Poeta Ana Blandiana a venit, pentru a treia oară, la Piatra Neamț, de această dată pentru a sărbători Ziua Mondială a Poeziei. Pe chipul ei, fiecare vibrație interioară lasă o marcă de noblețe. Consideră că poezia este acea forță lăuntrică, profundă, ce ne ține în viață și care provine dintr-o mare singurătate, ”adică aceea singurătate în care să-și recunoască singurătatea mii de oameni”.
– Cum ar trebui să ne apropiem de poezie?
Cred că-i o întrebare grea. Consider că ar trebui să pornim de la afirmația lui Dostoievski, că ”Frumusețea salvează lumea” și, dacă este adevărat – și cred că este adevărat -, poezia, care este o parte importantă din frumusețea lumii, ne salvează. Eu cred că ar trebui să ne apropiem cu un sentiment aproape religios, așa cum ne apropiem de sentimentul că viața nu e numai ce vedem în jurul nostru, ci și un mister care ne cuprinde.
– A trăit la noi, la Neamț, o poetă care, din păcate, s-a prăpădit de tânără. V-o mai amintiți pe Irina Brândușa Irimescu? Ați scris atunci: ”Irina Brândușa Irimescu, plecată la 21 de ani – această vârstă de bronz, pe pragul căreia a rămas ca o emblemă și trupul zdrobit al lui Labiș…”
A trecut mult timp de atunci. Eu însămi eram foarte tânără și ne-am cunoscut la Revista Amfiteatru, unde a venit cu versuri. Era o fată foarte frumoasă și foarte, foarte talentată. După aceea, părinții ei au publicat cartea ”Versuri”. Felul în care a murit, după ce a avut acele operații la piciorul strivit de o placă de la Biserica Stavropoleos… nu poți să spui simbolic, pentru că nu înțelegi în ce constă simbolul, dar a fost ceva profund, misterios și care a rămas așa… suspendat. De ce a trebuit să se întâmple asta? De ce Dumnezeu a făcut așa?
– Aș dori să-l evocăm și pe Aurel Dumitrașcu, poetul-minune, așa cum îl numea scriitorul Sorin Grecu. Ce a însemnat Aurel Dumitrașcu pentru poezia românească?
Pe Aurel Dumitrașcu, l-am cunoscut când am fost prima dată la Piatra Neamț și m-a emoționat extraordinar prin felul în care a venit la mine. Nu știu cum să spun, eram doi oameni care nu făcusem cunoștință încă, dar, în mod evident, sentimentul lui era cu totul altul. În mod evident, el simțea că făceam parte din aceeași făină, cum spuneau latinii, și că, de fapt, ne cunoaștem de când lumea. Chiar ne cunoșteam din scris. În orice caz, a avut un fel de a veni atât de deschis, încât, din prima clipă, ne-am simțit chiar mai mult decât prieteni, adică niște oameni care se înrudesc într-un mod profund și în sfârșit s-au întâlnit.
Este marele, imensul merit al lui Adrian Alui Gheorghe că lumea nu l-a uitat. Mi-e greu să-mi imaginez cum ar fi fost destinul lui dacă nu murea, pentru că Aurel scrisese enorm pentru vârsta lui – dovadă că Adrian publică mereu cărți – și probabil, ca orice om și ca orice tânăr scriitor, ar fi avut probleme… Așa, însă, moartea lui și sentimentul de un altruism extraordinar al prietenului lui, Adrian Alui Gheorghe, l-au transformat, practic, într-un simbol al poeziei, al poeziei chiar, nu numai al poeziei generației lui… Și înfățișarea lui și absolut totul contribuia la asta. Pentru mine, rămâne în plus faptul că, în anul morții lui, am fost la Borca și eram un grup de poeți, evident aduși de Adrian, și ne-am dus la mormântul lui și, în timp ce stăteam acolo și vorbeam despre el, ne aminteam și ne rugam, deodată, deși nimic nu prevestea, a apărut un absolut extraordinar curcubeu. Efectiv, pentru noi, toți, a rămas ca o clipă de miracol.
– Scriitorii sunt valorizați așa cum ar trebui astăzi?
Scriitorii au câștigat libertatea și au pierdut impactul public. Au pierdut legătura cu cititorii, care, tocmai din lipsa libertății în general, erau mereu în căutarea ultimelor molecule de libertate, pe care le găseau în poezie. După cum știți, poeții cei mai buni dintre poeți aveau impactul public al cântăreților, al actorilor. În orice caz, era o adeziune extraordinară. Țin minte o ultimă întâlnire, înainte de a fi fost interzisă, aici, la Piatra Neamț, în Bibliotecă, în care nu se putea intra în sală de lume. La foarte puțin timp, am fost interzisă și a rămas imaginea, simbolul de la Piatra Neamț, a ceea ce am pierdut, adică acea atmosferă extraordinară. În total, am fost de trei ori. Este a treia oară acum, o dată s-a întâmplat înainte de revoluție și apoi am mai venit de două ori.
– Cineva spunea că generozitatea este sursa tinereții în artă. În poezie, în literatură care este?
Pentru mine, totul este interesant în măsura în care cuprinde o doză de mister sau de miracol și e clar că poezia cuprinde o doză mai mare decât alte lucruri, alte întâmplări. Tot ce știu este că nu vine numai din mine, adică ceea ce scriu eu nu-i numai din capul meu, ci am sentimentul că, într-un mod miraculos, îmi vin în minte aceste lucruri.
– Cum receptați, pentru că încă nu s-a sfârșit, sfada din sânul Uniunii Scriitorilor?
Este ceva ce nu numai că mă întristează, ci mă și dezgustă puțin. Trăim într-o lume care are multe probleme, încât niște scriitori, în loc să fie atenți și să reacționeze la ceea ce se întâmplă în viața lor, luptă pentru o putere inexistentă de fapt. E ceva jalnic, cred că acesta e cuvântul.
– Ați declarat că postura de membru al Academiei Române nu vi se potrivește. Este o onoare pentru dvs., dar nu vi se potrivește această calitate.
În orice caz, în ceea ce mă privește, mie mi s-ar părea că Academia ar trebui să fie vocea cea mai înaltă a societății civile, adică un for care să se exprime cu fiecare prilej, ceea ce nu se întâmplă sau se întâmplă pe contrasens uneori.
– Mai considerați că poezia este o forță, așa cum era ea în perioada comunistă?
O forță este oricum. Adică este o forță care ne ține în viață. Nu numai pe scriitori, nu numai pe poeți, ci și pe cititori. Cred că, în măsura în care ești în stare să simți și să percepi poezia, ești viu, ești cu atât mai viu cu cât ai această capacitate. Din păcate, poezia nu mai este deloc o forță la nivelul societății.
– În 2007, spuneați că nu ați mai investi încredere într-un personaj politic. Ați rămas la aceeași părere?
Da. Asta nu înseamnă că îi pun pe toți în aceeași oală. Unii sunt foarte răi, alții mai buni, dar ceea ce am spus întotdeauna este că un om de cultură are de pierdut, întotdeauna, din relația cu un om politic, din relația de sprijinire a unui om politic. Omul politic întotdeauna va avea oportunități, abilități, pe care le va plăti omul de cultură.
– Regretați că v-ați implicat în politică?
E greu de spus, în sensul că e clar că am pierdut enorm, adică am pierdut timp, în primul rând, și am pierdut și prestigiu. În același timp, fără Alianța Civică, fără Piața Universității, fără Convenția Democrată pe care a creat-o Alianța Civică, nu se ajungea la rotația la putere, fără de care nu se punea problema integrării europene și, deci, e limpede că nu a a fost dureros. E clar că eu, ca persoană, am plătit scump și n-aș mai face-o.
– Grigore Vieru spunea că poezia lui vine din marea singurătate și greaua suferință… Poezia dvs. din ce vine?
Orice poezie vine dintr-o mare sigurătate, este clar. Cu atât mai paradoxal este faptul că ea ajunge să aibă un mare impact public uneori. Adică în aceea singurătate să-și recunoască singurătatea mii de oameni.
– Vă imaginați cum arată un om care n-a citit niciodată o poezie, care n-a citit niciodată o carte?
– Îmi imaginez… De exemplu, dacă mă uit la transmisiile din Parlament, sunt convinsă că sunt acolo oameni care n-au citit niciodată o poezie. Nu știu dacă o carte – cărțile sunt de multe feluri -, dar, dacă ar fi citit vreodată o poezie, ar arăta și s-ar purta altfel.
– Cum credeți că putem păstra și în viitor, într-o lume cu o viață atât de zbuciumată, interesul și dragostea oamenilor pentru literatură?
Fiind buni. Grecii aveau un cuvânt – ”kalokagathia” – care semnifică amestecul, unirea de frumusețe și de bine. Cred că acest bine, care stă și la baza religiei, care stă, în general, la baza artei, poate să salveze lumea.
–V-a plăcut la noi?
Am o mare admirație pentru Piatra Neamț. Efectiv, o mare admirație pentru acest oraș, cred că singurul oraș despre care pot să spun – ceea ce e bizar, poate, pentru un oraș – că este plin de grație. Are o anumită grație și simți că este un oraș cultural, chiar dacă nu știi nimic despre el.
Ana MOISE
FOTO: Ioan CLOPOȚEL
