Adjunctul IPJ Neamț - motociclist pasionat de misiuni internaționale

Noul adjunct al Poliției Neamț, comisarul șef Neculai Catană, este genul de om pe care eșecurile l-au făcut întotdeauna să-și caute propria-i vină și s-o transforme în calitate. A învățat din greșeli, dar a avut și curajul să ia decizii care nu știa unde-l vor duce. Acum, dacă trage linie, constată că l-au dus exact acolo unde și-ar fi dorit să ajungă. Și, cel puțin momentan, deține una din funcțiile cheie din Poliția Neamț. Pe bază de împuternicire, e adevărat, dar deja s-a hotărât să se înscrie la concurs.

* ”Le-am făcut o surpriză părinților: am renunțat la liceul militar”

S-a născut pe 3 septembrie 1973, la Bodești, unde a avut o copilărie liberă și fericită, pe coclauri, cu alți copii de vârsta lui, și cu singura obligație serioasă de a-și ajuta părinții la secția de prelucrarea a lemnului, unde făceau lăzi pentru mere și alte ”fleacuri”. Când era în clasa a VIII-a, i-a făcut ”capul mare” un ofițer MApN, care umbla prin școli să recruteze elevi. Oricum avea un microb de la bunicul patern, care a fost jandarm, și-a petrecut vreo trei ani în lagăr și i-a spus povești militărești toată copilăria. Căpitanul MApN n-a făcut decât să reactiveze microbul și, la 14 ani, s-a trezit elev al Liceului militar de marină Constanța. A petrecut toată luna iulie 1987 la plajă, dar, în septembrie, când a început școala, a dat de militărie reală, dură, cu totul alta decât se aștepta să fie din povești.

În plus, era atât de slab și de mic de statură, încât nici uniformă nu s-a găsit pe mărimea lui și, o vreme, a defilat în tricou marinăresc și-n trening. Era departe, părinții veneau rar la el, cu trenul, pe care erau nevoiți să-l schimbe la București. Iar el, un copil abia rupt de acasă, nu s-a acomodat deloc cu trezitul cu noaptea în cap, sector, instrucție, învățat, iar sector și o singură oră de pauză după cursuri. Exact după primul trimestru, a hotărât, de unul singur, să se retragă. S-a transferat la Liceul auto din Piatra Neamț.

”Le-am făcut o surpriză foarte mare părinților, însă ei m-au susținut întotdeauna și mi-au dat libertatea de a lua decizii. Nu am regretat niciodată că m-am retras, pentru că n-aș fi avut altă șansă decât să continui cu Institutul de Marină «Mircea cel Bătrân». Așa, am învățat la Liceul auto, în 1992 am dat la Academia de poliție și am picat cu brio, iar în 1993, când am dat din nou și erau 17 pe loc, am intrat.

Academia a fost instituția care a dat sens vieții mele. Nu m-aș fi văzut nicicum făcând o muncă doar pentru salariu, fără să mă atragă.

Iar Academia a început să-mi placă. Au fost 4 ani frumoși și, chiar dacă erau și activități care mi se păreau o corvoadă, acum râd când îmi amintesc. Și sunt legate de serviciul la bucătărie, la curățat cartofi, sau de instrucția afară, care nu se făcea doar dacă erau -15°C. Însă am învățat la standarde ridicate. Am prins perioada în care somități – Ciobanu, Abraham, Antonie Iorgovan – erau profesori de drept. În sesiune, pierdeam noțiunea timpului. La 12 se dădea stingerea, însă mă retrăgeam într-o sală de studiu, cu multă cafea după mine și, în trei zile, învățam o carte”.

După absolvire, Neculai Catană – Lică, așa cum îi spun prietenii – a fost repartizat la Biroul rutier al Poliției municipiului Iași – conform mediilor, structurile rutiere erau primele care se ocupau la repartiție. Traficul din Iași era infernal de-a dreptul, cu cel puțin 4 accidente urâte în fiecare zi, cu cercetări la fața locului și multe persoane de audiat. Se trezea la 5 dimineața și avea toată ziua ocupată. După puțin timp, a făcut raport și a cerut să fie mutat la Neamț, însă a durat cam mult până să primească aprobarea.

* Primul salariu s-a dus pe un IJ 350 căruia i-a căzut pedala

Primul salariu de ofițer de poliție s-a dus pe o motocicletă. Pasiunea pentru motoare s-a născut de mic.

”Aveam vreo 5-6 ani, tata ne punea pe mine și pe soră-mea în ataș, el cu mama pe șa și plecam toată țara. Când am avut primii mei bani, m-am dus la Bacău, cu tata, cu mașina, și m-am întâlnit cu un fost coleg, care-și vindea lucrurile pentru că avea nevoie de transplant de rinichi. M-a impresionat situația lui, mai mult decât motocicleta în sine și de aceea am cumpărat-o. Până la Piatra, mi-au căzut numărul de pe spate și o pedală. Tata oprea în urma mea și le culegea de pe stradă. Era un IJ 350 vechi, rusesc, care mergea cu un amestec de ulei și benzină. Eram în perioada în care îmi plăcea să tai cu flexul, să sudez, să inventez, să creez, să modific.

* Motocicleta mi-a dat libertate, mă simțeam stăpân. Se spune că 4 roți transportă persoana și 2 roți transportă sufletul.

Făceam parte dintr-un grup de motocicliști fără fițe, pentru care nu conta marca motorului sau a costumului, ci omul. Ne întâlneam, ne știam toți între noi, acum nu mai este aceeași atmosferă și nici motocicliștii nu mai sunt ce-au fost”.

Motocicleta nu i-a adus lui Neculai Catană doar libertate și bucuria de a merge la competiții și de bate țările din jur în lung și-n lat, ci și două accidente. Primul, în Oituz, în 2009, când un șofer începător a forțat o depășire și, când a văzut că vine un TIR din față, a revenit pe banda lui brusc, l-a agățat și l-a aruncat. I-a fugit genunchiul într-o parte, iar platoul tibial a fost distrus 80%. Au urmat operații – a avut mare noroc de profesorul Botez de la Iași – imobilizare 4 luni și învățatul mersului din nou, întâi cu un cadru, pe urmă cu cârje.

Al doilea accident a fost în 2012, când deja avea o motocicletă ”nărăvașă”, de 1800 cmc. Circula prin comuna Alexandru cel Bun, când i-a ieșit un câine în față, a încercat să-l evite, a intrat în derapaj, a căzut și și-a rupt ambele mâini. Deși este atât de ”reparat”, continuă să facă mult mai multă mișcare decât alți oameni, care n-au avut niciun fel de accidente în toată viața lor.

* Șef la Poliția Rutieră între două misiuni în afară

După ce-a reușit să se transfere la Neamț, Neculai Catană a lucrat la cercetări penale vreme de 7 ani. Și i-a plăcut foarte mult. În 2005, a ajuns la Poliția rutieră, însă deja era fascinat de ideea unei misiuni internaționale. Se apucase de învățat engleză, fusese și la o testare la care picase, așa că, pe principiul eșecului care trebuie schimbat în reușită, s-a pus serios pe carte.

S-a trezit în fața a două opțiuni: ofițer de poliție judiciară la proaspătul înființat PNA Bacău și o misiune în Kosovo. A ales varianta mai sigură și a plecat în misiune, pentru doi ani. I-a fost greu la început, pentru că făcea patrulare în stradă, în trei schimburi, dar, după aceea, a ajuns șef de secție, cu 39 de subordonați din toată lumea, alți 14 locali și câțiva translatori. Și-a făcut prieteni, a trăit o experiență extraordinară și a avut subordonați care,în țările lor, conduceau tot felul de structuri.

Spre sfârșitul lui 2007, s-a întors acasă. Era liberă funcția de șef al Serviciului de Poliție Rutieră și s-a înscris la concurs. S-a bucurat foarte puțin de reușită, pentru că, imediat, și-a dat seama cât de greu îi va fi să închege acolo un colectiv. Avea deja experiența unei misiuni din care a înțeles foarte clar cum funcționează organizarea: în niciun caz pe bază de bisericuțe. Și au început scenariile, frecușurile, controalele de la București în fiecare lună. O parte din ele pentru că încadrarea accidentelor în ”grave” sau ”ușoare” ținea de șeful serviciului, ca și cum ar fi fost medic legist. Când au început raportările ”pe bune”, județul Neamț a urcat fulgerător în statistici, prilej minunat pentru tot felul de plictisiți de la Capitală să mai facă un control în teritoriu, ca să vadă ce se întâmplă.

”Am ajuns la concluzia că era imposibil să ai control total pe subunități și, atunci, am pus la punct o aplicație despre evidența accidentelor, care se folosește și acum. Agentul care vine din teren scrie direct acolo. După trei ani de stat la serviciu, de contabilizat accidente și de analizat cauze, am tras linie și am constatat că nu făcusem nimic pentru mine. Am plecat în Kosovo, într-o misiune Eulex, care ar fi trebuit să dureze doi ani, dar am fost retrași toți după un an și-o lună. Am fost repartizat la Biroul control intern și, din 2012 până în 2015, m-am ocupat cu verificarea problemelor disciplinare din inspectorat. În aprilie 2015, am trecut selecția pentru misiunea din Afganistan, unde am descoperit o altă lume. Aveam statut de VIP, aveam escortă, dar gradul de risc era între primele 5 din lume. Nu eram în siguranță nici în bază, iar de două ori pe săptămână trebuia să mergem la minister. Ca să mă eliberez de stres, mergeam la sală, numai că eram la 1800 m altitudine și era ca și cum aș fi făcut sport pe Toaca. Am prins atacuri, am prins și cutremure, dar am rezistat pentru că am avut mereu un tonus pozitiv și am găsit măcar o soluție pentru fiecare problemă. Fiecare misiune a contribuit la ceea ce sunt, dar deocamdată nu mai vreau să plec. Am acasă un motiv foarte serios. Copilul meu avea două luni când am plecat în Afganistan. Acum are 2 ani și 4 luni și vreau să petrec cât de mult timp posibil cu el”.