Pietreanul Răzvan Enciu a intrat în lumea actoriei pe ușa din față, fiind selecționat încă din anul I de facultate să facă parte din distribuția filmului ”La drum cu tata”. În această peliculă, rolurile principale mai sunt interpretate de Alex Mărgineanu, Ovidiu Schumacher și de actrița de origine germană Susanne Bormann. Momentan, Răzvan Enciu joacă în trei spectacole de teatru în București: ”Avioane de hârtie” și ”Camera albastră”, la Godot Cafe-Teatru, precum și ”Incendii”, la Teatrul Bulandra. Are 22 de ani, a absolvit anul trecut UNATC și lucrează în prezent la un proiect în care nu mai este actor, ci regizor. O altă pasiune a sa este muzica. ”Cânt la câteva instrumente. E o pasiune care nu s-a stins, ba chiar s-a amplificat între timp. Am o formație în Piatra Neamț, se cheamă Semper, și cântăm mai rar acum, pentru că toți sunt pe la facultate în diverse orașe”. Îi mai plac luptele scenice și, deși poate părea paradoxal, nu are modele.
– Cum ai fost ales pentru a face parte din distribuția acestui lungmetraj?
- Am participat la un casting, eram în anul I de facultate și a fost și prima propunere de casting pe care am primit-o. Și am acceptat-o cu fericire și cu brațele deschise. Abia așteptam, deși nu-mi făceam niciun fel de speranță, mai ales că știam că-i lungmetraj, rol mare… Mă gândeam cum să primească un asemenea rol un student în anul I… Dar iată că s-a întâmplat norocul și a contat foarte mult că știam limba germană și să cânt la chitară. Și așa am ajuns în odiseea asta.
– Ai jucat alături de Ovidiu Schumacher, unul dintre marii actori ai României. Cât de important este ca, la debut, să ai în preajmă un artist de o asemenea valoare?
- Mi-a dat multe lecții care nu se învață în facultate. Eu, spre nenorocirea mea, nu avusesem ocazia să-i văd toate filmele în care a jucat. Un mare actor, un mare om! A avut o influență mare pentru mine. În prezent, este actor și profesor în Germania, unde lucrează cu David Esrig, la Institutul de Artă Teatrală Athanor, din Burghausen. În momentele acelea, de-o magnitudine așa de mare, singurul lucru pe care-l aveam în cap era că aveam o treabă de făcut și încercam să o fac cât mai bine.
– Cât au durat filmările?
- Filmările propriu-zise au durat 37 de zile, dar, cu repetițiile și pregătirile de dinainte, cred că, în total, două-trei luni. În Germania, am stat vreo trei săptămâni și înainte de filmări, am fost pe lângă München, cu colegul Alex Mărgineanu, ca să deprindem mai bine limba germană, să cunoaștem împrejurimile, oamenii… În rest, am mai filmat la Arad, la Timișoara și la Szeged, în Ungaria. E un film despre care nu pot să spun că a avut un buget uriaș, dar nici nu a fost realizat cu bani puțini.
– De ce ar trebui să vedem acest film?
- Pentru că o să râdeți – că o să plângeți nu o să vă garantez, dar e destul de probabil -, că nu e monoton… Eu cred că naște în fiecare spectator o senzație de bine și că orice persoană, indiferent de vârstă, pe de o parte, are ce învăța din film și, pe de altă parte, poate să empatizeze foarte bine cu personajele.
– Părinții, bunicii ce spun despre realizările tale?
- Bunica a văzut acum, pentru prima oară, filmul. Ea a și trăit vremurile acelea. Părinții mei sunt mândri, sunt fericiți, sunt bucuroși pentru mine și eu sunt bucuros că-i am. Sunt singur la părinți și mă bucur că am pășit pe acest drum, al actoriei. Tata a făcut și el puțin teatru, cu domnul Paul Chiribuță, la ”Petru Rareș”, mama cânta când era mică… Erau și alte vremuri, era mult mai greu să urmezi cariera asta. Sunt ingineri părinții mei. La fel și bunicii.
– Ce ai descoperit până în prezent că e actoria?
- Eu fac ce-mi place și o fac cu dăruire pentru ceilalți. Actoria nu e un act de egoism și sperăm ca oamenii să se bucure alături de noi, de ceea le oferim din suflet. Sper să nu trebuiască să fac niciodată o alegere între teatru și film, pentru că pe amândouă le fac cu aceeași pasiune și amândouă sunt, pe cât de diferite, pe atât de frumoase în sine.
– De unde provine pasiunea pentru scenă?
- Cred că eram în clasa a VII-a la Hogaș – am făcut Hogașul dintr-a V-a -, când am intrat în trupa de teatru ”Teen Act”, care, la vremea respectivă, includea elevi din Hogaș și din Rareș. Am fost coleg cu Alina Petrică, Alex Zlăvog, Cristina Giurgea, Carla Mihai. Noi nu lucram cu un profesor în cadrul acestei trupe, ci eram coordonați de cei care erau de mai mult timp în trupă și aveau mai multă experiență teatrală.
– Care sunt profesorii din liceu care au însemnat repere importante în viața ta de elev?
-Tania Bucur, cu care am făcut engleza tot gimnaziul și, după aceea, încă doi ani la liceu. În fiecare an, am mers la Olimpiadă, ajungând de trei ori la etapa națională și, da, doamna Bucur mi-a fost un mare sprijin, și moral, și didactic. Aș dori să o menționez și pe doamna profesoară Mariana Frenți, cu care am început să fac fizica într-a opta și care m-a făcut să-mi placă acest obiect și am continuat să studiez cu domnia sa fizica și în liceu. O apreciez foarte mult pe doamna profesoară de limba română Cristina Neculăeș, care mi-a fost dirigintă în clasa a XII-a. Și pe domna Alina Pamfil, cu care am făcut franceza. Am prins-o, ce-i drept, puțin timp, dar mi-a rămas la inimă.
– Se vorbește de când lumea despre câte un actor că are mai multă tehnică pentru cinema și mai puțină pentru teatru. E adevărat că-i prematur să te întreb, dar spre ce crezi că ai mai multă chemare?
- Eu cred că este prea devreme ca să mă pronunț în sensul acesta. Cu filmul, a fost un soi de întâmplare a sorții, foarte fericită, cred că este cam devreme ca să-mi dau eu seama. Nu știu dacă, la 22 de ani, ca tânăr absolvent, poți trage o concluzie despre zona în care ai fi mai bun. Mă aflu într-o perioadă de dezvoltare și de coacere. Am început cu dreptul, am jucat într-un lungmetraj – lucru mai rar pentru un absolvent, e adevărat -, dar asta nu înseamnă că gata, toate ușile mi se deschid.
– La Gala Absolvenților (2016) de la UNATC, ai fost răsplătit cu premiul pentru cel mai bun actor într-un rol principal, Miki – ”Avioane de hârtie”.
- Premiul acesta a fost la fel de neașteptat pe cât a fost faptul că am luat castingul la filmul ”La drum cu tata”. Nu m-au apreciat profesorii mei, ci un juriu alcătuit din oameni din afara școlii. Eu am terminat la clasa profesorului universitar doctor Adrian Titieni, care ne-a fost un mare sprijin și o mare sursă de experiență și învățăminte.
– Ce probleme întâmpină actorul tânăr în primii ani de teatru?
-De susținere, de finanțare, lipsă de locuri de muncă, piață supraaglomerată. Sunt foarte mulți absolvenți. În fiecare an, de pe băncile tuturor facultăților de teatru din țară, cred că ies peste 100 de studenți, însă puțini rămân în sistem. Eu zic că există o triere bazată pe cât de potrivit ești pentru profesia asta și cât de mult vrei să o faci, dar este și o selecție bazată pe cât de bine poate piața românească să absoarbă un număr atât de mare de actori pe an. Nu sunt angajat la niciun teatru și nu am participat la niciun concurs, pentru că mă consider încă necopt, dar sunt și puține concursuri care se dau, pentru că teatrele sunt închise din acest punct de vedere. Asta, într-un fel, a contribuit în sens bun la dezvoltarea teatrului independent. Pe de altă parte, cu teatrul independent, e greu să ai ce pune pe masă.
– Teatrul Tineretului a angajat foarte mulți actori tineri în ultima perioadă.
- Cred că a fost primul teatru din România, în ultimii ani, care și-a deschis larg porțile. A fost un mare gest din partea teatrului din Piatra Neamț.
– Ți-ar plăcea ca, într-o zi, să ajungi să joci la Teatrul Tineretului?
- Momentan, sunt în București și îmi desfășor munca, atât cât este, acolo. Mi-ar plăcea foarte mult să joc aici, nu știu dacă pe lungă durată, dar cu drag, oricând, aș veni să lucrez, la un spectacol sau la mai multe. E acasă, până la urmă.
– În ce măsură pregătirea dobândită în facultate te ajută să faci față exigențelor scenei?
- Vorbim și despre un domeniu în care meseria mai mult se fură. Facultatea îți dă niște repere, pe care, după aceea, tu le valorizezi și le pui în practică în mod direct proporțional cu inițiativa ta și cu dorința de a face meseria asta. Facultatea nu-ți garantează absolut nimic și e foarte frumos că facultate își și asumă chestiunea asta. Facultatea îți dă niște linii de direcție, de etică, de tehnică, dar dezvoltarea ta e egală cu zero dacă se oprește când termini facultatea.
– La Piatra Neamț, ai fost de multe ori la teatru. Care au fost spectacolele care ți-au plăcut?
- De la o vârstă fragedă. Grosul spectacolelor pe care le-am văzut au fost cele din festival. Două spectacole o să le țin minte toată viața. Eram foarte mic, se întâmpla în urmă cu 11-12 ani. ”Inimi Cicatrizate”, montat de Radu Afrim, la Teatrul de Stat din Constanța, și ”Jurnalui Annei Frank”, pus la Teatrul Evreiesc de Stat, de Alexander Hausvater. Au fost două spectacole care au avut mare impact asupra mea. A fost prima dată când am plâns la teatru, prima oară când mi s-a făcut pielea de găină, din astea… În suflet, o să-mi rămână tot timpul actorul Rareș Pârlog, de la Teatrul Tineretului, pentru că el ne-a pregătit, pe mine și pe câțiva colegi, înainte de admitere și am petrecut mult timp împreună și am învățat multe și de la el.
– Simți nevoia să ai un model, să urmezi un maestru?
-Eu, personal, nu. Nu am actori preferați. Mie îmi place de un om care-și face treaba bine, aici e fix o chestiune de gust, nu o chestiune de inspirație sau de model. Cred că am de învățat la fel de multe de la Johnny Depp sau de la Robert De Niro sau de la un actor de la Piatra Neamț, în măsura în care fiecare din cei trei își face treaba cum trebuie și cu dăruire.
Ana MOISE
