Organizația Mondială a Sănătății atrage atenția că omenirea e într-un proces continuu de îmbătrânire. Pentru prima oară în istoria lumii, până în 2020, numărul persoanelor de peste 60 de ani îl va depăși pe cel al copiilor sub 5 ani. Iar până în 2050, este posibil ca populația globului de peste 60 de ani să atingă două miliarde persoane, față de 841 milioane în prezent, dintre care 80% vor fi locuitori ai țărilor sărace.
În ultimii 10-15 ani, numărul cazurilor de demență înregistrate a crescut exponențial. Medicii psihiatri nu au ajuns la o concluzie unitară privind fenomenul, nefiind siguri dacă asistăm la o înmulțire naturală a cazurilor sau la una artificială. E cert că, în urmă cu 20 de ani, numărul tinerilor, oamenilor în putere și familiilor plecate în străinătate era mult mai mic decât în prezent. Cei care ulterior aveau să migreze erau încă în gospodăriile lor, în care aveau și rude în vârstă pe care le îngrijeau. Apoi, la un moment dat, au fost nevoiți să plece, lăsându-și bătrânii fără suportul familial. Bătrâni care au devenit din ce în ce mai bătrâni și care au nevoie, din ce în ce mai acută, de îngrijiri. Lucrurile au evoluat, în sensul în care rude mai îndepărtate, de asemenea în vârstă, ori vecini, cunoștințe sau poate ei înșiși se adresează instituțiilor statului pentru asta.
Medicul psihiatru Daniel Țubucanu, șeful Secției de Psihiatrie din Spitalul Roman, trage un semnal de alarmă: ”Eu sunt cel care semnează un mare număr de fișe pentru obținerea sau preschimbarea permiselor auto. Profitând de această situație am făcut o testare de tip screening tuturor pacienților cu vârsta de peste 60 de ani, care au copii de 30-40 de ani. A rezultat că 90% din ei au copiii plecați în străinătate. Mai mult decât atât, în cazul familiilor cu mai mulți copii, a rezultat că majoritatea copiilor e plecată. Adică, dintr-o familie cu 3 copii, sunt plecați 2; dintr-o familie cu 5 copii, sunt plecați cel puțin 3; ș.a.m.d. Așadar, sunt foarte, foarte mulți părinți rămași singuri în țară, în pragul bătrâneții ori bătrâni deja. Și cei care nu sunt încă, peste 5-10 ani, vor fi pacienții sistemului de sănătate ori de asistență socială, fiindcă nu va avea cine să-i îngrijească”.
Recentul caz, al bătrânului purtător de sondă urinară, mediatizat că nu i s-ar fi dat atenție în Centrul de Primiri Urgențe Roman e un exemplu. Dr. Țubucanu: ”Întâmplarea face că nepoata dlui Nistor este asistentă în Secția Psihiatrie. Și, astfel, am reușit să punem acest caz pe un făgaș aproape normal și să-l internăm aici, dar a fost un concurs de împrejurări care nu e posibil în toate cazurile…”
Realitatea este că foarte mulți bătrâni sunt lăsați singuri de familiile lor și au nevoie de îngrijiri. Ei devin, mai devreme sau mai târziu, cazuri sociale, eventual în răspunderea administrației locale. În acel moment, de la Consiliul Județean, dar și de la primăriile din zona Romanului, încep presiunile pe secția Psihiatrie și pe Spitalul de psihiatrie ”Sf. Nicolae din Roman, pentru a interna cazurile sociale.
Dr. Daniel Țubucanu: ”Sunt bătrâni abandonați, pacienți cu demență, cu schizofrenie, abandonați de familie. Se întâmplă ca familia să se întoarcă din străinătate la un moment dat – sigur, pentru scurtă perioadă – și să-i scoată pe bătrâni din casă, să-i ducă la primărie, să sune ambulanța și să-i ducă la spital. Prin asistența socială, încercăm să punem și noi presiune pe ei, pentru ca primăriile să le facă acestor pacienți dosare de handicap și să-i ducă într-un cămin pentru persoane cu handicap. Dar lucrurile se desfășoară foarte greu, fiindcă nu toți primarii știu ce trebuie să facă sau, unii din ei, chiar dacă știu, preferă să nu se implice. Și atunci dau telefon: «Bună ziua, sunt primarul cutare. Vă rog să îl internați pe…, că e frig și stă în fața primăriei»… Și așa mai departe. Bun, noi internăm pacientul o dată, îl mai internează și doctorița Hâncu o dată, dar, între timp, primăria să-i facă dosarul și să-l poată interna acolo unde trebuie. Deși, în cele mai multe cazuri, acești pacienți, deveniți cazuri sociale, au familii care ar putea să-i îngrijească sau, în cel mai rău caz, s-ar putea familia ocupa de plasarea într-un centru pentru persoane cu handicap, într-un cămin de bătrâni și nu să lase bătrînul plocon primăriei”.
Demența este o afecțiune care se instalează perfid, după un accident vascular, după o comă diabetică, și se poate regăsi însoțind alte boli, precum Parkinson sau Alzheimer. Pacientul începe să uite, e afectată memoria de scurtă durată ori începe să aibă tulburări de comportament, devine suspicios, agresiv uneori, crede că cineva îi vrea răul, poate avea halucinații auditive sau vizuale și toate acestea îmbracă, de obicei, forma unei persecuții și a unui prejudiciu îndreptate împotriva lui. Apar inhibiții sau, dimpotrivă, dezinhibiții sexuale.
În Secția de Psihiatrie, internările sunt de două feluri: voluntare – când pacientul sau tutorele legal semnează că e de acord cu internarea – și nevoluntare, când pacientul e un pericol pentru el și/sau pentru cei din jur. Dr. Daniel Țubucanu: ”Pericol pentru sine reprezintă autoagresiunile, tentativa de suicid, iar față de cei din jur sunt agresiunile asupra persoanelor sau asupra lucrurilor. Pacienții distrug vitrine, mobilier, ferestre… Am avut un pacient care a distrus o benzinărie… În cazul internării nonvoluntare, pacientul e adus cu ambulanța și cu poliția în secție. Medicul de gardă apreciază că pacientul reprezintă un pericol și îl internează. De aici încolo se aplică prevederile Legii 487 din 2002. Adică, în termen de maximum 24 de ore de la internarea efectivă, se întrunește o Comisie de internare nonvoluntară, alcătuită din doi psihiatri – alții decât cel care a făcut internarea – și un medic de altă specialitate sau un membru al societății civile. Cei trei examinează pacientul și, dacă se confirmă necesitatea internării, se consemnează ca atare, iar pacientul internat va avea cumva statut de «deținut» în secție, în sensul că este privat de libertate. Consemnarea deciziei comisiei se face pe niște formulare speciale, care sunt trimise la Parchet, procurorului de serviciu, care le trimite la Judecătorie, unde un judecător decide, prin sentință, dacă este corectă decizia internării nonvoluntare. După aceea, dacă pacientul urmează tratamentul și simptomatologia pentru care fusese internat s-a șters, total sau parțial, se instituie din nou Comisia, care, acum, decide că, începând cu data de…, se suspendă internarea nonvoluntară. Decizia urmează același traseu și, în urma unei sentințe a unui judecător, pacientul este scos de sub internarea nonvoluntară. Pacientul poate părăsi secția sau poate rămâne în continuare internat, dar pentru asta trebuie să semneze un consimțământ”.
Procedura este complicată și greoaie, dar e menită să înlăture eventualele abuzuri asupra unor pacienți lipsiți, fie și temporar, de discernământ.
Se poate spune că demența este, în general, o boală a vârstei a treia. ”Dar am diagnosticat recent și niște cazuri – puține, e drept – de demență la pacienți cu vârsta sub 50 de ani, ceea ce este îngrijorător. Au fost cazuri ale unor persoane educate, cu studii superioare, care au observat ele însele simptome: începuseră să uite și nu se mai descurcau la locurile lor de muncă, nu-și mai găseau cuvintele, nu mai erau productivi… Simptomatologia din demență are caracter oscilant, în sensul că te poți înțelege perfect cu pacientul cu sindrom demențial acum și, în zece minute, el să fie cu totul și cu totul alt om… După care să-și revină”.
În urmă cu 8-9 ani, tratamentul demenței consta în administrarea unor medicamente foarte scumpe, dar, odată cu expirarea patentelor pentru acele medicamente, se recurge la unele cu prețuri decente. Ca și la Compartimentul Urgențe, și în Secția de Psihiatrie se aplică pacienților tratamente, chiar dacă aceștia nu sunt asigurați. Este vorba, desigur, de medicamente generice, dar cu prețuri modice și efecte foarte bune asupra pacienților.
Cei internați (voluntar sau nonvoluntar) în Secția de Psihiatrie a spitalului din Roman rămân internați acolo, nu sunt redirijați spre alte spitale de psihiatrie, fiindcă la Roman există condiții pentru tratamentul bolnavilor psihici, indiferent de afecțiune și indiferent de gravitatea ei, chiar dacă pacienții reprezintă un pericol. Sunt special monitorizați și tratați, într-un regim strict și lucrurile rămân sub control. ”Dacă mai transferăm pacienți la Iași, aceia sunt «consumatorii». Consumatori de fel de fel de substanțe așa-zis etno-botanice ori de heroină. Aceștia, odată internați, atrag dealerii… Și toată munca și tot tratamentul e în zadar, fiindcă e posibil să reușească să-și procure substanța… Atunci, pentru a «desprinde» consumatorii de dealeri și de cercul în care consumă, îi trimitem în altă parte”.
O altă fațetă a sistemului sunt infractorii bolnavi psihic, care, de regulă, ajung în spitale penitenciar, indiferent că au furat sau au ucis. Comisia de expertiză medico-legală și, ulterior, un judecător sunt cei care decid dacă infracțiunea a fost comisă din cauza bolii sau cu deplin discernământ. De exemplu, un bărbat, cu tulburare psihică mai mult sau mai puțin compensată, bea într-o cârciumă și sparge geamul unei mașini. Fiind bolnav psihic, poate ajunge la Pădureni-Grajduri. Sau un caz real: un cetățean cu o psihoză halucinator delirantă își bate vecinul până la comă, fiindcă i s-a părut lui că vecinul îi voia răul. A fost condamnat la opt ani și jumătate la Pădureni-Grajduri. Acolo se întâmplă ca tratamentele să aibă efect și unii deținuți să fie eliberați. Din păcate, cei mai mulți dintre ei comit din nou infracțiuni și se întorc. Nu toți. Sunt și unii, marcați pe viață de ce au trăit în spitalul penitanciar, care nu mai vor cu niciun chip să se întoarcă acolo, așa încât se sinucid. În cei opt ani de când profesează la Roman, dr. Țubucanu a cunoscut două astfel de cazuri.
Există și opinia că sistemul de sănătate este unul din vinovați pentru creșterea incidenței demenței, pentru că nu există un suport medical suficient. Pacienții nu sunt atrași la controale periodice, iar ei, mai ales după o anumită vârstă, fac accidente vasculare, fac tot felul de boli cardiovasculare care, în timp, pot produce accidente de tot felul, accidente care evoluează spre demență. Specialiștii spun că orice degenerare a corpului uman poate evolua spre demență. Ori, la această dată, se pare că nu se face o informare suficientă a medicilor de familie, care să-i ajute pe aceștia să recunoască în timp util semnele prevestitoare ale demenței.
Ar fi un câștig, fiindcă demența, într-un anumit stadiu, poate fi stopată.
Dr. Țubucanu spune: ”La pacientul vârstnic, demența poate fi precedată deseori de o depresie.
Medicul de familie trebuie să recunoască niște simptome: dacă pacientul este dezinteresat de toate, dacă nu-l mai atrage nimic, dacă nu mai are nicio plăcere, dacă plânge spontan. Medicul trebuie să încerce să afle și care este climatul în familia pacientului, dacă are pierderi de memorie, dacă se simte persecutat de cineva și altele.
Din păcate, prezentările firmelor de medicamente la medicii de familie sunt limitate și se fac după anumite criterii: sunt invitați anumiți medici, care au un anumit număr de pacienți, care au un anumit potențial… Ori, acolo se pot familiariza medicii de familie cu patologia psihiatrică și mai ales cu demența. Iar, odată familiarizați, medicii de familie vor trimite pacientul la psihiatru, pentru o evaluare psihologică și psihiatrică. Așa, ce se întîmplă? Merg în ATI, pacienți de peste 90 de ani, abandonați acolo, în stadii finale, și mor acolo, în ATI. Iar ATI consumă enorm pentru ei…”
Nu doar CPU Roman, ci toate secțiile spitalului se confruntă cu tot mai multe cazuri de demență. Ani la rând s-a discutat despre necesitatea înființării unui centru de paliație, în sau pe lângă spital, s-au făcut și demersuri pe la minister și Casa Națională de Sănătate, pentru ca, în final, să se concretizeze în unui compartiment de paliație, cu numai 10 paturi. ”Ar trebui, la Roman cel puțin, un spital de paliație, nu un salon… Mi se pare mult prea mare efortul pentru a înființa un compartiment cu doar 10 paturi. Este o investiție mare, și în bani, și în resurse umane, și în eforturile de întocmire a documentațiilor, și de obținere a aprobărilor, prea mare pentru numai atât”, spune șeful secției Psihiatrie.
După cum arată estimările demografice, în anul 2050, România va mai avea doar 14,5 milioane de oameni (potrivit Reviziei 2015 a Perspectivelor populației mondiale, elaborate de Divizia de Populație a Organizației Națiunilor Unite). Scăderea populației apare în legătură directă cu îmbătrânirea ei. Pentru același interval, se estimează că ponderea celor 65+ ani va crește, de la 17% la 29%. Statisticile arată că, din cei care trec de 85 de ani, 30% au o formă de demență. Și că, la această dată, în România sunt peste 275.000 de persoane care au boala Alzheimer (cea mai cunoscută formă de demență), dintre care doar 36.000 sunt diagnosticate și tratate.
* Depresia revine, schizofrenia se compensează
Secția Psihiatrie a Spitalului Roman are 50 de paturi, mai tot timpul ocupate. Pacienții sunt repartizați diferit în saloane, la parter – cei cu nevroze, iar etaje – ”Supraveghere sector acuți”, pacienți cu agitație psihomotorie, cu sindroame severe de sevraj și cu demență, care ”se rătăcesc”. Este, poate, cea mai aglomerată secție. De la prima oră până seara târziu, la ușile cabinetelor sunt cozi. În general, sunt pacienți cronici care vin cu rețetele la semnat. Ei sunt în evidența secției și, mai întotdeauna, urmează tratamente ani de zile. Mulți până la finalul vieții. Spre deosebire de o pneumonie sau o gastrită ori un ulcer, când pacientul face tratament și îi trece, se externează și foarte posibil nu va mai suferi de afecțiunea în cauză, bolile psihice – schizofrenia, tulburarea depresivă, demența, etc. – sunt cronice, care necesită tratament îndelung, ani și ani de zile. Depresia, dacă nu e tratată tot timpul, revine. Schizofrenia, însă, cu tratament permanent, se compensează.
”Am pacienți cu schizofrenie care funcționează foarte bine sub tratament, sunt angajați în posturi de mare răspundere, sunt șefi ai unor colective de proiectare în domenii deosebit de importante, dar ei trebuie să-și ia medicația în fiecare zi”, explică dr. Daniel Țubucanu.
* ”Clanul Țubucanu”
Nu se știe cine a lansat sintagma ”Clanul Țubucanu de la psihiatrie”, dar este cert că în secție, la ora actuală, lucrează trei medici, tustrei psihiatri și tustrei cu acest nume, Țubucanu.
Ionel a fost, ani de zile, șeful secției și acum are vârsta pensionării. Daniel, actualul șef al secției, era în anul V la Medicină când s-a îndrăgostit de tot ce înseamnă psihologie, teoria comunicării, tehnici de manipulare în masă, alegând Psihiatria la rezidențiat. Pe atunci, habar n-avea că va ajunge la Roman, fiindcă rezidențiatul l-a făcut la București și putea rămâne acolo. A lucrat o vreme și în Franța, iar după un timp a ajuns, prin concurs, la Roman, adică acasă. Legătura cu doctorul Ionel Țubucanu există: tatăl lui Ionel a fost văr cu bunicul lui Daniel…
Și mai este dr. Andre Țubucanu, fiul lui Ionel, care, la rezidențiat, a ales Psihiatria din pasiune, însă ”la liber”, adică fără post. A făcut 4 ani, după care Ministerul Sănătății a scos un post de rezident psihiatrie la Spitalul Roman, așa că Andrei a dat examen pentru, l-a luat, și-a echivalat anii făcuți deja și, ulterior, a ajuns pe post la Roman.
Dan AILINCĂI
