Piatra Neamț pe vremea felinarelor

”Dragi pietreni din astă sală

Știu că toți gândiți ca mine

Cum că-n țara noastră dragă

N-ar fi rău, să fie bine” – Omul nostru din Humulești

Cine suspină după târgul Pietrei, din prospera perioadă interbelică, nu are decât să se întoarcă în timp. Să dea istoria înapoi cu cel puțin un veac. Să sape, să trăiască din nou în boema pietreană de mult apusă. Vremurile când liniștea ulițelor, luminate încă de găzoaile primăriei, era spartă de precupeții ambulanți, de meseriașii cheflii, de birjarii muscali și chivuțele cu fuste colorate și bidinele în mâini.

Cât era ziulica de mare, lumea curioasă forfotea, veselă și pașnică, în toate direcțiile. Peste tot era însoțită de strigătele dogite ale piețarilor: ”Oooooooo!”, ”Apă de vânzare!”, ”Apă rece!”, ”Apă de pomană!”, ”5 bani, două cofe!”. Altă strigare: ”Petrol de lampăăăăăă!”, ”Petrol, doamnă”, ”Vindem cu galonul și cu litra!”, ”Petrolul e bun și pentru viermi cu zahăr cubic!”. Sau: ”Văăăruim”, ”Zugrăăăăăăvim!”, ”Vindem vaarr, conițelor!”.

Ultimii ”urlători” erau puștanii care vindeau ziare: ”Timpul!”, ”Universul!”, ”Luați Timpuuuul!”. ”Holeră la Cairo și Port Said!”, ”Zece bani numărul, luați Timpul!”.

Cei mai răi de clonț dintre negustorii ambulanți erau sacagiii (aparii), care străbăteau târgul cu o haraba pântecoasă, plină cu apă rece, luată de la cișmeaua din spatele fostei Grădini Publice, astăzi dispărută din peisajul pietrean. Scandalul pornea întotdeauna de la prețul apei. Probabil de aceea și astăzi bem apă scumpă la Piatra Neamț.

Pe gospodine le deranja reclama: ”Apă de pomană!”, la care sacagiii răspundeau că aceasta e pentru morți. Numai pentru morții din bătătură. Și, ca să-și bată joc de gospodine, completau: ”Apa e scumpă pentru că e bătută cu piatră acră în putini. Stăm pe lângă fântână în miezul nopții și o batem cu făcălețele înainte să o aducem în butoaie, ca ea să fie limpede și curată la băut. Apă ca asta nu mai găsești la niciun alt sacagiu” (v. cartea ”Fotograful Curții Regale”, de Simona Antonescu, Ed. Cartea Românească, 2015, pag. 223).

Se știe că, în caz de incendii, sacagiii se adunau ciopor într-un anumit loc din Târgul Pietrei și-i ajutau pe pompieri. Așa era pe atunci, se pare că grija față de semeni era mai mare. Paznicii urbei noastre, cocoțați în Turnul lui Ștefan cel Mare, îi asigurau pe pietreni de liniște și securitate. Dacă memoria nu-mi joacă feste, grăiau cam așa: ”Oameni buni, e miezul nopții. Dormiți în pace și liniște, fiți liniștiți!”. Și erau.

Nu peste tot lucrurile erau ca-n basme. În livezile mari și în viile bogate ale târgului, paznicii aveau de furcă mereu cu hoții. Toată noaptea strigau: ”Te văd!”, ”Te văd!”, iau furii, bine pitiți, răspundeau: ”Vezi pe dracu’, că e întuneric beznă!”.

Lăsând în urmă hărmălaia de pe ulițe, făcută de sacagii, birjari, steleri, harabagii, să vedem cum s-a luminat electric urbea de sub Cozla.

Ce spun gazetele pietrene din perioada interbelică despre iluminatul public:

”Știut este că, în timpurile străvechi, omul n-a cunoscut mijlocul de a face lumină, fiind nevoit să țină mereu focul aprins în toate vetrele ori cărbuni acoperiți cu cenușă. În timpul Regulamentului Organic, Strada Mare (fostă Cuza Vodă) era iluminată cu lumânări de său, înfipte în vârful unor pari de lemn. Acest fel de iluminat se făcea pe seama locuitorilor acestei uliți, iar mahalalele n-au cunoscut nici această favoare, lipsiți fiind de lumină în timpul nopților” (v. ziarul ”Reformatorul”, din 24 octombrie 1928, pag. 1). Fiecare târg moldav avea o Stradă Mare. În cetatea noastră, Strada Mare începea de la Ulița Strâmtî (Cârciuma lui Cottas) până la ”Continental”, unde potentații vremii tocau mari sume de bani la jocurile de nororc, mai ales la ruletă.

Ce ne mai spune gazetarul Iosef Kaufnan, în articolul ”Cum a fost în trecut iluminat orașul”: ”După introducerea Regulamentului Organic, Eforia și sfatul ei au îmbunătățit iluminisirea târgului. Se făcea tot cu lumânări de său, însă ele erau așezate în fanare de lemn cu sticlă, așezate pe stâlpi de stejar. Aceste fanare erau așezate în tot cuprinsul târgului și ardea regulat numai în nopțile întunecoase. Eforia târgului îngrijea de această îndatorire, conform regulilor din Manualul Administrativ al Principatului Moldova. Fanarele în târg erau așezate la fiecare 15 stânjeni, iar în mahalale la 25 de stânjeni, departe unul de altul. La fiecare 12 fanare era angajat un fanaragiu plătit de Eforie cu 22 de lei, lunar, iar peste toți fanaragiii era numit un șef, un staroste”.

Fanaragiii puteau fi văzuți la vreme de seară pe ulițele târgului, cu o scară mica în mână. Ștergeau bine-bine sticla de la fanar cu cârpe, apoi aprindeau lumânarea, cu chibrituri de 5 bani cutia. Paradoxal, aprindeau cu ușurință feștila, chiar și când bătea vântul puternic. Cum fanarele (felinarele) prezentate au dus-o multă vreme, nu e lipsită de interes o nostimadă din acele vremuri.

În centrele universitare, unde existau mulți studenți săraci, aceștia veneau noaptea sub felinare și învățau pentru sesiune. Înconjurau felinarul de sute de ori într-o noapte, citind sârguincios. Așa a rămas în memoria ieșenilor ”cazul” doctorului Emanoil Riegler, care, nopți întregi, citea și învăța cursurile de medicină, timp îndelungat, la lumina unui fanar (felinar) stradal. Ce nu le puteau da părinții, le dădea Eforia, un felinar luminos pentru studii.

Ce mai știm despre fanaragiii de odinioară: ”Erau înarmați cu lănci și sucrătoare. Ei formau și straja Poliției. La fiecare 12 fanare era montată o mica căsuță cu scânduri (caraulă) spre adăpostire de ploaie și frig. La 1840, Eforia face cunoscut Departamentului de Lăuntru că mai face felinare de tablă, model Iași, care se admite, condițional, să se așeze două felinare la vornicia târgului, patru la gros (arest) și două la Eforie, sporind îndoit numărul felinarelor. A urmat iluminarea cu ulei și apoi cea cu gaz. La Iași, domnul primar Gane ieșea în fiecare seară la promenadă să verifice dacă felinarele funcționau bine. Se îngrijea de buna gospodărire a târgului. Halal primar!” (v. cartea ”Iașii de odinioară”, de Rudolf Șuțu, Ed. Corint, 2015, pag. 523).

Și a venit și ziua cea mare, când iluminatul public din România a ajuns în zenith, s-a născocit curentul electric. Bășcălioșii trebuie că au strigat la unison: ”V-ați ars, băăă! S-a descoperit electricitatea!”.

Primul oraș iluminat electric a fost Timișoara. Și, cum cunoaștem sloganul ”Azi la Timișoara, mâine în toată țara!”, s-au construit barajul de la Izvorul Muntelui și Hidrocentrala ”V.I. Lenin” de la Bicaz.

”Iar în ziua când, ca prin minune, a apărut lumina electrică, s-au adunat toți fanaragii din târg (Piatra Neamț – n.n.) au strâns toate sticlele de lampă și, în același gând, au strigat: Ne-am dus noi, să se ducă și sticlele de lampă! Și le-au trântit pe toate de pământ de s-au ales țănduri din ele. Și istoria felinarelor din Piatra cu lumânări de său, iluminarea cu ulei și gaz a luat sfârșit”.

V-am vorbit despre o lume dispărută, cu pietreni care au fost și care nu mai există decât în amintirile noastre, dar care nu trebuie lăsați pradă uitării. Purtați de dorințele de a ne aminti cine suntem, să deschidem vechile cufere rămase de la bunici, să suflăm praful de pe blazon și să-l purtăm cu mândrie ca pe o carte. Să ne lăsăm fermecați de Piatra de odinioară!

Prof. Dumitru RUSU