Sărbătorile de altădată

O uliță largă, acoperită de o zăpadă scârțâitoare, și mărginită de garduri colorate ca acadelele. Pășești rar, aruncând vălătuci pe gură și nări. În fața porților din lemn sculptat, cu acoperiș de șindrilă, rămâi ca în fața unei uși de biserică – cu o atitudine contemplativă, știi că trebuie să lași grijile zbuciumatului urban în spate, pentru că, dincolo de ele, te întâmpină două suflete aplecate spre curățire și cercetare după legile nescrise ale firii. Cum pătrunzi, dai de o curte largă, jumătate acoperită de un umbrar din viță-de-vie, ca șerpi ridicați la înălțime, din care, an de an, picură mustul. În stânga, un pod masiv se cască la tine, sprijinit pe o odăiță din care, vara, auzi bătutul cadențat al stativelor, și pe un grajd – adăpost cald pentru vite și porci. Un ocol pentru păsări e păzit dinspre grădină de alte porți, din același lemn rustic. În dreapta, e șandramaua, loc de reculegere, sălaș pentru vatra flămândă de pâine și cozonaci pufoși, sarmale și purcel de lapte. Dar, dintre toate construcțiile, cea mai dragă și plină de viață rămâne casa.

Cochetă, cu brâu de cerdac, pereții lutoși, spoiți în alb-albăstrui, cu geamuri surâzătoare, cu podul acoperit de aceeași șindrilă unsă cu păcură, al cărui geamlâc îți face cu ochiul. În mod tradițional, la ascuțișul acoperișului regăsești doi cocoșei din tablă, păzitori de năpaste și ghinion. În două odăi e cald. Miroase a rumeguș, pentru că tataia îl bate cu maiul. Îndeasă ciocălăi în burta hulpavă, trage apoi fiarele plitei și învelește lăcașul în care focul izbucnește trosnind vesel și lacom. În a doua încăpere, mai înaltă decât prima, trei copii, doi țânci și o fată mai mărișoară, se joacă pe cele două paturi, unul cu arcuri – pe care mamaia îl păzește cu sfințenie să nu fie deșălat de săriturile nepoților doritori de o trambulină – și altul tare, din scânduri peste care e așezată o saltea subțire. Pereții ca spuma laptelui sunt îmbrăcați în lăicere cu vârste colorate sau flori romboidale. Pe aceste materiale, copiii inventează trasee imaginare. Fotografii sepia, înrămate au pe frunte ștergare cusute migălos și apretate pentru a sta în funde țepene. Același gen de ștergare plâng pe lângă icoana Maicii Domnului cu Pruncul, reproducere după pictura lui Nicolae Grigorescu de la Mănăstirea Agapia. Într-un colț, luminița blândă, sfioasă a candelei veghează în permanență.

Din acest loc erup primele amintiri, ca un fascicul strălucitor în bezna memoriei. Nu întâmplător. Așa cum te încălzești la lumina focului într-un spațiu ostil, straniu, așa imaginea tataiei și a mamaiei mi-au încălzit copilăria și adolescența, iar astăzi rămân o călăuză pe drumul vieții. Oameni simpli, cu puțină carte.

Tataia, un bărbat falnic, cu păr rar și barbă lungă ninse de vreme, cu ochi verzi și calzi, ascunși sub niște sprâncene stufoase. Are vocea blândă, mișcări domoale, e calculat, smerit, un om al pădurilor, al bisericii și nepoților care i-au purtat și îi poartă un viu respect. Mamaia e opusul: iute, repezită, vorbăreață și curioasă, deși cam tare de o ureche, cu niște ochi jucăuși, cu mâini neastâmpărate. Te sancționează fără răutate atunci când nu răspunzi canoanelor bisericii și ale moralei strămoșești. În jurul lor, la zile mari, se adună șase copii, cu partenerii de viață și cu vlăstarele lor. Dacă, de Crăciun, se practică sărbătorile în familia restrânsă, de Anul Nou pe Stil Vechi (13 spre 14 ianuarie), în casa mică, din bârne de lemn încheiate, răsună glasul urătorilor și se împrăștie din belșug boabe de grâu sau de orez. Încă de când fetele casei erau curtate și flăcăii veneau să le ure, părinții nu primeau mascați. Îi considerau înfățisări ale necuratului. Gazdele ne ospătează cu pâine și sare, un pahar de vin roșu, acru (de streșinică) și ne împart colaci, nuci, mere sau pere. Bănuții sunt rari, deși așteptați de cei mici, chivernisiți apoi cu mare responsabilitate. Vorbele, glumele, râsetele adulților, chicotelile nepoților se amestecă într-un ropot amețitor.

Mamaia și tataia urmăresc cu privire mângâietoare întreaga scenă. Bine că ”dragii copchii” sunt sănătoși, le umplu casa de voie bună și că își cresc odraslele în frică de Dumnezeu, cu nădejde la Maica Domnului și respect față de tradiții. Zarva nu se prelungește foarte mult. În zilele când puteau umbla bătrânii, musafirii veneau înainte de slujba vecerniei, pentru că unul lângă celălalt, așa cum s-au aflat mai bine de jumătate de veac, urcau dealul la biserică, ascultând Moliftele Sfântului Vasile. Odată cu bolile de picioare, rămân izolați în universul casnic, construit cu sudoarea frunții și dibăcia propriilor mâini. Totuși, de pravilă nu uită. Se așază unul la un capăt al mesei, celălalt la alt capăt, cu ochelarii pe nas, cu frunțile cernite adâncite în Ceaslov, Paraclisier, Acatistier. Dacă ești întârziat și îi regăsești astfel, nu te alungă. Însă, în timp ce vorbesc cu tine, gura rotunjește în tăcere gâlgâitul rugăciunii.

După ce au primit sfatul și binecuvântarea părintească, clanul de surori, cumnați și odrasle vestesc sosirea unui nou an și pe la alte gospodării, ca, în cele din urmă, veselia să se dezlănțuie la casa surorii mai mari. După urătura zdravănă, într-o cameră încălzită cu foc de lemne, masa îmbelșugată se desfășoară ca în povești, cu sarmale, tochitură, friptură de purcel, salată boeuf.

Cei mici scapă la prăjituri, portocale, bomboane de ciocolată. Nu mai sunt restricționați de ora de culcare, se fugăresc printre picioarele adulților, trag de crengile de brad, fac jucării din șervețele, bibelouri, păturici. Când îi biruie somnul, pică precum muștele pe un fotoliu, pe sub masă sau pe un colț de pat, surzi la râsetele groase și sporovăiala din ce în ce mai puternică. Părinții se transformă ei înșiși în copii puși pe șotii – își dau coate, se pișcă, își pun sare sau piper în vin, se țin tare să nu adoarmă, pentru a nu se trezi unși cu muștar sau frișcă. Abia cântatul cocoșilor le dă dezlegare la odihnă.

Ani la rândul, cât timp au trăit mamaia și tataia, cu toate dificultățile de transport și în ciuda unor probleme de sănătate sau familiale, ritualul era reluat. Un nucleu de bunătate, dragoste și credință îi atrăgea pe toți cei statorniciți în alte localități, să se adune în jurul vetrei familiei Tanasă din satul Vânători-Neamț. În acel loc, am descoperit frumusețea sărbătorilor de iarnă, petrecute cu cinste și în spirit tradițional, neîntinate de kitch, artificial și comercial.

Mihaela APARASCHIVEI, profesoara de limba și literatura română