Amintiri din Epoca de Aur - Disputa cu cenzura

Ultimii ani ai Epocii de aur i-am lucrat în Întreprinderea Mecanică Roman. Îmi descoperisem, mai degrabă din întâmplare, înclinația către umor, scriind, în tinerețe, la o revistă studențească (”ING”) niște cronici cinematografice! Asta îmi ceruse redactorul șef, așa făcusem. Mă duceam la filme în ziua premierei și scriam, apoi, cum mă tăia capul despre filmul văzut. De regulă, era hazos rezultatul, iar asta îi făcea pe unii colegi să se ducă să vadă filmul cu pricina. Habar n-aveam cât de citite erau cronicile mele – nu exista pe vremea aceea nicio metodă de măsurat tirajul sau ratingul -, dar îi mai auzeam pe unii ”Am citit în ING că e la Scala un film haios” și îmi făcea plăcere.

Cum am ajuns să fac brigăzi artistice mai târziu?

În studenție, nu mă ocupasem de brigăzi artistice, dar consumasem cu mare plăcere spectacolele de umor de la Casa de cultură a studenților ”Grigore Preoteasa” din București. Brigăzile studențești erau, mai degrabă, niște grupuri de umor, care practicau o satiră destul de acidă, dar și subtilă, cu destule ”șopârle” în text. Acolo am aflat și cum se putea trece de cenzură, fiindcă întotdeauna textele care se prezentau în spectacole – fie piese de teatru, brigăzi, cântece de cor, textele cântecelor de muzică populară și ușoară, textele prezentatorilor chiar – erau supuse cenzurii secretarilor de partid cu propaganda.

Schema era așa: se prezenta secretarului de partid un text scris ”cum trebuia”, iar în spectacol se adăugau și ”șopârlele”, sub pretext că artiștii amatori improvizaseră, de capul lor. Chiar dacă ieșea scandal, era mai ușor, fiindcă nu se considera un ”act subversiv premeditat”. Și, tot din spectacolele studențești de umor, am învățat care era rețeta succesului: adaptarea unui eveniment foarte cunoscut, fie un film, fie un cântec, fie o piesă de teatru, fie chiar și un meci de fotbal. Condiția era ca evenimentul să fie cunoscut majorității spectatorilor, majoritate care se lăsa ușor antrenată în parodierea lui.

Ajuns inginer stagiar în Fabrica de Piese Turnate (FPT) din Întreprinderea Mecanică Roman, primul asalt căruia a trebuit să-i rezist a fost cel cu ”Haideți să vă facem membru de partid! Sunteți tânăr, sunteți capabil, nu-i păcat să vă împiedice în promovarea care o să vină lipsa carnetului de membru?”

Aveau ceva școală tovarășii, trebuia să recunosc, dar am scăpat. Am trecut de asta și a venit al doilea asalt: ”Trebuie să faceți activitate culturală, să vă implicați, să fiți exemplu pentru muncitori. Fiindcă, să știți, ei sunt cu ochii pe dumneavoastră și ar putea să vă urmeze exemplul”.

Ei, cu asta a fost ceva mai greu, fiindcă ”oferta” era diversă: cor, dansuri populare, brigadă artistică, montaj literar-muzical, dans modern, teatru, muzică cultă, formație de muzică ușoară, taraf, etc.

În interiorul întreprinderii, deși lucrau împreună pentru realizarea unui produs finit, între secții existau felurite rivalități, de regulă ținând de chestiuni de producție. Apăreau, ocazional, și altfel de rivalități, cum a fost, de exemplu, lansarea unui concurs artistic între secții. Cu toate că FPT era, în fapt, o fabrică și avea vreo 5 secții, față de IMR ea era considerată o secție mai mare, așa încât, în concursul respectiv, turnătoria participa ca secție. Și i-a apucat pe șefi ambiția să demonstreze că și turnătoria are artiști. Atunci n-am mai putut refuza și, mai degrabă în glumă – îi prevenisem că nu mai făcusem brigadă artistică niciodată, dar ei m-au creditat – am făcut un text, adaptând mai multe cântece la modă și mai multe bancuri de prin reviste și almanahuri. Am selectat fete și băieți, buni dansatori și cu voce bună, și a ieșit o brigadă care a luat locul I. Acela a fost începutul.

Exista, de mai mulți ani, o brigadă artistică a uzinei, brigadă instruită de o respectabilă doamnă, sărită bine de prima tinerețe, care scria niște texte în care erau criticați portarii și femeile de serviciu, iar conducerea era lăudată fără jenă. Momentele muzicale erau pe melodii de pe vremea tinereții doamnei, adică romanțe ori cântece de-ale lui Gică Petrescu. În conducerea sindicatelor și a UTC-ului din uzină, erau câțiva băieți inteligenți, toți școliți, cu facultăți de sociologie, psihologie, care încercau, cu mare grijă, să schimbe ceva din orientarea angrenajelor ruginite ale partidului și sindicatului, la conducerea cărora erau niște ”vechi tovarăși”, din generația Bumbești-Livezeni. Băieții ăștia au apreciat brigada făcută de mine și ar fi vrut să preiau brigada uzinei. Respectabila doamnă era, însă, colegă de generație cu ”dinozaurii” și în relații foarte bune cu aceștia, mai ales că îi lăuda în brigadă, astfel încât… nici vorbă să fie înlocuită!

Ideea ”Înființăm un grup satiric!” le-a venit băieților ca variantă care să împace și capra, și varza, și lupul. Și s-a înființat.

Am fost sprijinit de băieții ”destupați la minte”, am făcut selecții pentru membrii grupului și mi-am găsit o echipă foarte bună. Cei mai mulți talentați, iar cei mai puțin talentați erau haioși.

Am scris un text bazat pe bancuri adaptate și pe cântecele de la Cenaclul Flacăra, în mare vogă atunci, fiindcă se apropia faza municipală a nu mai știu cărei ediții a ”Cântării României”.

IMR-ul concura întotdeauna cu Uzina de Țevi și, întotdeauna, câștigătoarea era dată de numai câteva puncte. În ediția aceea, IMR-ul a vrut să surclaseze net Uzina de țevi, introducând în concurs o formație în plus: grupul satiric. Da, numai că cei de la țevi au aflat și au făcut și ei un grup satiric… Din câte am aflat, mai numeros, instruit de un actor de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Speranța era să-i batem la text. Al lor era unul banal, se criticau chilangii, leneșii, cei care dădeau rebut… Trebuia să avem altceva. M-am străduit ca totul să fie cât mai ”altfel”, să fie ceva ce nu se mai făcuse.

Și a început calvarul cu textul.

Mă cheamă secretarul de partid, să vadă textul. Și începe: ”Asta nu, asta nu, astalaltă pică, asta e prea…”

Refac textul și, cum nu mai avea nicio urmă din ce fusese inițial, iar secretarul de partid îmi spusese limpede: ”Sigur, trebuie să critici, că de aia e grup satiric, ca să satirizeze, dar noi o ieșim pe scenă, în public adică, și nu e bine să ne spălăm rufele în public”, deci refac și îl intitulez ”Grup satiric interplanetar”. Și toate momentele le scriu ca și cum s-ar fi petrecut pe alte planete, nu pe Pământ.

Dar cele mai multe momente începeau cam așa: ”Cică pe planeta Venus, dacă un maistru dintr-o fabrică nu știe să citească un desen tehnic, este promovat la… Aprovizionare” Iar textul continua: ”Să nu credeți că la noi se întâmplă așa ceva, doar pe Neptun se mai întâmplă”.

La următoarea verificare a textului, culmea!, secretarul e de acord cu prostia aceea, cu planetele. În schimb, îmi cere să nu pomenesc de planeta Neptun. ”De ce?”, întreb eu perplex. ”Păi, cine are casă de odihnă la Neptun?”, mă întreabă în șoaptă, ridicând complice din sprâncene. Până unde putea merge grija de a nu atinge cu nimic, nici măcar cu o aluzie, iluștrii conducători…

”Bun, asta era una”, continuă, ”Mai departe, cum îi îmbraci, au toți cămăși albe și fuste, respectiv pantaloni negri?” ”Nu știu”, zic, ”dar nu mă interesează, fiindcă îi îmbrac sport”. ”Cum, sport?” ridică secretarul sprâncenele. ”Adică maiou și chiloți de sport, jambiere, teniși și patine cu rotile”.

Îi ieșeau literalmente ochii din orbite: ”Patine cu rotile?! Da’ ce, știu să patineze?” ”Aproape toți”. Dar omul declanșa mai greu, abia acum se procesase informația cu echipamentul: ”Și cum ai zis? În chiloți?! Pe scenă?! În văzul lumii?!”

Se sufoca, nu mai avea unde să urce cu vocea, ajunsese deja la octavă. ”Păi, ce”, zic, ”la stadion, sportivii nu sunt în văzul lumii? Sau balerinii…?”

A trântit pe birou o palmă cât o lopată – fusese muncitor pe un șantier de construcții înainte de a fi secretar de partid – și a urlat: ”Poate dacă mor eu!”

Ca să încerc să îndulcesc p(o)anta, îi spun: ”Știți, m-am gândit să facem economie, că, dacă unii nu aveau pantaloni sau fuste adecvate, trebuia să le cumpere sindicatul și era o cheltuială. Pe când, așa, chiloți au toți…”

O dădusem, de fapt, mai rău cu oiștea. ”Sigur că au toți, că doar nu umblă în curu’ gol pe stradă! Dar pe scenă, dom’le, pe scenă în curu’ gol?!”. A rămas câteva secunde pe gânduri, apoi: ”Te-a apucat economia… Te-a rugat cineva să faci economie? Mie îmi spui acum cu ce îi îmbraci. De ce nu vrei cu fuste și pantaloni negri?” ”Fiindcă așa se îmbracă și țevarii. Mă gândesc și vă spun mâine”. ”Nu, te gândești și îmi spui acum, pe loc!”. Somat așa, îi spun: ”Aveți încredere că totul va ieși bine. Îi îmbrac în așa fel încât să fie cât mai puțin… dezgoliți”.

Obosit și probabil la limita epuizării, inclusiv a vocabularului, mi-a făcut semn să plec.

A ieșit un scandal monstru în concurs, de la costumele grupului satiric.

Cum i-am îmbrăcat până la urmă? În saci.

Am cerut de la magazie pânză de sac, și-a croit fiecare artist câte un sac pe măsură, i-a dat trei găuri în partea înfundată, una pentru cap și două pentru mâini, și-a tras sacul pe cap și gata costumul!

Un concurs de împrejurări a făcut să putem ține secretă costumația până în ziua competiției. Secretarul de partid a trecut, la un moment dat, prin culise, dar, fiindcă acolo era foarte multă lume – corurile, dansurile, ș.a.m.d., erau câteva zeci de persoane într-un spațiu destul de mic -, nu a observat grupul.

Abia după ce grupul începuse evoluția pe scenă, a năvălit în culise, turbat: ”Oprește spectacolul! Scoate-i afară!”, striga la mine. ”Trage cortina!”, striga la nea Ilie, celebrul nea Ilie de la Casa de Cultură, care i-a replicat în stilul lui: ”Nu trag nic’! Șini ești tu sî-mi dai ordini mii? Vez’ poati ti evacuez, cî eu îs și pompier, auz’?”

Blocat de reacția lui nea Ilie, secretarul s-a oprit să respire și, cu prilejul ăsta, a constatat că în sală se râde în hohote și se aplaudă furtunos.

Nu-i venea să creadă. A tras puțin marginea cortinei și s-a uitat la juriu – din care făcea parte un tovarăș din comitetul județean de partid, de la secția Propagandă, spaima lectorilor de la învățământul de partid și nu numai – și a constatat că tovarășul se amuza copios. A pus mâna la piept și, plecând, mi-a spus încet: ”S-ar putea să ai noroc și să nu te dăm afară”.

Acela a fost primul grup satiric. Al doilea – și ultimul – a fost ”Flăcăruica”. Despre aparița și dispariția lui, în ediția viitoare.