”Echipa de monitori a fost primită de paznicul de la intrare. În curtea Centrului, au fost observate 4 persoane care păreau a fi beneficiari ai Centrului și care realizau diverse munci (cărau lemne, duceau ustensile etc). La momentul vizitei, majoritatea personalului se afla la un training despre sexualitatea persoanelor cu dizabilități. Trainingul era organizat de fundația străină care se implică în coordonarea Centrului (Bayerischen Kinderhilfe Rumänien)”. Este un fragment dintr-un raport de monitorizare făcut de Centrul de Resurse Juridice la Păstrăveni, prin doi monitori, un psiholog și un avocat, pe 5 februarie 2014.
Centrul de Recuperare și Reabilitare a Persoanelor cu Handicap Păstrăveni este, acum, monitorizat continuu. Reprezentanți ai ”părții germane”, ai fundațiilor și instituțiilor care se ocupă cu drepturile persoanelor cu deficiențe, și, desigur, ai Consiliului Județean Neamț trec, frecvent, pragul centrului. Și personalul, și asistații – numiți, acum, beneficiari – se bucură când au musafiri. Mai ales cei din urmă, unii dezinvolți, care te întreabă imediat cum te cheamă, de unde ești și vor neapărat să-ți arate camera lor.
Străduința personalului de a le inocula nu doar ideea, ci și sentimentul de ”acasă”, se vede încă din hol. Pe perete, sunt pozele tuturor locatarilor din acea casă, iar pe uși scrie a cui este fiecare cameră. Într-o singură încăpere, sunt multe cărți, mai ales de rugăciuni, și caiete. Aparțin Dumitriței, una dintre puținele tinere care știu să scrie și să citească. A fost elevă a Școlii Ștefan cel Mare. Are un zâmbet larg și vorbește cu drag despre foștii ei profesori. Are și familie, la Stănița – un frate și niște mătuși. Chiar a încercat să locuiască acolo o vreme, dar n-a reușit să se adapteze. S-a întors la centru, unde are ”tot ce-i trebuie” și e fericită când merge la biserica din sat și cântă la strană.
”Centrul funcționează pe baza H.G. nr. 102/1999. Structura organizatorică, personalul și bugetul se aprobă prin hotărâre a CJ Neamț”, se arată în raportul de monitorizare.
”Directoarea a oferit echipei de monitori o fișă cu informații despre istoria Centrului. Conform acestor informații, în 1966, pe locul unde se află Centrul, a fost găzduit Căminul-spital de copii deficienți nerecuperabili – Păstrăveni. În 1993, în urma vizitelor Barbarei Stamm (reprezentantă a Landului Bavaria), a fost creată Casa de copii din Păstrăveni. În 2001 se încheie Convenția de cooperare între Guvernul României, ISTPH Neamț și Guvernul Bavaria prin Ministerul Muncii și Fundația Bayerischen Kinderhilfe Rumänien (Decizia nr. 600-7/2/00 la 10.03.2000). În 2002, Centrul devine «Centrul Pilot de Recuperare și Reabilitare a Persoanelor cu Handicap» (…) Centrul este format dintr-un pavilion central, 6 pavilioane de locuit, ateliere și o anexă (gospodărie agrozootehnică). În pavilionul central (construit în 2002) se află birouri, cabinete, săli de recuperare, bucătărie”.
În momentul de față, în centru sunt 202 tineri cu handicap neuropsihic sever, iar 47 dintre ei sunt ”veterani”, crescuți la Păstrăveni dinainte de 1989.
Andrei, născut în 1974 și abandonat imediat, a fost adus la centru din 1979. Mama lui locuiește în Târgu Neamț. Acum 2-3 ani, el a vrut s-o cunoască. Nu ca să-i ceară ceva sau să devină vreun fel de obligație pentru ea, ci doar s-o vadă. Femeia nu l-a primit și i-a spus, ferm, însoțitorului lui Andrei că ea are viața ei, încă doi băieți ”normali” și nu vrea să mai fie deranjată vreodată.
Același tip de atitudine este întâlnit la absolut toate familiile cunoscute. Multe mame și-au pierdut urma încă din maternitate și nu se știe nici acum cine sunt. Altele sunt desprinse complet de situație. De exemplu, o doamnă, bine situată social și material, a fost înștiințată, telefonic, cu strângere de inimă, că i-a murit copilul. Și-a exprimat foarte sec speranța ca, de înmormântare, să se ocupe personalul centrului de înmormântare, pentru că ea este foarte ocupată.
Există, însă, și excepții. Foarte rar, la doar câțiva din tinerii asistați, vin bunici, bătrâni, cu câte ceva dulce. Ei sunt singurii care nu i-au uitat.
* Singurul centru din județ unde sunt persoane cu HIV
Cei 202 tineri de la Păstrăveni, cu vârste între 20 și 38 de ani, sunt în grija a 201 angajați. Există nu doar asistenți și îngrijitori, psihologi și personal specializat, ci și muncitori – este teren de cultivat și o gospodărie agrozootehnică de întreținut -, instalatori, tâmplari și bucătari.
Beneficiarii locuiesc în casele construite de germani, 6 la număr, una din ele purtând numele de ”Casa Barbara”. Pe lângă bolile neuropsihice, o parte din asistați suferă și de afecțiuni ale ficatului (căpătate adesea din cauza medicamentelor), de epilepsie, tetrapareză spastică sau HIV. De altfel, este singurul centru din județ unde există persoane care au HIV și primesc tratament specializat. Pentru 27 dintre asistați, viața e mereu la fel, în fiecare zi. Nu se pot deplasa singuri, sunt schimbați și spălați și primesc mâncare cu lingura. Unii dintre ei, alimente pasate, pentru că nu pot nici măcar mesteca.
Angajatele sunt, majoritatea, chiar din comună și s-au atașat de acești ”copii”, cum le spun ele. De altfel, se simte relația dintre beneficiari și îngrijitori, după îmbrățișări, după felul cum sunt conduse până la poartă femeile care au lucrat de dimineață și cum sunt așteptate cele care intră în tura de după-amiază. Atașamentul s-a dezvoltat într-atât încât angajații le fac mici cadouri tinerilor pe care-i îngrijesc. De exemplu, una dintre persoanele cu vechime caută o carte de Irina Binder pentru o fată, bolnavă de schizofrenie, singura din tot centrul care a făcut facultate, dar a eșuat când a început să se manifeste afecțiunea, moștenită de la părinți.
”Viața lor este foarte bună”, spune Mihaela Anegroaiei, unul dintre psihologii de la Păstrăveni. ”Merg la mare, în fiecare an, în serii de câte 4 grupe, merg în excursii prin toată țara, de la Peleș, la Sighet, Cluj sau mormântul părintelui Arsenie Boca, sunt implicați în activități la atelierele din centru, merg la biserică, vin copii din sat și joacă fotbal cu ei. Toată munca noastră are drept scop dezvoltarea abilităților lor și a capacității de a se descurca singuri, măcar la nivelul de a se spăla singuri și a-și așeza lucrurile. O parte din ei sunt sociabili, înțeleg că aici e casa lor, iar noi trebuie să facem cât mai mult pentru confortul lor”.
Condiții de viață – citat din raportul CRJ: ”În urma vizitei de monitorizare, echipa CRJ a concluzionat că nu sunt probleme legate de facilitățile Centrului. Spațiul destinat beneficiarilor este foarte mare – se întinde pe 7 hectare. În curte este mult spațiu pentru plimbare, inclusiv zone care păreau a fi destinate odihnei (aparent zone vezi, acoperite de zăpadă la momentul vizitei). Camerele beneficiarilor aveau ferestre. Dormitoarele și toaletele sunt separate pe sexe. Directoarea a declarat că se încearcă așezarea tinerilor de aceeași vârstă pe criterii de simpatii și că beneficiarii își pot schimba camera mutându-se cu alți colegi. Există camere în care sunt găzduiți mai mulți tineri împreună, dar și în care stau tineri singuri (de exemplu, cazul tânărului V.M.)
Băile avea un aspect curat. Tinerii aveau la dispoziție produse de igienă (periuțe de dinți, săpun, pastă, perii, bureți, prosoape, etc). O parte din beneficiari țineau aceste produse în spații personale. Asistenta medicală ne-a declarat că fetele primesc produse de igienă intimă.
De asemenea, accesul în pavilioanele de locuit era accesibilizat pentru fotolii rulante.
Încălzirea se face prin lemne. Inițial, a existat și o centrală cu gaz, dar această variantă s-a dovedit a fi ineficientă din punct de vedere economic.
Centrul avea o bucătărie proprie mare și sală de mese. De asemenea, există săli de mese în cadrul fiecărei căsuțe. Tinerii sunt încurajati să prezinte sugestii de meniu și să își gătească ceva deosebit ori de câte ori doresc”.
* ”Copiii zac în propria urină și în excremente”
Pe 1 iunie 2017, după 27 de ani de la schimbarea regimului politic, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc a făcut public un raport, conform căruia, în 3 cămine-spital din România, au murit sute de copii:
”Potrivit cercetărilor efectuate, regimul din instituțiile menționate, aflate în administrarea statului român în perioada regimului comunist, a dus nemijlocit la moartea a cel puțin 771 de minori (număr provizoriu). Astfel, la Căminul spital pentru minorii nerecuperabili Cighid s-au înregistrat 138 de decese în perioada 1 octombrie 1987-26 martie 1990, la Căminul spital Păstrăveni au fost 394 de decese confirmate între 1 octombrie 1966-30 aprilie 1990, în timp ce Căminul pentru minori deficienți nerecuperabili din Sighetu Marmației a înregistrat 239 de decese în perioada 20 ianuarie 1973-31 decembrie 1991”.
La Păstrăveni, experții IICCMER au fost într-o zi, în primăvara acestui an, și au studiat documentele din arhivă. Cele la care au avut acces, pentru că au obținut toate avizele necesare privind consultarea datelor cu caracter personal. Aceiași experți au fost și la Primăria Păstrăveni și au verificat actele de moarte. După care au conchis: ”Majoritatea celor decedați făceau parte din grupa de vârstă 1-5 ani (235 cazuri), urmată de grupa 6-10 ani (73 cazuri), grupa 11-18 ani (77 cazuri), peste 18 ani înregistrându-se 9 decese. Principalele cauze de deces, consemnate în actele de moarte sunt: encefalopatie cronică infantilă – 163 cazuri, bronhopneumonie – 119 cazuri, epilepsie – 33 cazuri sau malnutriție proteo-calorică și oligofrenie – câte 11 cazuri”.
IICCMER a sesizat Parchetul General, cerând deschiderea unei anchete pentru ”tratamente neomenoase aplicate în timpul regimului comunist copiilor”. Demersul experților a fost privit diferit.
Deși se spune că un popor care nu-și cunoaște istoria este condamnat să o repete, mulți oameni, inclusiv primarul și o parte din angajații centrului, consideră că demersul IICCMER este tardiv. Poate să folosească la completarea cărților despre ceea ce a însemnat regimul comunist în România, sub toate aspectele lui.
”Eu nu cred, totuși, că voia cineva neapărat să-i omoare, dar nu erau medicamente, nu era mâncare, o duceam greu și noi acasă”, spune o funcționară a Primăriei Păstrăveni.
Primarul, care este venit din Suceava și nu știe nimic despre cum arăta centrul înainte de 1989, este de părere că, din punct de vedere juridic, este puțin probabil să mai poată răspunde cineva. Mai ales că mulți dintre foștii directori ai căminului-spital nu mai sunt în viață.
Nemții au început să vină la Păstrăveni încă din 1990. Ei au perceput căminul-spital ca fiind un lagăr de exterminare, unde erau trimise ”rebuturile”, în așteptarea morții. Nu se cheltuia pentru ele.
În 1990, când Liliana Isache, care se ocupă cu resursele umane, s-a angajat la Păstrăveni, nu exista apă caldă, iar căldură se făcea, rudimentar, cu foc în sobe. Se putea sta într-o încăpere abia pe la prânz.
În ianuarie 1991, preotul Markus Weidman, de la parohia Nazarethkirche Munchen, declara pentru Radio Europa Liberă: ”Copiii zac în propria urină și în excremente. Nu sunt niciodată îngrijiți medical în niciun fel, când sunt bolnavi, nu li se face nimic. Dacă ești doctor și îți iei în serios îndatoririle medicale, nu lași să se ajungă la o astfel de stare de gravitate în cămin. Ar fi timpul să se pună odată capăt la această neglijență și la această mlaștină”.
Omul care a început demersurile pentru schimbarea situației de la centru a fost Dumitru Filip: ”Eu am intrat director în 1993, în februarie, și, la început, m-au depășit problemele. Condițiile erau cumplite, mult sub standardele normale. Între 1954 și 1965, când am terminat liceul, eu însumi am crescut la casa de copii și știam foarte bine cum trebuie să arate și să funcționeze o instituție de asistență socială. La centrul de la Păstrăveni era un singur pavilion, cu 5 saloane, în care erau 140 de copii la vremea aceea. Toți erau aduși din leagăne și din case de copii, erau abandonați și aveau multiple afecțiuni neuropsihice. În toamna anului 1993, am modernizat clădirea unui fost grajd și am amenajat acolo 5 salonașe. Pentru prima oară în viață, fiecare copil avea patul lui. În 1994, cu sprijinul Inspectoratului Școlar, am înființat 3 grupe de grădiniță specială, cu 6 educatori. Din 1996, după ce-am solicitat părții germane să construiască ateliere de terapii ocupaționale, o parte din copiii care frecventau grădinița au început să meargă și la cusut, confecționat preșuri și mochete mici sau la împletituri. Partea cea mai mulțumitoare a fost că am înființat o clasă I, unde copiii au învățat să scrie, să citească, să spună o poezie, iar în timpul în care am fost eu director, am avut un băiețel care a plecat la învățământul de masă. Dezvoltarea centrului, care a ajuns acum unul etalon din România, s-a datorat în mare parte părții germane și doamnei Barbara Stamm. S-au făcut foarte multe investiții, de milioane de euro, personalul a fost trimis la specializare, iar scenele când copiii erau legați cu mâinile la spate, cu mânecile propriilor haine, ca într-un fel de cămașă de forță improvizată, au dispărut. Evident, suntem datori să ne cunoaștem trecutul, așa cum a fost, dar, dacă va fi trimis cineva în judecată pentru decesele din centru, eu cred că se poate apăra foarte simplu: așa erau condițiile de atunci”.
* Istoricul comunist al unei instituții ”închise”
Pe 1 octombrie 1966, a fost înființat Căminul-spital de copii deficienți nerecuperabili Păstrăveni. Înființarea unității are la bază transferul Căminului-spital cu 80 de paturi care a funcționat în comuna Bîra, județul Neamț. Capacitatea unității, la data înființării, a fost de 130 de locuri.
Unitatea cuprindea 7 hectare de teren, din care două reprezentau construcțiile și livada, iar cinci hectare erau teren arabil. La înființare, 1 octombrie 1966, în cămin se aflau, ca asistați, 34 preșcolari, 10 sugari, 6 adulți, 80 copii și tineri între 6 și 18 ani.
La 1 ianuarie 1968, căminul funcționa cu 140 de asistați, dar cu schema de personal incompletă. La această perioadă, aprovizionarea cu apă, lemne și curent electric era deficitară. Apa se căra de la fântână, curentul electric se întrerupea, iar apa caldă pentru baie se dădea o dată pe săptămână. În anul 1970, se montează o pompă de apă și se face rețea la bucătărie și baie. Încălzirea se face cu lemne prin sobe de teracotă, iar la baie prin cazane cu lemne.
Căminul dispunea de farmacie gestionată de sora șefă, iar aprovizionarea se făcea prin Direcția Sanitară și farmacia de la nivelul Dispensarului medical comunal. În perioada 1970-1975, s-a realizat canalizarea pe bază de fosă septică.
În perioada octombrie 1990 – ianuarie 1991, s-a introdus încălzire centrală, cu calorifere în toate saloanele. La spălătorie s-au introdus mașini de spălat și de uscat rufe automate, iar la bucătărie s-a instalat un frigider, modernizându-se prepararea hranei prin dotări speciale.
Începând cu 8 mai 1991 și până în 1993, urmare a Protocolului încheiat între ISTH Neamț și Crucea Roșie Olandeză, se perfectează programul educativ și de pregătire a infirmierelor.
Pe 14 aprilie 1992, în prezența Barbarei Stamm și a prefectului de Neamț Alexandru Țibulcă, a fost pusă piatra de temelie a Casei de copii din Păstrăveni.
Astăzi, centrul este o instituție ”închisă”, care nu mai face internări, conform dorinței părții germane. Trecutul comunist pare, acum, departe. Și, pentru unii, de înțeles…
Cristina MIRCEA
GALERIE FOTO:
FOTO: Ștefan DAN și arhiva CRRPH Păstrăveni
