Motto: ”Poți s-ajungi oricând în stație,
Ca să îți aștepți mașina,
Fiindcă soarta, bat-o vina,
Te va ignora cu grație.” – Mihai Manolescu, ”Transportul în comun”
Până în 1990, transportul local în Roman însemna niște autobuze care circulau pe câteva trasee. Era Linia 3, care mergea pe la piață, pe la hotel, pe Bogdan-Dragoș, prin cartierul Bălcescu și se oprea în Gâdinți, adică într-o comună învecinată Romanului. Dar era, totuși, transport local, adică IJTL, nu IRTA. Mai erau Liniile 1 și 2, care parcurgeau niște cercuri pe la periferiile orașului, una în sens invers celeilalte. Cu autobuzele acelea mergeau și muncitorii de la IMR, de la Smirodava, de la Prefabricate, de la Morărit-Panificație, de la ”Chimie” … Numai IȚR și URTAE (care este lângă Uzina de țevi) aveau autobuze tip ”convenție”. Bine, Uzina de țevi mai avea și transport pe cale ferată; exista în întreprindere un sector de ”transporturi uzinale”, care avea chiar și un tren al uzinei, cu tot ce însemna el – locomotive, vagoane, cale ferată proprie, macazuri, acari, mecanici de locomotive, chiar și un pasaj subteran în gara Roman… Numai ”nași” nu erau, fiindcă se circula pe bază de abonament.
După 1990, în numai doi ani, transportul local a dispărut. Întreprinderea de transport s-a privatizat, prin metodele acelea dubioase, după care praful s-a ales și de autobuze, și de autobază, și de tot…
În 2016, transportul local în Roman înseamnă niște microbuze. Acum câțiva ani, în alte orașe, se numeau ”Maxi-Taxi”. La Roman nu s-au numit niciodată așa. Nimeni nu știe de ce. Poate fiindcă romașcanii au altă percepție despre taxi…
Pe vremea când era Cărpușor primar, sub imperativul legislației, s-a reintrodus transportul local, sub forma unor trasee deservite de microbuze, fiindcă nu era rentabil cu autobuze. De altfel, a mai fost un motiv pentru care nu s-au introdus autobuze: primarul Cărpușor a încercat să menajeze arterele de circulație din oraș, să nu permită circulația mașinilor de mare tonaj, pentru simplul motiv că sub mai toate străzile din Roman există o adevărată rețea de canale, beciuri și catacombe și există oricând pericolul prăbușirii vreunei străzi.
Așadar, acum, transportul local în Roman înseamnă niște microbuze, dar n-a fost mereu așa. După schimbarea din 2008, noului primar, dl. Leoreanu, i-a fost forțată puțin mâna, să facă o mare ”combinație”, cu niște autobuze luate de la o firmă din Piatra Neamț și introduse ca mijloace de transport în comun în Roman. Da, la Piatra Neamț, circulau și autobuze, și troleibuze, și Maxi-Taxi, și taxiuri. Leoreanu a fost, însă, la fel de abil ca ”mentorul” său din acea vreme: a preluat autobuzele, le-a introdus în circulație și… cam atât. Adică nu s-a preocupat defel ca transportul să se revigoreze, iar autobuzele să fie profitabile. A lăsat lucrurile la voia lor câteva luni (între timp, întrebat la județ cum merge, probabil dădea asigurări că transportul zbârnâie), după care a scos autobuzele, le-a returnat la sursă, cu scuze: ”Regret, dar la Roman nu merge, ce să facem?”
Și s-a revenit la ce era pe vremea lui Cărpușor, adică microbuze. Atât doar că se făcuse exces de zel și Consiliul local Roman aprobase, sub ”bagheta” lui Dan Ioan Cărpușor, nu mai puțin de 12 trasee de transport… Cu timpul, însă, cererea a stabilit numărul final de trasee. Acum sunt fix cinci, din care Traseul nr. 4 nu este ocupat, că nu e nimeni interesat să-l exploateze. Iar Traseul nr. 5 este mai… special. Din două puncte de vedere. Unul ar fi că pornește din strada Fabricii (din așa-numitul ”sat Olimpic”) și merge doar până la Școala generală nr. 2 și retur, transportând copiii rromilor la și de la școală. Al doilea punct de vedere îl constituie firma care și l-a adjudecat: SC Pristyl SRL Roman, binecunoscută în județ ca transportator important și cu pretenții de care, de obicei, s-a ținut seama…
Recapitulare: traseul 5 este, dar nu se poate pune la socoteală, traseul 4 nu e ocupat (deci, nu există, ca activitate), rămân traseele 1,2 și 3.
De la primărie, aflăm că, prin contractul de atribuire în gestiune delegată, firmele care efectuează transport public de persoane oferă gratuitate doar copiilor sub 5 ani și că sunt obligate să vireze primăriei o redevență de 2,5 euro pe zi calendaristică și pe mașină.
Ca să ne facem o idee de ”ceea ce va să zică” transportul public în Roman, am făcut niște ”tururi” de oraș, în zile și microbuze diferite.
* Și a fost ziua întâi…
… fapt pentru care am început cu Traseul nr. 1. Capăt de linie – podul de peste Siret. Îndreptându-mă într-acolo, la doar o stație distanță de capăt, mă întâlnesc cu microbuzul. Abia plecase, deci. Întorc mașina, îl depășesc, opresc după următoarea stație, cobor și aștept. Trece pe lângă mine în plină viteză… Mă arunc în mașină și iar îl depășesc și iar mă postez în stație. Se repetă figura… Atât doar că, de data aceasta, oprește. La vreo 50 de metri. Alerg. Mă așteaptă. Urc.
Vreo 7 persoane. Șoferul, un bărbat la vreo 38 de ani, îngrijit îmbrăcat, proaspăt ras, stă în scaun și mă privește fix. ”Bună ziua”, zic. El, nemișcat. ”Aveți o problemă?” întreb. ”Nu”, se dezmeticește el, ”dumneavoastră?” ”Eu am, tot încerc să urc în microbuzul ăsta…” Șoferul zâmbește jenat: ”Am crezut că vreți să traversați…” ”Bine”, zic, ”dar și a doua oară?” ”A doua oară nu, de-aia am și oprit…”
Îi dau 2 lei și mă așez, convins fiind că n-o să-mi dea bilet… M-am înșelat, mi l-a transmis din mână în mână.
Interiorul mașinii e îngrijit, curat, miroase bine și, din când în când, șoferul pornește încălzirea. Civilizat, într-un cuvânt. La Telefoane, coboară mulți, rămânem eu și o doamnă. La Muzeul de Istorie, coboară și doamna. Trântește portiera, dar aceasta refuză să se închidă. Șoferul sare de pe scaun. ”Lăsați, doamnă, că o închid eu”. Surprinzător, mă așteptam la niște comentarii vizavi de felul cum unii trântesc portierele… Nu poate nici el să închidă portiera. Însă, după câteva minute de meșterit cu o șurubelniță, se rezolvă. ”Mai facem și mecanică din când în când”, spune. Apoi adaugă: ”Unde coborâți?” ”Nu cobor”, zic. ”Nuuu?” Mă privește în oglinda parasolarului și nu știe ce să creadă. ”Fac un tur cu dumneavoastră”, îl liniștesc.
Nu mi-a mai pus nicio altă întrebare, s-a abținut exemplar să mă chestioneze sau să mă supravegheze prin oglindă. Am continuat drumul în doi; noi doi și muzica: ”O femeie m-a înebunit/ E nevasta prietenului meu/ Pe noi doi ea ne-a despărțit/ O iubeam și eu și el”… Apoi a fost ”Pușca și cureaua lată/ Ce bărbat eram odată/ La vânat prin munți și văi/ Cu ortacii mei”…
La capăt de linie, la Dedeman, microbuzul a staționat cam 10 minute. A respectat ora de plecare, iar în stații – unde sunt afișate orele de trecere – a fost la maximum 1 minut în plus sau în minus. De pe Cuza-Vodă, a urcat un grup de lucrătoare la o croitorie din zonă. Aveau abonamente și se cunoșteau bine cu șoferul. La Piața Centrală, microbuzul s-a umplut: romașcani cu sacoșe pline, care păreau că se cunosc toți între ei… De fapt, recunoșteam atmosfera aceea din mijloacele de transport în comun de pe vremuri, când ”socializarea” era și ea un mijloc de defulare.
În stația de la hotel Roman (de fapt, în niciuna din stații, fiindcă sunt două, pe aceeași parte, pe același trotuar, la numai 5 metri una de alta; întrebând la primărie de ce nu e o stație comună celor două trasee, mi s-a răspuns cu o ridicare din umeri), așadar, în niciuna din stațiile de la hotel nu erau oameni, dar șoferul oprește, staționează câteva secunde bune, apoi se pune în mișcare. Dă senzația… lucrului bine făcut, făcut nemțește…
O doamnă încearcă, la un moment dat, o rugăminte: ”Nu vă supărați, nu puteți să mă lăsați și pe mine înainte de abator, că am două sacoșe grele?” Șoferul, vesel, obișnuit, se vede, cu genul: ”Dacă îmi dați 100 de lei…” Doamna: ”O sută?! De ce?” Șoferul, cu ochii în oglinda interioară, căutând reacția celorlalți pasageri: ”Pentru amendă, doamnă, pentru amendă. Dacă plătiți dumneavoastră amenda, eu opresc unde spuneți. Intru și în curte sau la scara blocului”. ”Da’ nu vă vede nimeni…”, mai încearcă o dată femeia.
Între timp am trecut de abator și microbuzul oprește în stație. Doamna coboară bombănind. Șoferul ține să o convingă: ”Nu mă vede nimeni? Ia uitați-vă pe stâlpul ăla, vedeți camera video? 200 de camere sunt montate în oraș, doamnă, te văd și dacă arunci un chibrit pe jos…” Doamna, care stătuse puțin pe trotuar să asculte ce-i spunea șoferul, are o reacție hilară. Spune, sec, ”Bine” și trântește portiera cu piciorul. Culmea, portiera se închide…
De aici până la capătul liniei, numai despre supravegherea video s-a discutat în mașină; pe perechi, pe grupuri, iar șoferul era precum un moderator TV la un talk-show. Nu cobor la capăt, trebuie să ajung în stația unde mi-am lăsat mașina. Stau 10 minute în microbuz, timp în care șoferul dă mai multe telefoane și aranjează un meci de fotbal în sală, pentru după-amiază.
Plecăm. Oprește în cele două stații unde nu era nimeni; la fel: oprire, staționare 20 de secunde, demaraj. Cobor în stația în care m-am urcat și am o curiozitate: ”Spuneți-mi, sunteți cumva ardelean?” Șoferul are, din nou, fața cu care mă întîmpinase la urcare: ”Nu”. Și atât. Nicio altă curiozitate. În mod normal, răspunsul ar fi fost ”Nu, de ce?” Eu, bunăoară, n-aș fi rezistat să nu întreb ”Dar ce ai, nene? Ai dat în mintea copiilor? Că numai copii se plimbă fără scop cu mașinile…” El nu. Sigur e ardelean…
* A doua zi, am schimbat…
… algoritmul, m-am dus la Dedeman și am urcat într-un microbuz care circula pe traseul nr. 3. Șofer trecut de 50 de ani, atitudine apatică spre ostilă, față care transmite clar mesajul ”Nu mă frecați la cap!”. Îmbrăcat cu o jachetă groasă și cu căciulă pe cap. Îmi dă biletul fără să mă privească; are indiferența celui care nu așteaptă nimic nou de la viață.
Mă așez pe partea cu un rând de scaune, chiar pe roata din spate: m-am decis să-i testez și suspensia mașinii…
Interiorul mașinii e ușor neîngrijit, respiră aceeași indiferență ca a șoferului (se spune că două entități care sunt împreună multă vreme, după un timp încep să împrumute una de la cealaltă câte ceva și încep să semene). Se urcă 7 persoane, între care o pereche de tineri (care cumpăraseră o masă de călcat) se așezase imediat în spatele șoferului. Băiatul îl cunoaște, iar șoferul se animă dintr-o dată și începe să povestească ceva.
În stânga mea, o familie, aflată la ani buni după nunta de argint, vine de la cumpărături, deși nu are niciun bagaj. ”Cum dracu’ n-au ăștia rejansă de aia?” întreabă domnul oțărât. ”Cum dracu’ îi zice, că tot timpul uit?” ”Monsoon”, spune doamna englezindu-se, ”și nu mai drăcui atâta… Ei, lasă că poate găsim la București, când mergem la Ionuț” ”Da, dar dacă aveam și rejansa îi duceam perdelele gata, nu mai să le pună. Îi făceam o surpriză de casă nouă…”
Prima stație e în fața fostului liceu nr. 1. Microbuzul oprește și stă… Și stă… Și stă. Mă uit la ceas: două minute. Liceul e dezafectat (stația a fost înființată pe vremuri, când liceul era funcțional) și din altă parte nu au unde unde veni călători. Ce așteaptă șoferul? El povestește tânărului din spatele lui cum repară el mașina patronului, fără să fie asta sarcină de serviciu…
Într-un târziu, ne punem în mișcare și oprim la semaforul inteligent de la intersecția cu Ogoarelor. Primăria a făcut destul caz de semaforul acesta, cu ajutorul lui trebuia fluidizat traficul de pe Ogoarelor în Ștefan cel Mare. Pe str. Ogoarelor este amplasată Platforma de lucrări publice a primăriei și de acolo ies frecvent diverse mașini și utilaje. Dat fiind traficul, de regulă intens, de pe E85, cu greu reușeau mașinile primăriei să iasă de pe strada laterală pentru a se îndrepta spre oraș. ”Semaforul”, a explicat primarul Leoreanu, ”este unul inteligent; el analizează traficul de pe ambele artere, și de pe drumul european și de pe Ogoarelor și, când traficul e mai redus pe european, îl oprește și lasă traficul de pe Ogoarelor să iasă…” Așa o fi fost în intenție. În realitate, semaforul de pe E85 funcționează ca orice semafor normal, ba e roșu, ba e verde, cu puțin galben între… Nici vorbă de vreo mașină pe Ogoarelor când se pune roșu pe european… Șoferii nu sunt deloc bucuroși, mai ales că abia au scăpat de semaforul de la gară, care durează 90 de secunde pe roșu.
Ajungem la gară, de unde, de sub poala Sfântului Andrei, se mai urcă 3 călători. Asta în condițiile în care, la gară, sunt 23 de locuri rezervate pentru taxiuri și se pare că sunt toate taxiurile libere…
De la piață nu urcă nimeni… Cu o zi în urmă, aici se umplea microbuzul… Ajungem la hotel, o luăm pe Cuza-Vodă, apoi, brusc, pe Dobrogeanu Gherea și ieșim în centru… Mă uit pe tăblițele stațiilor și constat că suntem pe traseul nr. 2!!! A doua zi, cerând lămuriri în primărie, am primit drept răspuns aceeași ridicare din umeri, plus ”Cine știe?”
Poate că luându-se cu povestea vieții lui grele la un patron nemilos, poveste pe care continua să i-o spună tânărului urcat la cap de linie, șoferul nu mai oprea în stațiile în care nu erau călători. E bine și pentru economie de carburant…
Prins de povestea lui (ajunsese la cum, flămând fiind, a lucrat într-o zi la repararea unei mașini și patronul i-a adus ceva de mâncare abia la ora 2 după-amiaza) și, întorcându-se spre dreapta, spre ascultător, șoferul era cât pe-aci să calce o bătrânică, pe trecerea de pietoni din dreptul casei Celibidache… A înfipt piciorul în pedala de frână, de ne-a ridicat pe toți de pe scaune. Și tot el deschide geamul și strigă la femeie: ”Mamaie, tu nu mori acasă, ascultă la mine! Nu vezi că te caută?” După care se uită în oglinda de interior, să ne vadă reacția. Brusc, toți admiram priveliștea laterală…
Pe parcurs, tot coboară călători… Trecem în viteză pe Anton Pann. Date fiind denivelările, îmi iese pe nas intenția de a verifica suspensiile mașinii… La intersecția cu Mihai Viteazu, adică destul de aproape de gară, coboară și familia de tineri cu care se tot întreținuse șoferul. Mă gândesc că, dacă ar fi coborât la gară, mergeau vreo 600 de metri pe jos și ar fi fost de mult acasă.
De la gară până la capăt de linie, rămân singur în mașină. Mă rog, singurul călător… După plecarea tinerilor, șoferul era din nou indiferent și apatic. Corect, în felul lui, a dat bilete tuturor călătorilor… Confort și siguranță? Probabil nu e treaba lui…
Dan AILINCĂI