Nostalgie de Crăciun

Îmi amintesc, cu mult drag, de iernile frumoase din copilărie, pe care mi le petreceam la bunicii mei.

Trăiam într-un sat care mie mi se părea din povești, răsfirat pe dealuri domoale ca niște căciuli de uriași. Casele mărunte se ițeau printre copacii ce le înconjurau și le dădeau un aer misterios. Uneori mă gândeam că din ele vor ieși zâne, care vor dansa pe tăpșane, înveselind totul în jur și bine-nțeles că doream să le văd.

Într-o noapte, a nins atât de mult, încât troienele au ascuns casele într-o mare albă și doar fumurile ce se ridicau din coșuri deconspirau locul unde pulsa viața. După ce bunicul a făcut pârtie, am ieșit afară, înfofolită cu grijă de bunica și ce am văzut m-a fermecat. Totul era alb, un alb nesfârșit. Toți copacii primiseră în dar de la Baba Iarna cojoace grele de omăt, căciuli pufoase pe care le-a îndesat bine pe urechi, iar crengilor le-a pus mănuși groase. Unii copăcei, mai pirpirii, în cojoacele lor de nea, păreau niște omuleți care nu se puteau mișca și parcă cereau ajutor, alții se arcuiseră sub greutatea zăpezii și îmi închipuiam că vor să doarmă. Gardul părea o ceată de Feți-Frumoși ce se prinseseră într-o horă voinicească și gândeam eu că așteaptă zânele ca să dănțuiască. Soarele a dat la o parte norii plumburii și sub privirea lui blândă, totul în jur a devenit scânteietor, iar eu priveam vrăjită peisajul acesta feeric.

În acest decor, Papurzuc, ciobănescul nostru cel lățos, cu o blană frumoasă și deasă, se bucura de zăpada bogată, se tăvălea, alerga prin nămeți, se învârtea în jurul meu până cădeam, lătra vesel, pufnea, apoi se scutura, învelindu-mă într-o pulbere de argint. Se uita la mine, parcă mă întreba dacă nu cumva a fost prea caraghios cu giumbușlucurile lui, el care era, de obicei, sobru ca un adevărat paznic al gospodăriei. Pârâiașul ce avea albia pe lângă gardul nostru și care, vara, era sprințar, sărind din piatră în piatră, acum curgea molcom, abia se strecura pe lângă pojghița de gheață de la mal, aproape adormise.

În zilele însorite, așteptam cu nerăbdare să aud larma copiilor pe ulița care cobora în vale și care îndeplinea rolul de derdeluș. Săniuța mea, așa cum mi-o amintesc, era tare nostimă: mică, joasă și cu tălpici groase, iar pe derdeluș devenea calul meu nărăvaș. Mă trântea ori de câte ori făceam o mișcare bruscă și nu urmam firul uliței. Erau și copii care conduceau cu măiestrie ”bidiviii” lor, dar eu nu regretam că făceam ”mătănii” dese, care mă transformau într-un omuleț de zăpadă îmbujorat. Nu mă înduram să plec repede de pe derdeluș, însă bunica, grijulie, lua în casă ”un sloi de gheață” cu ochii strălucitori ca două luminițe, în care se citeau toate bucuriile unui copil fericit. Mă așeza la gura sobei, iar focul vesel pocnea și îndrepta spre mine căldura lui plăcută. Bunica mea dragă îmi aducea o cană de ceai cald și plăcinte grozave, cu brânză de vaci. Și eu am devenit peste ani ”specialistă” în plăcinte, dar, când mă gândesc la copilărie, mi se face o poftă nemaipomenită.

Marcela POPESCU, profesor de biologie, artist plastic