea electorală ce se sumețește la târg nu-l interesează. Așa că ne-am hotărât noi să vorbim despre țăranul din preajma alegerilor din decembrie. Despre țăranul român considerat cândva ”talpa țării”, astăzi amenințat cu dispariția.
* Pe calea socialismului victorios
Secolul al XX-lea a început prost pentru români, cu o răscoală țărănească. Răzmerița din 1907, cea descrisă de Rebreanu, comentată și astăzi. Cică numărul țăranilor uciși a fost mult mai mic decât cel prezentat de manualul de istorie. Regele României nu putea fi atât de crud, deși s-au tras cu tunurile în răsculați. După ”pacificarea” răsculaților, guvernanții au dat-o pe promisiuni. Ca și astăzi, mincinoase.
Și a venit prima conflagrație mondială, și tot țăranii au fost ”carne de tun”. S-au jertfit la Mărăști, Mărășești și Oituz pentru reîntregirea țării. Ferdinand I Unificatorul a făcut România Mare, iar Carol al II-lea a părăduit-o în anul de grație ’40, fără să tragă un foc de armă. Și la a doua conflagrație, tot țăranii s-au sacrificat. Norocoșii care au scăpat din măcel au fost împroprietăriți. Bătrânii își amintesc și astăzi filmulețul în care un soldat în cârje primea actul de împroprietărire și felicitările de rigoare. De la Petru Groza, amicul tătucului Stalin, căruia îi spuneam bancuri porcoase cu haziace. Se înțelege, în limba rusă. La câțiva ani de la împroprietărire, satul românesc a fost băgat în moara schimbărilor radicale. Așa apare C.A.R.-ul după modelul rusesc numit colhoz. Era vremea când se vântura deviza: ”Arde-l pe țăran cu cota/ Dă-i pământ și ia-i recolta”. Colectivizarea agriculturii, viața nouă avea iz moscovit. Se intra în epoca deplinei libertăți. Citește: cote, contracte, autoimpuneri, sistematizare, demolare… Așa începea ”viața nouă”.
Pe vremea Odiosului, țăranii de operetă erau prezenți la toate congresele partidului unic, se înțelege, în costum național. La vedere, în primele rânduri. Din cinci în cinci minute, săreau în picioare și răcneau cât îi țineau bojogii: ”Cea-u-șes-cu!”, ”Cea-u-șes-cu!”. Că tovarășul suprem a fost ciuruit de Crăciun de copiii Epocii de Aur, asta-i altă piesă.
* Pe el trebuie să-l alegem
Deși a trecut un sfert de veac de la Revoluție, aspectul satului mioritic nu s-a schimbat. N-a ajuns nici socialist, nici capitalist, nici individualist. A încremenit în istorie, fiind populat mai ales de bătrâni. Cine drumețește pe str. Lacului din Agârcia, com. Alexandrul cel Bun, nu întâlnește țipenie de om. Pare un sat părăsit. L-am întrebat pe fostul văcar al satului câte vaci ducea la suhat pe vremea comuniștilor. A știut: ”80”. Astăzi câte mai merg la păscut? ”Șase!”. Nu mai țin oamenii vite. Nu mai cultivă in, cânepă și sfeclă de zahăr. Aducem cânepă textilă din China. Topitoria de in și cânepă de la Tupilați, de pe apa Moldovei, a fost ”rasă” de hoți. Au mai rămas câteva fiare ce n-au putut fi smulse din pământ. Și fabricile de zahăr au dispărut, ca în basmele cu bagheta magică.
Cum, în anul 2016, campania electorală cam coincide cu cea agricolă, situația a devenit cam albastră. Disperați că le putrezește recolta, țăranii – câți au mai rămas – au ieșit cu mic cu mare la câmp, robotind pe frig și ploaie. Țăranul e realist. Vede în orice om politic, un individ pus pe căpătuială. Îi provoacă lehamite și silă. Sătenii mai duri îi numesc pe majoritatea candidaților: buruieni, bufoni politici, politicieni de mucava.
”Plouă, plouă, plouă/ Vreme de beție”, scria G. Bacovia la vremea lui. Numai că toamna e anotimpul muncii, când țăranul Ghiță cu ai lui strâng roadele de pe ogor. Mai dă un rachiu pe gât, să aibă ”curaj” la robotit, dar nu-i bai… Nu-și găsește liniște până nu vede păpușoii în coșer, cartofii în beci, brânza în putină și varza în butoi. Pentru țăranul cu pământ, singura distracție este odihna de duminică, când se spală pentru toată săptămâna și, primenit, se duce la biserică, la crâșma lui Privatizatul sau la căminul cultural, unde îl trage ața să caște gura la politicienii cu mașini bengoase ce vin la cerșit voturi.
Cum procedează aleșii care mai vor aleși odată? Vă explică subsemnatul.
Parlamentarii, în frunte cu un deputat, senator sau chiar un lider național, bântuie câteva ore prin sat. Intră și în cârciuma gestionată de Hareta. Vor să cunoască viața sărmanului țăran. Nu degeaba spunea marele politician P.P. Carp: ”Domnilor guvernanți, într-o țară în care țăranul este sărac, țara aceasta este săracă”. Cum ajung în sat, politicienii veniți să ofere condiții minunate de trai țăranilor iau contact cu ”factorii de decizie” – primarul, directorul școlii, șeful filialei de partid. Adună pe cine pot prinde și păcăli la căminul cultural sau la școală. Și începe recitalul. Se vorbește cu aere brucăniene, se fac promisiuni de tipul: ”vom dubla salariile la medici”, ”vom mări pensiile la vârstnici”, ”vom reduce numărul de taxe și impozite”, ”vom ridica spitale noi”,… bla, bla. Nici țăranii nu sunt uitați: ”Se vor majora, indexa și compensa pensiile la țărani”. Vor curge râuri de miere și lapte, completăm noi, cei sictiriți de promisiuni. E foarte greu să fii original în politică. Tot ce se spune acum viitorilor votanți s-a mai spus și în alți ani electorali. Rămân vorbe, vrăjeli electorale.
De obicei, întâlnirile candidaților cu alegătorii sunt televizate, chiar dacă se consumă la Dumbrava-Roșie, Săvinești sau Roznov, unde primarul apare numai în costum național. Operatorii, buni profesioniști, filmează scenele cele mai ”palpitante”. Cum candidatul la Senatul României dă mâna cu cel mai bătrân țăran din sat și discută îndelungat cu el. Deși nea Ion nu mai aude de cinci ani. Aparatul de filmat se oprește și asupra tinerei mame cu un copil în brațe și pe tata cu copilul în spate, cu o floare în mână. Ce mai, e dragoste mare între candidați și votanți! Concluzia de la sfârșitul vizitei electorale? E trasă de primar care recunoaște public: ”Sunt soldat ascultător și supus al Partidului și, dacă aceste mi-o cere, mă sacrific”. Deci, candidatul prezentat la Senat este de-al nostru, ”Pe el trebuie să-l alegem!”. Puțini alegători mai cred astăzi în candidații cu forțe cosmogonice și telurice care pot aduce pentru cei mulți și săraci, fericirea absolută.
Într-o revistă de limba română din Germania, intitulată AGERO, se întreabă tranșant: ”A slujit vreun guvern postdecembrist interesele țării?”. Autoarea pomenitului editorial, Maria Diana Popescu, răspunde clar: ”Categoric, NU!”. În România postrevoluționară au defilat 14 guverne, ar trebui să ne dea de gândit. Să nu uităm că cea mai lungă guvernare din istoria României a obținut-o Ion C. Brătianu – 21 de ani. Perioada respectivă s-a caracterizat printr-o dezvoltare deosebită a României, în toate domeniile de activitate. I. C. Brătianu s-a născut pentru a fi prim-ministru și a fost. În perioada comunistă, ”guverne de durată au condus Ion Maurer (12 ani), Petru Groza și Constantin Dăscălescu (câte 7 ani) și Chivu Stoica (5 ani). În România postrevoluționară, Văcăroiu și Boc au consemnat câte 4 ani” (v. cartea ”Domnule Președinte”, semnată de Virgil Răzeșu, Piatra Neamț, p. 149). Asta nu înseamnă că cei din fruntea Guvernului au fost iubiți de cei mulți. Ia ascultați la nenea: ”Văcăroiu, nu uita/ Vrem pantofi din chelea ta”. De unde vin ”urăturile” de mai sus? Din partea oamenilor muncii, ajunși astăzi în democrație, șomeri. Guvernul cu cea mai scurtă viață, 79 de zile, din perioada postdecembristă a fost condus de Mihai Răzvan Ungureanu. A fost un Guvern care a obținut cele mai mari cheltuieli de protocol. Atât. Bravos națiune!
Străinul care urmărește la televizor emisiunea ”Tezaur folcloric” (TVR) rămâne perplex. Vede peisaje idilice, Cosânzene pe cai, obiceiuri de nuntă, fericiți țărani și tihniți bătrâni. Aserțiunile: ”veșnicia s-a născut la sat” și ”țăranii sunt păstrătorii tradițiilor naționale” nu par fantasmagorii. Ne amintesc ”Moromeții” și ”Desfășurarea” lui Marin Preda. Cum Institutul Național de Statistică a uitat să ne țină la zi cu numărul țăranilor, am cam uitat de unde venim și ce facem. Știm, în schimb, că o parte din țăranii noștri culeg căpșuni în Spania și când vin acasă se dau rotunzi. Adevărul e următorul: satul românesc trăiește o dramă. Peste tot sărăcie, birocrație, lehamite și politica bunului plac. Se mănâncă prost și se bea mult, mai ales acum, toamna. Cartofii și fasolea sunt produsele cele mai consumate. De când s-a făcut vinul, s-au înmulțit bătăile și internările la chirurgie.
Și copiii sunt condamnați. Sunt lipsiți de viitor. Elevii navetiști care vin la Piatra cu trenul de ora 9, se opresc aproape toți prin barurile cu jocuri mecanice. Joacă biliard zile întregi, sub Statuia Libertății pictată pe perete, și se simt yankei. Vai de capul lor! Și-al nostru…
Prof. Dumitru RUSU
