”Publicul are întotdeauna dreptatea lui, noi avem dreptatea noastră”

Diana Cavallioti a câștigat, în 2010, premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul de Teatru organizat de Teatrul Tineretului, pentru rolul ”Reggie”, din spectacolul ”Niște fete”, în regia lui Cristi Juncu. Recent, s-a întors la Piatra Neamț, pentru a participat la proiecția de gală a filmului ”Ana, mon amour”, unde joacă rolul principal. Candoarea sa nativă, pe care a știut să și-o păstreze descoperindu-i nuanțe noi, a individualizat-o printre colegii de generație. Cu o filmografie bogată la activ, Diana Cavallioti se simte recunoscătoare actorului și regizorului Gelu Colceag, despre care spune că ”a fost școala mea”.

– Cât de greu a fost să intrați în pielea personajului din ”Ana, mon amour”?

• E un personaj complex și e destul de greu să o cunoști pe Ana. Pentru asta, am lucrat la întruchiparea ei trei luni. N-a fost simplu, pentru că e o fată cu nevroze – și nevroza te bântuie, practic – și, ca să ajung la toate lucrurile fizice care se întâmplă cu ea, mi-a trebuit să descos foarte bine problemele ei de viață.

– Urmează o cale bună filmul românesc?

• E foarte trist că, în acest moment, suntem mai mult apreciați în străinătate și mai puțin în țară. Suntem priviți la modul ”Ia să mai vedem ce ați mai făcut și voi!”… Mi se pare că dăm niște examene în propria noastră țară, aici de unde ar trebui să ne vină toată forța de muncă și toată încurajarea. Și, atunci, te întrebi, dacă nu ai susținerea spectatorilor, de ce ai avea susținerea celor care ar trebui să îți dea bani să faci filme? Filmul românesc nu este bine văzut în România. Există niște preconcepții care, mai ales pentru generația mea, nu cred că ar trebui să existe. De ce să am prejudecăți față de un produs făcut de oamenii din generația mea? Hai să încercăm, suntem tineri, ce avem de pierdut?

– Ați declarat, cu ceva timp în urmă, că actorii se luptă cu un sistem defect.

• Suntem foarte mulți absolvenți de actorie. Eu nu sunt angajată. Eu sunt un actor liber profesionist, care, după ce termină un proiect, se zbate să mai găsească unul. Cumva, această situație îți dă o forță de muncă și trebuie să faci ceva, pentru că nu ai confortul salariului, confortul angajării într-un teatru. În același timp, nu e corect să existe atât de mulți absolvenți și să nu avem locuri în teatre. E inadmisibil!

– Ați absolvit Liceul ”Dinu Lipatti”, dar nu ați urmat o carieră muzicală, chiar dacă ați dedicat ani buni studiului pianului.

• A fost dorința alor mei să fac pian. Eu m-am supus la vremea respectivă, doar că, în clasa a VIII-a, am aflat că, la ”Dinu Lipatti”, există și secție de actorie și am zis că merg la un liceu de muzică, dar la actorie.

– Despre emisiunea ”Gala umorului”, pe care o prezentați împreună cu Dragoș Huluba, ce ne puteți spune?

• Sunt foarte entuziasmată. E o emisiune perfectă, de întâlnire, între actorii care sunt atât de mult iubiți de români și noi, care încercăm să ne facem loc în această a șaptea artă. Eu ador genul de umor din emisiune. Noi filmăm toate edițiile dintr-o dată, cum se zice, iar emisiunea se difuzează într-o singură zi pe săptămână, sâmbăta, pe TVR 2. Suntem lideri de audiență pe TVR 2 și primim foarte mult aprecieri.

– Mi-a plăcut cum v-ați descris cândva: ”Îmi place că sunt un om de nădejde în viața mea. Nu m-aș lăsa la greu”.

• Absolut. Fără să fiu lipsită de modestie, spun că sunt de nădejde și-n viața celorlalți. Am prietenii puțini, dar foarte buni, îmi aleg foarte bine – sau cred că îmi aleg foarte bine – oamenii pe care-i las în jurul meu și da, sunt un om în care poți să ai încredere. Dar întâi încep cu mine. Dacă eu nu am încredere în mine, mă întreb de ce ar avea altcineva încredere în mine?

– Un actor mai în vârstă spunea că actoria reprezintă chin și transformare. Ați simțit asta pe propria piele?

• Cuvântul ”chin” este foarte dur.Transformare da, dar chin nu simt, nu am simțit chin până acum. Eu joc de plăcere. E un soi de presiune, a faptului că vrei să faci un lucru credibil, un lucru pe care spectatorul să-l aprecieze, să-l iubească și atunci e o presiune pentru tine, ca performer, dar chin în niciun caz.

– Cum se luptă împotriva plafonării și a șabloanelor în această profesie?

• E lupta fiecăruia. Dacă vrei să abandonezi într-un anumit punct și te obișnuiești sau te lași purtat de valul plictiselii, e cam rău. Să știți că plictiseala poate interveni ca în oricare altă profesie. De exemplu, dacă joci un spectacol de 100 de ori, e greu să mai fii proaspăt. Știi tot, devine un automatism din momentul în care pășești pe scenă. Și trebuie să ai grijă să rămâi viu, pentru că altfel te îngropi de tânăr și nu e în regulă.

– Cât e scris și cât e improvizație într-un rol din film?

• De obicei, e de comun acord cu regizorul. De exemplu, la ”Ana, mon amour”, cu Călin Peter Netzer, am improvizat la repetiții, dar apoi am fixat și la filmări nu ne-am mai jucat, nu am improvizat, pentru că timpul înseamnă bani.

– Dar pe scenă? Spuneți textul în același fel la fiecare reprezentație?

• Pe scenă, lucrurile stau altfel. Avem alt soi de abordare a piesei, a rolului.  Depinde de forma în care te afli la momentul respectiv. Poți improviza mai mult pe scenă decât la film.

– Publicul are întotdeauna dreptate?

• Publicul are întotdeauna dreptatea lui, noi avem dreptatea noastră, fiecare om are dreptatea lui și nu avem voie să-l judecăm. Cine știe ce poveste de viață are spectatorul… Și noi venim și îl contrazicem? Nu, fiecare e liber să spună ce vrea.

– Într-o distribuție internațională, cu cine ați vrea să jucați?

• Aici avem o listă lungă… Începem cu Tom Hardy… Glumesc. Sunt un om cu picioarele pe pământ și nu-mi fac vise că aș vrea să joc cu nu știu ce răsfățat al Hollywood-ului. Când se va întâmpla, voi fi foarte bucuroasă să vorbesc despre asta. Eu nu am modele. Nu am, la modul că îmi place genul de actorie al cuiva, pentru că nu pot să mă atașez de un stil de lucru. Mă bazez doar pe mine. Sunt actori extraordinari în lumea asta și nu poți să nu-i apreciezi. Generația de actori de la noi, care ne-a îndrumat în timpul facultății, o vedem acum ca un întreg și ne raportăm la ea, într-adevăr, ca la o statuie. Eu cred că trebuie luat ce e mai bun din fiecare.

– Vă puteți îngădui, din când în când, slăbiciuni de moment în această profesie?

• Trăiești slăbiciuni de moment în această profesie. Nu are cum să nu fie așa. E foarte complicat: dacă eu am slăbiciuni sau actrița din mine are slăbiciuni sau profesia îmi aduce foarte multe slăbiciuni. Suntem oameni și cred că toți avem slăbiciuni de moment, peste care putem, totuși, trece cu ușurință.

– Aveți oameni în viața dvs. față de care vă simțiți îndatorată?

• Cred că îi sunt datoare dlui Gelu Colceag, care a fost școala mea. Îi datorez toată energia și sufletul pe care le-am depus în profesia aceasta, pentru că m-a învățat să fiu actor. M-a învățat ce înseamnă un personaj, m-a învățat să văd meseria într-un anumit fel. Este un om absolut admirabil!

– Pregătiți o lucrare de doctorat despre Cehov. De ce vă pasionează Cehov?

• Pentru mine, Cehov este încă un mister și nu am jucat absolut deloc Cehov până acum. Când citești o piesă de Cehov, se deschid niște lumi, pe care nu știi de unde și cum să le apuci. Te afunzi în nisipuri mișcătoare. Mi-ar plăcea să joc în tot ce înseamnă Cehov.

– N-a fost să fie Cehov, dar ați jucat Shakespeare… Ați debutat în Hamlet.

• Da și nu, n-am fost Ofelia, am fost Gertrude. Prin această piesă, am pus fundația lucrurilor pe care le-am făcut până acum. Toate cărămizile, perfect așezate, chituite. Lucrul la acest spectacol, în 2008, cu László Bocsárdi, a fost poate una dintre cele mai mari provocări. Nu se putea un debut mai bun. A fost atât de greu, însă atât de frumos!

– Ați fost nominalizată vreodată la Premiile UNITER?

• Nu, doar la Premiile Gopo. Cumva, sunt mai ”în sistem” în film, deși am făcut mai mult teatru decât film. În teatru, mă simt ușor în afara sistemului. E mai mare concurența la film, mai greu ajungi în film decât în teatru. Acum joc în șase spectacole de teatru. Au fost mult mai multe, simt că am ”chelit” puțin, pentru că, înainte, erau zece. Și mai jucam și într-un serial la PRO TV.

Ana MOISE