Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron, prăznuit de Biserica Creștin-Ortodoxă pe 17 februarie, a trăit în a doua jumătate a veacului al III-lea d.H., în vremea împăratului roman Maximian. Originar din cetatea Mialon, din Amasia, sfântul a fost ales în oastea imperială. L-a mărturisit fără teamă pe Dumnezeu și, batjocorindu-i pe idoli, Sfântul Teodor Tiron a fost aruncat în temniță, străpuns cu fiare și aruncat într-un cuptor cu foc, unde și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Sf. Teodor Tiron, a dobândit cununa ucenicească în anul 306 d.H., în timpul persecuției pornite împotriva creștinilor de împărații Maximian și Maximus. Teodor era tânăr recrut. În traducerea romană, ”tiron” însemna recrut. Fiind înrolat în armata romană, el nu a ascuns că este creștin. Nu a dorit să ia parte la persecuțiile îndreptate împotriva creștinilor. Pentru acest motiv, a fost închis în temniță, fiind lăsat să moară prin înfometare.
Mântuitorul Iisus Hristos i S-a arătat Sf. Teodor și i-a promis că nu va avea nevoie de hrană și băutură cât timp va fi închis. Sf. Teodor a fost vizitat în închisoare de mai mulți Îngeri de Lumină Necreată. Martori la acest miracol au fost și mai mulți paznici. Ei s-au speriat de Lumina Dumnezeiască, din cauza lipsei lor de credință.
Sf. Teodor a trecut la Domnul prin moarte martirică, fiind aruncat în foc. După moartea sa, s-au petrecut o serie de miracole care au marcat evoluția creștinismului. Atunci când împăratul Iulian Apostatul, în anul 363 d.H., a dorit să spurce alimentele creștinilor cu cărnuri și sânge de la diferite sălbăticiuni, Sf. Teodor Tiron a apărut în vis Arhiepiscopului Eudoxie și l-a îndemnat să anunțe creștinii ca, în ziua respectivă, să nu cumpere nimeni nimic din piață. Toți să mănânce grâu fiert cu miere (colivă). În amintirea acestui miracol, Biserica Creștin-Ortodoxă îl sărbătorește anual pe Sf. Mare Mc. Teodor Tiron în prima sâmbătă a Postului Mare. Ziua este cunoscută și sub numele de Sâmbăta Sfântului Teodor sau a colivelor.
* Tradiții creștine de Sfântul Teodor Tiron
În tradiția Bisericii Creștin-Ortodoxe, din sâmbăta Sfântului Teodor Tiron și până în Sâmbăta săracului Lazăr, în fiecare sâmbătă se face pomenirea celor adormiți întru Domnul. Pentru sufletele lor, drept milostenie, se aduc jertfe curate de pâine, vin și colivă.
Pomenirea celor morți, adică aducerea lor înaintea lui Dumnezeu și mijlocirea către El pentru iertarea păcatelor lor, este o dovadă concretă a faptului că iubirea hristică este mai tare decât moartea.
Slujba de pomenire a morților are și semnificația faptului că, în Biserica Creștină, moartea nu înseamnă sfârșitul existenței omului. Doar trupul și rațiunea sunt cele care își încetează existența. Sufletul este nemuritor. Tradițiile creștine, având ca suport învățăturile Mântuitorului Iisus Hristos, precum și ale Sfinților Părinți Creștini, explică moartea ca o trecere dintr-un mod de existență fizic în alt mod de existență, spiritual.
* Superstiții haioase de altădată
Babele moașe de altădată le învățau pe tinerele fete că nașterea este mai ușoară, dacă gravida se culcă pe vatra goală sau afară pe arie. Exista și credința conform căreia copilul născut bolnav se vindecă imediat, dacă i se sprijină capul pe glie sau dacă este trecut printre crengile unui copac roditor.
Mai mult, o veche lege a pământului interzice înstrăinarea sau vânzarea de ”moșie”, atunci când în casă există un copil abia născut, care nu a împlinit încă vârsta de șase săptămâni.
Pentru ca holda să fie mănoasă, sămânța se păstrează, de preferință, în vase din lut, în care se mai pun un ou roșu, usturoi și boabe de grâu din cununa de seceriș a anului precedent, busuioc, tămâie, un cui sau o potcoavă găsită.
La înmormântare, dezlegarea mortului se face presărându-se puțină țărână peste sicriu, iar, în urma cortegiului funerar, se trage o brazdă cu plugul, ca să nu se întoarcă ”urma” și mortul să nu ”cheme pe alții după el”.
Dacă strigoaicele au luat laptele de la vreo vacă, femeile iau pământ cu urma animalului, o duc la un râu, unde rostesc o rugăciune către Maica Domnului, implorând-o să aducă laptele înapoi, după care aruncă urma în apă, revin acasă și iau patru bulgărași de sare și patru bucăți de pâine, ținându-le pe toate în mâna stângă, iar cu dreapta trag după ele fața de masă de pe masă, până la un mușuroi de furnici, unde rostesc o invocație adresată împăratului furnicilor, se închină de trei ori și pun pâine și sare acolo; în continuare, caută alte trei furnicare, ca să fie în total patru, și procedează la fel; se întorc acasă, înconjoară grajdul vitelor de trei ori și se duc iar la râu, unde aruncă fața de masă în apă, după care o scot din apă, se duc din nou acasă, intră direct la vacă, pe care o lovesc de trei ori cu pânza udă, îi spală ugerul cu agheasmă mare, păstrată de la Bobotează, intră, în fine, în casă și aruncă pânza udă pe masă, zicând ”să fie untul așa!”. Aceasta se practica în mare secret, doar în zilele de miercuri și vineri.
