Este din Galați, a urmat Facultatea de Medicină la Iași, așa încât a rămas acolo. E medic de Urgență de 7 ani. De lucrat, lucrează în Centrul de Primiri Urgențe Roman și, deci, e navetistă. O navetă nu tocmai ușoară, mai ales că ea merge cu microbuzele… Avea și alte variante, atunci când a ales unde să lucreze – spitalul din Pașcani, cel din Târgu Frumos, cel din Huși… De ce a ales Romanul?

”Mai ales pentru colaborarea cu spitalul, cu ceilalți medici, care este foarte bună. Aparatura de investigații este la îndemână, există computer tomograf, ceea ce este foarte important, deoarece, în cazul unui accident rutier grav, de exemplu, ai făcut tomografia, ai pus diagnosticul, iar cu diagnosticul pus Iașiul nu prea refuză… spre deloc. Apoi, aici este o echipă tânără, colegi de rezidențiat de-ai mei, cu care formăm un grup închegat”.

* ”Azi am fost medic de policlinică”

Rodica Drăgan a vrut de mică să fie medic urgentist. Își imagina că va fi ca la televizor, ”cu accidente spectaculoase și cu salvări de vieți și mai spectaculoase”… ”Ei, am constatat destul de repede că nu-i decât uneori așa. Dar eu, fiind o fire dinamică, nici n-aș fi făcut altceva… Chirurgie nu puteam să fac – să stau în operație și să ciugulesc bucățele de țesut, asta nu mă reprezintă… Iar în interne ori în altă secție de asta, ideea de a vedea aceiași pacienți câte 10 zile n-am putut să mi-o bag în cap”.

Zilele de muncă din CPU Roman îi aduc și nemulțumiri, evident: ”Sunt zile, cum e și cea de azi, până la ora asta (13:15 – n.n.), când, din 40 de prezentări, nu fost niciuna care să-mi solicite cunoștințele de medic de urgențe. Azi am fost medic de policlinică…”

După ce a terminat rezidențiatul, Rodica a lucrat o vreme în Franța. Unde, sigur, era cu totul altfel și, mai ales, mult mai bine. ”Acolo, medicii de familie chiar lucrează din greu. În urgență, lucrurile erau clar stabilite, prin legislație: de la triaj era stabilit clar cine intră în urgențe și cine nu, noi, medicii, nici nu eram întrebați. Apoi, nu se întâmpla să vină același pacient de două ori. Nu cum avem aici o doamnă, care vine zilnic, zilnic vine!, de două luni de zile… Acolo nu se întâmpla așa ceva, era imediat internată la psihiatrie… În Franța, fără asigurare nu ai ce căuta nici măcar în urgență, decât dacă plătești…”

De ce s-a întors în țară? Ca să-și crească aici, în România, copilul. ”Cu tot satul, cu bunici la țară, cu tot ce e sănătos și românesc”, spune doctorița Drăgan emoționată.

* ”La Roman, toată lumea vrea internare”

La momentul acesta, problemele medicinei de urgență din România țin de mentalitate, de nivelul de înțelegere și civilizație, până la urmă, al pacienților. Așa consideră dr. Drăgan: ”Lucrurile stau așa: oamenii trebuie să înțeleagă că, dacă eu văd 50 de pacienți în 7 ore, pot să-i acord fiecăruia maximum 10 minute. Calitatea actului medical evident că scade. Și-apoi, nu am nici timp și nici răbdare să ascult cum sunt ei singuri acasă, cum aduc apă de la fântână… Dacă aș avea doi pacienți pe oră, i-aș asculta și aș căuta soluții, chiar dacă nu e treaba mea de urgentist, dar așa, când mereu vin alții și alții, noi trebuie să rezolvăm cât mai rapid cazul, pentru a-l prelua pe următorul”.

Sunt prezente mereu, în mass-media, cazuri de pacienți care se plâng de timpii mari de așteptare în compartimentele de urgențe sau de faptul că medicii… nu-i ascultă.

”Cât sunt în sala de așteptare, unii pacienți fac tot ce pot ca să intre mai repede, invocă tot felul de motive pentru care nu mai pot aștepta. Odată aflați pe patul de consultație, nu-și mai amintesc de cei care așteaptă afară și nu se mai grăbesc… Încep să-ți povestească ce-au pățit ei în 1979 ori că prima oară i-au supărat picioarele în armată… Sigur că trebuie să-i «retezi» povestea, cât o fi ea de palpitantă, fiindcă așteaptă cazuri care poate chiar sunt urgente și, atunci, concluzia este «doctorița nici n-a vrut să mă asculte». Și mai e un aspect, pe care l-am întâlnit mai ales aici, la Roman: toată lumea vrea internare. Îl consulți și constați că trebuie să urmeze un tratament, i-l prescrii și îi spui că poate face tratamentul foarte bine și acasă. Nu, nu e bine – «Dar nu mă internați?»… Și dacă, din 100 de pacienți pe zi, 70 vor internare, unde să-i internezi pe toți? Că și secțiile spitalului au un număr limitat de paturi… Iar dacă li se spune că singura soluție e câte doi în pat, se plâng de condiții”.

* Toți murim, fără să știm când

O altă mentalitate, din ce în ce mai prezentă mai ales în rândul celor plecați în străinătate – dar nu numai -, care au rude în vârstă: le aduc la spital și le lasă acolo. ”În special, în preajma sărbătorilor… Se utilizează formula «eu mi-am făcut datoria și l-am adus la spital, de-acum vă ocupați». Asta se întâmplă în mai toate secțiile spitalului, uimitor este că se întâmplă și în CPU”.

Doctorița Drăgan reușește să se ”detașeze”, zice ea, să nu se lase consumată de un insucces, de un deces de pildă. ”Nu mă pot duce acasă, la familie, o legumă, să-mi neglijez copilul sau soțul, fiindcă n-am reușit să salvez un caz… La mine, lucrurile sunt separate: serviciul e serviciu, familia familie. Și eu cred că numai așa poți rezista. Sigur că sunt cazuri care te marchează și pe care ți le amintești, din când în când, dar… așa stau lucrurile… Noi, toți, o să murim, fără a cunoaște momentul”.

* Confuzie

Pacient în vârstă, prezentat direct, agitat și confuz. Până să-i vină rândul, era foarte nemulțumit că nu e consultat mai repede. Odată intrat în Sala de consult pentru urgențe majore, se răzgândește:

Măi, dar eu nu mai stau… lasă, vin luni… că duminică e ziua fetei, măi, și cum să nu mă duc?

Asistentele se străduiesc să-l așeze pe masa de consultație, pentru electrocardiogramă și tensiunea, dar el nu vrea. Apare, în sală, un brancardier care poartă barbă și pacientul îl confundă cu un preot:

A, părintele Iancu… Săru’ mâna, părinte.

Brancardierul se orientează, profită de confuzie și îl convinge să se așeze pe masă. Îi ridică cracul pantalonului, pentru a-i monta electrodul, și descoperă o rană purulentă pe gambă și o stare de murdărie îngrozitoare.

Medicul urgentist încearcă să-l consulte:

Ce s-a întâmplat, domnule O.?
Cum?
Ce s-a întâmplat?
Cu creieru’, măi…
Ce s-a întâmplat cu el?
Cu cine?
Cu creierul dvs., ați spus că de aceea ați venit la urgență.
A, da… păi uit, nu mai țin minte…
Ați venit cu ambulanța?
… că mă cârâia fimeia că eu nu fac și nu dreg, da’ eu îmi băteam capu’…
Haideți să vă luăm o tensiune, da?
Unde?
La mână. Și o să vă facem și o rază la inimă (electrocardiogramă – n.n.)
Îi părintele Iancu, nu?

Brancardierul: – Da. Eu sunt părintele Iancu, doamna doctor, lăsați că e mai bine așa…

Începe să-i ridice puloverul, pentru a monta electrozii pe piept.

Nu, măi, nu mă dezbrăca, că plec.
Hai, numai puțin stai; facem o rază la inimă și pe urmă pleci. Dacă tot ai venit… hai, stai întins, întins, nu te ridica..
Da’ eu am treabă cu capu’, măi, cu creieru’, nu cu…
Bine, dar trebuie să vedem și cum stai cu inima.
Da’ când fimeia îmi zicea că… nu știu cum și nu știu ce…
Nu mai vorbiți și nu vă mai mișcați un minut, vă rog, domnu’ O. Vă rog tare mult, ca să facem raza asta…
…Iancu, măi, Iancu… eu am spus că-i Iancu… Da’ ce-mi tot faceți? Eu am cu creieru’… cu capu’ am eu…
Haideți, domnu’ O., stați liniștit… Stați locului și nu mai vorbiți, că nu iese nimic pe aparatul ăsta.
… că luni viu înapoi. Da’ acum nu pot sta, că duminică e ziua băiatului și… să nu mă duc la ziua lui? Am să împrumut niște bani și mă duc…

Asistenta: – Hai să mai încercăm o dată, că asta n-a ieșit… Dacă se tot mișcă… Mai facem o dată.

Să mai faci o dată? Pentru ce să mai faci o dată? Cât mă mai țineți aici?

(Medicul urgentist încearcă din nou să-l consulte) – Ce s-a întâmplat, domnule O.?

Ce?
De ce ați venit la spital?
Pentru că am probleme cu capu’, măi. Că uit… Doar înainte nu eram așa, digeaba zicea fimeia că … Ia, uite-l pe părintele Iancu. Ce faceți pe aici, părinte? Și matale tot cu capu’?
Câți ani aveți dvs.?
Eu am mai fost la spital… ce, numai o dată am fost? Da’ mă duceam pe dincolo…

(către asistente) – Demență senilă. Îi luam analize, îl ducem în chirurgie (în sala de mică chirurgie din CPU – n.n.), îl toaletăm, îl pansăm și, probabil, va merge la psihiatrie.

Pacentul e ridicat de ”părintele Iancu” și așezat într-un scaun cu rotile. Pe pat rămân solzi de mizerie, piele murdară exfoliată…

Dan AILINCĂI