Ne-am bejenit și în Sfânta Noapte de Înviere

Cum noi, românii am stat permanent ”în calea răutăților”, nu ne-a tihnit întotdeauna nici Sfânta Noapte de Înviere. Am bejenit spre văgăunile istoriei, doinind a jale. Știm de la înaintașii noștri.

”Un european de acum 2000 de ani, guvernatorul Iudeii, romanul Pilat din Pont, fire șovăielnică s-a lăsat înduplecat de cererea iudeilor întunecați de ură și prejudecăți și l-a dat pe Iisus morții, spălându-se, chipurile, pe mâini, ca și cum o crimă se poate șterge” (C. Stupcanu, ”Hristos răstignit a doua oară”, ziarul Ceahlăul”, 10-13 aprilie 1999).

Așa au început suferințele și umilințele creștinilor. În vremurile de mult apuse, primăvara (re)începeau războaiele, se puneau în mișcare populațiile năvălitoare și multe Sărbători de Paști au fost îndurerate pentru români, care, nu o dată, în loc să spună ”vine Paștele”, au zis ”vin tătarii”, ”vin turcii”, ”vin rușii” sau ”vin americanii”!

”Prin violența agresiunii și prin cuprinderea întregului teritoriu și a tot neamului românesc două au rămas de pomină: cea din 1241, când a fost marea invazie mongolo-tătară și cea din 1944, invazia sovietică și înfiorătoarele bombardamente anglo-americane” (V.T. Cicoare, ”Sărbători de Paști, tragice în istoria românească”, Ceahlăul, 13 aprilie 1999).

În vremea Postului Mare, în martie 1241, hoardele tătare aflate în Polonia s-au împărțit în trei grupe și au năvălit pe pământurile românești, călcând în copitele cailor Sfânta Sărbătoare de Paști. O grupă a devastat nordul Moldovei, trecând apoi Carpații Nordici (31 martie), a distrus total Rodna și a trecut ”prin foc și sabie” Bistrița, Dej, Zalău, Oradea. A doua grupă, după ce a devastat sudul Moldovei, a trecut în Transilvania… Au lăsat în urmă numai lacrimi, jale și morți.

1944, anul venirii rușilor. Sub teroare, frumosul târg al Pietrei s-a golit ca în basme. Pietrenii, cu bocceluța în spate, au tăiat-o spre satele Doamna, Agârcia, Pângărăcior… Nimeni nu se mai gândea la ouă roșii, pască, cozonac și friptură de miel. Treceau Bistrița și se ascundeau la neamuri. De frica muscalilor cu stea roșie în frunte, au învățat și rusește. Cei mai mulți refugiați pietreni știau să spună: ”Ne streliaite, tovarășci!”.

Și eu am fost în refugiu la venirea ”eliberatorilor”, am locuit în ultima casă din satul Doamna, cum urci pârâul cu același nume, la o bunică singură, surdă. Am văzut și ruși adevărați.

Și au început înfiorătoarele bombardamente americane, din aprilie 1944. Cum să-ți tihnească Paștele, când tone de bombe ucigașe cădeau peste oameni și case? Au fost distruse biserici, au fost mitraliați oameni la denia din Vinerea Mare și Sfântă. Au fost bombardate biserici pline de credincioși în rugăciune. Au fost ciuruiți copiii ieșiți pe pajiște să se joace. Li s-au lansat din avioane bomboane otrăvite și jucării explozive. Bombardamentele anglo-americane l-au determinat pe Nicodin Munteanu, Patriarhul de atunci al României, născut la Pipirig Neamț, să trimită o scrisoare de protest către Primatul Marii Britanii, Arhiepiscop de Canterbury. În zadar, n-a primit niciun răspuns. Mai mult, Primatul din Marea Britanie a binecuvântat bombardamentele din Iugoslavia, din vremea Paștelui de atunci. Dreptatea a fost întotdeauna de partea celor puternici.

Vorcuța, Uhta-Comi… lagăre de deportați politic, pe imensul imperiu pravoslavnic. Minele din 6, 12, 29, locuri de supliciu și exterminare în anii de urgie. Deportații români din Basarabia și Bucovina, prizonieri de război, alți ”dușmani ai puterii sovietice”. Câteva nume luate la întâmplare din sutele de mii de deportați: Leon Ostrovschi, Alexandru Țețulescu, Gheorghe Copocinschi, Vasile Tepordei…

Leon Ostrovschi, ex-căpitan al Regimentului 3 Roșiori din Chișinău, a fost deportat pentru că a fost translatorul Regelui Mihai: ”L-a tradus pe Vișinschi, când acesta i-a cerut regelui să-l înlăture la Rădescu și să-l aducă pe Groza”. A fost martor la scena când irascibilul Vișinschi a strigat plin de sine: ”Yalta sunt eu!”. A fost condamnat la 25 de ani de detenție, cu dreptul de a nu se mai întoarce.

Vasile Țeporschi, din Călărașii Basarabiei, a ajuns, și el, la Vorcuța. Era un bun român, cu frică de Dumnezeu. Avea, totuși, o meteahnă: vorbea prea mult despre gloriile naționale culturale născute între Carpați și Nistru și despre un hotar ce împarte silnic Moldova în două. Era preot, profesor și ziarist la gazeta ”Raza” din Chișinău. Deportatul V. T. a ajuns în lagărul din Vorcuța când deținuții ieșeau din schimb. A crezut că erau ”bivoli negri”. Le străluceau numai ochii și dinții, în rest, praful de cărbune îi acoperea din creștet până în tălpi. Când a întrebat de unde vin, a primit un răspuns care l-a înghețat: ”De unde vei veni și tu mâine. De la 2.000 m de sub pământ, din fundul iadului”. Soarta s-a opus. Ajutat de alți basarabeni, V. T. primește ”ordin” să se îmbolnănească. Se execută. Învață de pe rost broșura ”Grudnaia Jaba” (angina pectorală), studiază toate simptomele bolii și se prezintă la ambulator, la comisia de triere. Preotul Țebordei susține că are crize permanente, puternice. Dr. Vladimirțev ”îl crede” și nu-l trimite în fundul pământului, în mină. Rămâne la suprafață, la brigada invalizilor. În 4 ani (1950-1954), dosarul cu fișe medicale al popei din Basarabia ajunsese la 2 kg.

Au încercat și alții să scape de mină, dar cu mari sacrificii. Unii și-au tăiat degetele de la mâini sau picioare, alții chiar mâinile.

Dar iadul ajungea și la suprafață. Violența era peste tot, guverna peste tot. Frica, cruzimea, foamea erau semnalate zilnic. Gerul și crivățul făceau ravagii în rândul deportaților români. În lagărele staliniste, singura sursă de speranță și vigoare era Dumnezeu, credința în Cel de Sus. La Paști și Crăciun, preoții deportați oficiau slujbe religioase adevărate, spovedeau și împărtășeau pe toți creștinii doritori. Vinul pentru împărtășanie ”se fabrica” din stafidele procurate de la deținuții gruzini și caucazieni, iar anafura… Totul se organiza în mare taină, departe de turnători și caralii. Și, paradoxal, credința i-a salvat pe mulți de la pieire, de gulag.

Veniți de luați lumină!

Revenind la zilele luminoase ale democrației, vă mai amintiți îndepărtata copilărie, când mergeați la denii și vă țineați de șotii? Când trăgeați de cozi îngeroaicele blonde sau brune din mahalaua voastră? Discutăm în gol? Aveți dreptate, vremea hârjoanei a trecut, iar omul trăiește o singură dată. În străluminatul veac al XXI-lea, lucrurile s-au mai schimbat. Au mai rămas câteva zile până la Sfânta Noapte a Învierii și nu ar fi rău să privim în urmă. Vă mai amintiți anii luminoși ai socialismului, când toți oamenii muncii erau ”atei convinși” și o ștergeau pe șestache la Mănăstirea Bistrița, la Înviere? Când, la întoarcere, la ”Ursuleți”, ne oprea Miliția și ne punea să suflăm în lumânarea cu lumină sfântă?

Dar nostimada cu primul secretar de partid și salutul ”Hristos a înviat!” o mai știți? Cică un prim secretar ținea o ședință de gașcă, pe probleme ateiste, în preajma Paștelui, în biroul său bine capitonat. Când vorbea mai aprins împotriva Bisericii, telefonul de pe birou: ”Țâr!, țâr!”. Mânios foarte, slujbașul PCR-ului a întrebat cine e și ce dorește. Răspunsul n-a fost pe placut bossului de partid. ”Sunt eu, Ion, cel mai bun amic al tău. Te-am sunat să te întreb dacă ai miel, caș, vin, că vine Paștele. Dacă nu ai, trimite Gazul și șoferul tău la mine. Hai, că mă grăbesc. Hristos a înviat!”. Ultimele vorbe s-au auzit clar în tot biroul. Complet pierdut, primul secretar a încercat să salveze situația cu vorbele rostite: ”Just, tovarășu’! Just!” și a închis. Ședința s-a terminat în coadă de pește.

Prof. Dumitru RUSU