Puțini dintre oamenii de rând știu că Mihai Eminescu a fost internat o vreme la bolnița Mănăstirii Neamț. Iar cei care nu știu nici nu ar putea afla, chiar dacă vizitează mănăstirea, pentru că nicăieri nu este niciun indicator spre bolniță și nici vreun fel de date, afișate la loc vizibil, despre personajele care au găsit alinare acolo de-a lungul anilor.
Eminescu, de la a cărui moarte se împlinesc 128 de ani, a ajuns la bolnița Mănăstirii Neamț în circumstanțe neclare. Există, însă, și certitudini:
«În data de 6 noiembrie 1886, el se afla în arestul poliției ieșene, cercetat de un procuror; acesta, ajutat de părerile a doi medici, Juliano și Bogdan (după afirmațiile lui Gala Galaction din lucrarea ”Viața lui Eminescu”, 1914), considera că ”starea lui este periculoasă atât pentru societate, cât și pentru el însuși și este neapărată nevoie de a fi internat în o casă specială”. Însoțit de un gardian, Eminescu a fost scos din arest, îngăduindu-i-se să-și pună într-un cufăr câteva cărți, manuscrise, lucruri personale de la locuința sa (o cameră simplă închiriată în ”casele Lepădatu”, etaj III, pe strada Lăpușneanu), apoi au pornit spre gară. Prin fața Academiei Mihăilene, profesorul Vasile Burlă, un bun amic de-al poetului, văzându-l îmbrăcat sumar, într-un pardesiu subțire, vechi, hărtănit, s-a dezbrăcat și i-a dăruit paltonul său gros. A urmat călătoria cu trenul până la Pașcani, iar de acolo cu trăsura până la Neamț».
Așa se arată într-un articol publicat de doxologia.ro. De fapt, editurile și, implicit, publicațiile religioase sunt cam singurele care au cercetat, oarecum, șederea lui Eminescu la Mănăstirea Neamț. Pornind, cel mai probabil, de la faptul că mama poetului a avut 6 frați care s-au călugărit și de la legăturile familiei sale cu lumea monahală. Un punct de vedere interesant și documentat despre această problemă puteți citi aici.
* ”Eminescu era limpede la minte, numai tare posac și trist”
În bolnița mănăstirii, înființată la începutul secolului al XVIII-lea, bolnavii erau îngrijiți de călugări. Lor le-a fost încredințat poetul, în baza unui document, în care se menționa: «În urma adresei Parchetului din Iași și în baza alăturatului certificat medical, prin care se atestă că pacientul Mihail Eminescu sufere de alienație mintală, avem onoare a vă face cunoscut că Epitropia generală a admis internarea citatului pacient în acest ospiciu și deci la prezentarea lui să binevoiți a-l interna. (…) Epitrop N. Gane».
În registrul de primire al așezământului s-a notat: «34 ani (?), ortodox, român, profesiunea liberă, din urbea Iași, boala: manie furibundă… delirium tremens».
Inițial, Eminescu a fost internat într-o încăpere în care mai erau 10 bolnavi. Nu și-a acceptat statutul, a protestat, a obținut chiar niște derogări de la regulament. Conform celor consemnate de prietenii care-l vizitau, dincolo de neacceptarea situației sale, de bolnav mintal, era grijuliu cu ceilalți și ieșea din salon în vârful picioarelor, când somnul îl părăsea la 5 dimineața. Stătea mult afară, deși era frig, mânca puțin și se înviora brusc la căderea serii, când nu-și mai dezlipea privirile de la lună. Părea că i-ar mărturisi, tăcut, cele mai profunde dureri ale lui. Reușea să adoarmă după două noaptea, pentru doar două-trei ore.
Bolnița, aparent austeră, și toată atmosfera aceea, de suferință îmbinată cu religiozitate, l-au determinat să se spovedească. A fost un moment memorabil, pe care un ieromonah l-a notat pe fila unui Ceaslov: «Pe ziua de Sfinții Voievozi în anul 1886, m-au chemat la M-rea Neamțu, la bolniță, și l-am spovedit și l-am împărtășit pe poetul M. Eminescu. Și au fost acolo Ion Gheorghiță, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac și trist. Și mi-au sărutat mâna și mi-au spus: ”Părinte, Să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mânăstire de maici, și să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină”».
Se pare că, după acel moment, Eminescu a început să scrie din nou, iar în luna martie a anului următor părea deja ”perfect sănătos”. Dovadă clară este refuzul său scris, trimis lui Alexandru Vlahuță, care organizase o subscripție publică, încercând să-l ajute cu bani pentru externare și transport spre Iași: «Nu te pot încredința îndestul cât de odioasă este pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscripție publică, recompensă națională. E drept că n-am bani, dar aceasta este departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus e desigur cel din urmă la care aș avea vreodată recurs».
În ziua de 10 aprilie 1887, Eminescu a fost externat și a plecat spre Botoșani, la sora lui Harieta, unde avea de gând să se întâlnească și cu altă soră, Aglae. Un fost coleg de-al lui, Gheorghe Bojeicu, cel care l-a și externat de altfel, a lăsat o mărturie importantă:
«În April, în septămâna luminată, Joi, am tocmit o trăsură și am plecat cu dânsul și am venit până la Pașcani cu gând de a veni cu dânsul în Iași. (…) La Pașcani s-a întâlnit cu Ion Creangă și Miron Pompiliu, cari veniau de la un Congres didactic de la Brăila. Toți trei stăruiam de dânsul să vină la Iași și să nu se ducă la Botoșani, unde are să dea peste Scipione Bădescu, cu care are să se apuce iar de chefuri. Eminescu mi-a spus că se duce la Botoșani ca să vadă pe sora sa Doamna Aglae Drogli și că pe urmă se întoarce imediat la Iași. Ne-am despărțit cu această promisiune din partea lui, însă de atunci eu nu l-am mai văzut. Tot timpul cât am stat cu dânsul la Neamț, vre-o zece zile, ne duceam aproape în fiecare zi în pădurea din apropiere, tolonindu-ne pe iarbă și Eminescu cânta cântece eroice și de jele, cu voace foarte frumoasă, așa că găsiam o adevărată distracție în societatea lui. Tot de-acolo, mai înainte, a dat poezia ”Vezi rândunelele se duc” intendentului Onicescu, după cum mi-a spus acesta, ca să o trimeată la Convorbiri literare».
La Botoșani, s-a întâmplat exact ceea ce anticipaseră prietenii poetului. Eminescu se întâlnea des cu Scipione Bădescu, bea, iar boala a recidivat. A scăpat ca prin miracol de incendiul devastator din 3 iunie 1887, care a mistuit, trei zile la rând, casele a 1.500 de familii și a fost stins de o ploaie chiar când ajunsese la pereții cămăruței în care stătea Eminescu. N-a scăpat, însă, de zbuciumul minții, care l-a aruncat în spitalele din București, unde a și murit, pe 15 iunie 1889. A fost îngropat în Cimitirul Bellu și nu la malul mării, așa cum și-a dorit.
* Geneza ospiciului Bolnița
În cartea ”Din trecutul istoric al spitalului din Tg. Neamț și al ospiciului de alienați din Mănăstirea Neamț”, se face o prezentare a bolniței mănăstirii, începând cu anul 1735, când existau «mai multe chilii în care erau îngrijiți părinții obosiți, învechiți și bolnavi».
Deși bolnița era destinată îndeosebi călugărilor, «Mănăstirea primea și bolnavi chinuiți de diferite duhuri și care nu aveau unde să-și plece capol, și-i îngrijea într-un spital aparte. În acea vreme, călugării aveau liberă trecere peste hotare și mergeau mai frecvent la Muntele Athos, dar și în alte locuri, de unde se întorceau cu cunoștințe din diferite domenii. Unii aduceau la înapoiere leacuri făcute din plante sub formă de fierturi și unsori, care, alături de rugăciuni, slujbe și arderea ”esențelor mirositoare” (relicvă a concepției hipocratice, care considera că bolile sînt date de amiasmele din aer) constituiau baza medicinii mănăstirești».
În anul 1841, o parte din mănăstire a ars, împreună cu bolnița veche, iar la 4 mai 1843 se stabilește, ca obligație pentru mănăstire, să facă o bolniță ”cu medic și spițer și să aibă grijă și de bolnița alienaților”.
În noiembrie 1845, mănăstirea cumpără spițeria lui Grigore Pădure din Târgu Neamț, iar în 1848 se termină construcția bolniței, care există și astăzi.
Cristina MIRCEA
