Sfânta Treime este prăznuită a doua zi după Duminica Pogorârii Sfântului Duh, adică în Lunea Rusaliilor. De Sfânta Treime, Biserica Creștin-Ortodoxă sărbătorește pe Sfântul Duh, a treia Ființă a Sfintei Treimi.

La Sinaxarul Utreniei din Lunea Cincizecimii, Penticostarul scrie: ”Întru această zi, prăznuim pe însuși Preasfântul și de viață făcătorul și întru tot puternicul Duh, Care este unul din Treime Dumnezeu”. Denumirea aceasta, de dată mai nouă, reprezintă probabil o influență catolică. În secolul al XII-lea d.H., nici în Apus nu era încă generalizată o asemenea sărbătoare, ci era privită în unele mănăstiri ca o inovație. Ea a fost stabilită definitiv în Apus abia la 1334.

* Zilele mânioase

De luni intrăm în ultima săptămână importantă a calendarului mobil, o săptămână intensă din punct de vedere al concentrării de sacralitate, o săptămână de vară, în care fiecare zi poartă un nume, iar numele ei, până nu demult, era respectat și temut.

”Lunea Încurcată”, dacă nu e ținută cum se cuvine, ”încurcă mațele” animalelor din ocol, omorându-le pe loc și tot ea dezlănțuie duhurile văzduhului care, uneori, își amestecă rătăcitoarele cărări cu cele ale oamenilor, iar atunci multe rele se pot întâmpla.

Nici nu scăpăm bine de ”Lunea Încurcată” că vine ”Marțea Trăsnetelor” sau ”a Morților”, zi în care sufletele morților din neam se întorc acasă, unde, potrivit etnologului Tudor Pamfile, își află loc lângă pragul ușii. De aceea, înainte de a merge la câmp, femeile mătură cu mare grijă casa și aștern după ușă o pânză albă, ca să aibă sufletul unde se așeza.

Miercurea strâmbă

Ziua de miercuri evocă o divinitate malefică, vinovată de toate ceasurile rele.

”Miercurea Strâmbă” se ține de mai multe ori pe an de frica patroanei ei, o babă urâtă și rea, care strâmbă oamenii și lemnele din pădure spre a-și arăta puterea. Oamenii îi spun ”Frumoasa”, pentru a o îmblânzi și îi țin ziua, pentru că altfel îi pocește, le strâmbă gura și capul. Femeile tinere nu lucrează de ziua ei ca să nu nască prunci strâmbi, iar babele… nici atât, de groază să nu li se strâmbe șalele. Dacă, totuși, se întâmplă ca ”Miercurea Strâmbă” să pocească pe cineva, etnologul Theodor Speranția a aflat leacul:

”Cui i se strâmbă gura, pentru ca să-i vie la loc, trebuie să procedeze astfel: să cheme trei femei pe nume Maria. Acestea o iau și se duc cu femeia la un pârâu din apropiere. Totdeauna iau cu ele și un război, pe care îl așază pe pârâu. Pe cea cu gura strâmbă o pun pe scaunul dindărăt al războiului. Fiecare dintre cele trei Marii intră în război și zice de trei ori vorbele: «I înainte, i îndărăt, gura cutărei femei să vină la loc».

După fiecare zicere trage cu spata. După ce fiecare a zis vorbele de mai sus de câte trei ori, fărâmă războiul și pleacă acasă, unde încetul cu încetul gura bolnavei vine la loc”.

Joia mânioasă

I se spune ”Joia Mânioasă” sau ”Joia Verde” și este una dintre cele mai înfricoșătoare zile de peste an: înverzește fețele celor care nu o cinstesc, e rea de mană, de grindină, de amețeli, de lovituri și de căzături, e rea pentru născutul femeilor și fătatul animalelor, e rea de venin… Țăranii se tem de ea, dar o și cinstesc, convinși fiind că, dacă îi intră în grații, le păzește copiii de moarte și casa de strigoi. În această zi, dacă vrei să înălbești rufele pe iarbă, sigur se vor înverzi, iar de spălat, nici nu-i bine a pomeni: ”Joia Mânioasă e rea și de trăznet!”

Nici ziua de vineri nu e mai blândă. ”Vinerea a doua după ”Rusalii” se ține de tunete, grindină și vifore; se serbează cu nelucrare”.

Astfel, după cinci zile marcate de pericole și interdicții de tot felul, vine, în sfârșit, sâmbăta a doua de la ”Rusalii”, care încheie ciclul zilelor nefaste ale ultimei săptămâni însemnate din calendarul sărbătorilor cu dată mobilă.

Pățanii cu ”Fata Pădurii”

Și dacă tot am vorbit despre zile mânioase și temute, și dacă tot e iunie iar codrul, mai frumos ca niciodată, ne tulbură și ne vindecă, ne ascunde și ne regăsește, să vedem despre ce pățanii cu ”Fata Pădurii” povestesc țăranii din Maramureșul Voievodal. Chiar dacă orașul e parcă tot mai aproape, chiar dacă televizorul le sperie duhul casei și le smintește lumea, poveștile lor nu au murit.

Credința în ființe fabuloase, în ceremonii și ritualuri străvechi, în practici și gesturi magice, este încă vie în satul românesc, iar brazda hotarului le apără cu străjnicie misterul și vraja. Sunt povești culese de etnologul Parasca Făt și publicate în revista ”Memoria Ethnologica”, Baia Mare 2002:

”Auzem de Crăiasa Pădurii. Era o fimeie – da’ înainte de-a și dacii p-aici – era o fimeie mare. Merem cu porcii cu sămădăii, cu o sută douăzăci de scroafe, cu purceii di la ele – făceu o turmă. Și zâce sămădău cel bătrân c-o mărs cu porcii la codru, la Mnireș, ș-acolo s-o uitat înt-o râpă adâncă c-o început porcii să fugă di la râpa ceie. Și când s-o dus să vadă ce-i, acolo era o fimeie cât o claie de fân, ș-avé păru lung până la pticioare și pastă păr era încinsă cu on brâu de tei. Ș-avé unghiile cât jejetele de lungi. I s-o văzut fața și dinții; o fost tăt așé de lungi. Ș-o zâs cată el: «Vină aici, de te-ai săturat de viață».

D-apoi io mă mnir cum de o știut vorbi românește.” (de la Coza Ioan din Lucăcești)

”Cu mult timp înainte, trăia un păcurar pe nume Bălăjanu. Și Bălăjanu avé o drăguță, Cigălita. Păcurariu trăia împreună cu oile lui Sub Piatră. Cigălita mergé aproape în fiecare seară să-și vadă drăguțu’. Într-o seară de vineri, o mers ca de obicei. Bălăjanu încă nu era gata de muls oile. Cigălita o intrat în strungă și i-o ajutat să le gate de muls. După ce-au gătat de muls, o intrat în colibă, o pus laptele să se fiarbă și s-o așezat înaintea focului. Focu’ ardea mocnit, dar fiindu-le foame, Bălăjanu o mai pus trii vreascuri pe el. Focu’ o prins a arde și a lumina coliba. Bălăjanu o înlemnit de mirare. Cigălita lui avé picioare de cal. S-o uitat la el, o râs cu hohot hăt mult, ș-apoi l-o luat în spate și l-o purtat o noapte întreagă prin prăpăstii și grohotișuri. Bălăjanu s-o trezit a doua zi la amiază cu tot corpu’ plin de sânge și oasele rupte, nemaiamintindu-și nimic de cele întâmplate după ce a plecat din colibă.” (de la Libotean Gheorghe din Desești)

”Ne povesté on om când umblam în șăzătoare. Ș-apoi o zâs că o ieșit Cușmanu înt-o zî, așe p-amniază, la fân, în locu’ mâne-sa, că era beteagă, bunăminte cum îs io. Ș-o văzut înaintea lui pe cărare o femeie tare mândră și el, după ié, s-o ajungă. Da’ n-o putut-o ajunge. O zâs: «Lasă că în vârvu’ Gruiului tăt a sta, că acolo stau oaminii și pun desagii jos, că la noi hotaru-i tare departe. Da’ pe când o fost în vârvu Gruiului, n-o fost nimnic. Nu-i și nu-i. Noa, o gândit, s-o ascuns de mine, că s-o temut c-oi prinde-o ș-oi drăgosti-o, noa. Ș-o prins a o căta pântre corciuri. ș-o aflat-o înt-on corci. Da’ avé on nas p-atâta – de două pălmi – ș-o fost hâdă, hâdă, de feri Doamne. Ș-apoi, o zâs că ié meré alăturea cu el oriunde să ducé. De să băga în casă, ié pe vatră. Și sta tătă noaptea pe vatră. Noa, ș-așé o umblat după el până n-o rămas de slab. Da’ l-o purtat părinții pe la popi și nu știu mai pe unde și ce-o făcut că apoi o scăpat de ié. Da’ tare cu greu». Așé ne povesté omu’ acela.” (de la Pop Măria lu’ Ghiuri, din Sat Șugatag)

sursa: Calendarul popular al românilor