Solista de operă Anda-Louise Bogza, cetățean de onoare al orașului Piatra Neamț din anul 2002, este protagonista unei cariere internaționale strălucite. Debutul său pe scena lirică a avut loc la Opera de Stat din Praga, în 1992, în rolul ”Jenufa”, de Leos Janacek. S-a bucurat de succese remarcabile, interpretând rolurile principale la Staatsoper Viena, Staatsoper și Deutsche Oper Berlin, la Operele din Leipzig, Tel Aviv sau Tokio, sub bagheta unor dirijori celebri. A impresionat profund cu interpretarea rolului Floria, din ”Tosca” lui Puccini, prin strălucire, siguranță, pasiune și intensitate. De curând, iubitorii muzicii clasice au avut privilegiul de a o asculta, în cadrul unui recital susținut la Sinagoga ”Baal Shem Tov” din Piatra Neamț, cu ocazia Zilei ”Victor Brauner”.
– Se spune că vocea dvs. se recunoaște după căldură, limpezime, strălucire. Tot timpul puneți în valoare datele naturale ale glasului.
Pentru ca publicul să aprecieze o voce este nevoie ca interpretul să depună foarte multă muncă, efort și concentrare. Până la desfășurarea spectacolelor, se fac numeroase repetiții. Câteodată, mai presus de toate, trebuie să ai și liniștea sufletească necesară pentru pregătirea unui nou spectacol sau concert. Este de preferat ca vocea să aibă continuitate în aprofundarea și interpretarea unui nou rol. E utilă și o pauză de o zi sau două între spectacolele de anvergură. Eu cânt și foarte mult repertoriu de lied și pot spune că acest lucru este un balsam pentru voce.
– Când ați simțit cu adevărat chemarea muzicii?
Încă de când eram mică. Bunica mea cânta foarte frumos, la fel și mama. De la 4-5 ani, am început să cânt. La bunici, cântam pe pridvorul casei, prin grădină, apoi la bloc, pe balcon. Acestea au fost primele mele ”scene”, superbe și de neuitat. Într-o zi, am mers la Școala de Muzică din Piatra Neamț, aveam 6 ani și am început să cânt la pian sub îndrumarea profesoarei Lina Șum. Alături de minunata profesoara Lina Șum, mi-au mai fost profesori și soții Macarie. Aveam câte 4 ore de pian pe săptămână și lecții speciale de teorie muzicală, cor și armonie. Până când mi-au cumpărat părinții pian, mergeam seara și studiam la Școala de Muzică, care, atunci, era pe strada Alexandru cel Bun, în actuala clădire a Centrului de Cercetări Biologice ”Stejarul”. Și acum mă încearcă o emoție profundă, când trec pe lângă aceea clădire, în care mi-am petrecut o parte din anii copilăriei. Când mi-au luat ai mei pian, am devenit ”fericirea” vecinilor. Aveam studii dificile de făcut și era neplăcut să auzi repetată o frază muzicală de 100 de ori. La 14 ani, am ajuns la București și am început studiul la Liceul de Muzică ”George Enescu”, cu profesoara Ludmila Popișteanu, fosta elevă a Floricăi Muzicescu. În fiecare vară, când mă întorceam de la București, susțineam recitaluri de pian la Piatra Neamț.Chiar și primul meu concert de canto tot la Piatra l-am avut. Știu că, atunci, m-a acompaniat la pian marea pianista corepetitoare de la Conservatorul ”George Enescu”, regretata Doina Micu.
– Părinții v-au susținut în toate?
Fără mama nu aș fi reușit nimic. În copilărie, în fiecare duminică, la ora 11, mergeam cu ea la Teatrul Tineretului, pentru a asista la concertele Filarmonicilor din Iași și Bacău. Mergeam des și la spectacolele TT, pentru că mama era pasionată de actorie. ”Tinerețe fără bătrânețe”, poemul dramatic în două părți al lui Eduard Covali, cred că l-am văzut de 40 de ori. Și ”Harap Alb”, pus în scenă de Zoe Anghel Stanca, mi-e foarte aproape de suflet. Mama îmi spune că mereu recitam ”Capra cu trei iezi” și toți actorii mă ascultau și se amuzau. Teatrul Tineretului a fost leagănul copilăriei mele. Tatăl meu a fost profesor de educație fizică. A făcut chiar o echipă renumită de rugby la Liceul Auto. Cu toate acestea, mama nu prea m-a lăsat să fac sport. Se temea să nu pățesc ceva.
* Am făcut gimnastică și volei cu tata, apoi am crescut foarte mult și mama nu m-a mai lăsat, de frică să nu mă înalț prea tare.
Mă întâlnesc cu oameni și-mi spun că mama a fost o profesoară de română deosebită, foarte apropiată de elevi, pe care-i ducea des la teatru, la concerte. Mama a venit într-o zi în vizită la mine, la București, și colegii mei au adorat-o pe loc. Profesoara mea de română nu se simțea bine și a ținut mama câteva lecții și, cu ocazia asta, mi-a fost și mie profesoară.
– Gloria, renumele au venit repede?
Cu un an înainte de a absolvi Academia de Muzică din Praga, am debutat pe scenele Teatrului Național și Operei de Stat din Praga, scene unde cânt des și acum. După ce am debutat, ulterior, cu ”Aida” și la Opera de Stat din Viena, mi s-au deschis foarte mult porțile, din punct de vedere internațional. Am cântat, apoi, pe cele mai cunoscute scene din Italia,Germania, Japonia, Israel, America. Acum, din păcate, împrejurările nu mai sunt atât de benefice peste tot pentru cântăreții de operă. Este o situație stranie cu teatrele în general, dar eu continui să sper că situația se va redresa.
– Abordați o diversitate repertorială, având capacitatea de a da fiecărei piese nuanța și stilul adecvate. Cât de multă muncă este în spatele a ceea ce se vede pe scenă?
Categoric, este o muncă imensă. O operă nouă trebuie să o pregătești cu o lună înainte, chiar două luni, sunt multe corepetiții cu pianistul, apoi repetiții de scenă cu orchestra, regizorul și dirijorul. E necesară aprofundarea textului, a muzicii, a regiei, a stilului. Asta vorbind de spectacolele de operă. Însă și pentru concerte e multă trudă. Niciodată nu e totul la fel. Într-un anumit fel se cântă Mozart, altfel se cântă Puccini, altfel Bach, Verdi… Eu nu prea am avut pauză în ultimii ani. Câteodată e bine, câteodată e mai puțin bine.
– Cine v-au fost maeștrii?
La Școala de Muzică din Piatra Neamț, doamna Lina Șum. La București, doamna Ludmila Popișteanu la pian, la canto Georgeta Stoleriu, Arta Florescu, la Praga – Nadezhda Kniplova, la Viena am studiat postgradual un an la Academia de Arte, unde am absolvit și cursuri cu Renata Scotto și Lore Fischer. Și doamna Elena Botez a fost foarte importantă pentru mine. Era prietenă cu regizoarea de televiziune Mariati Banu și aceasta a mers la Arta Florescu și m-a lăudat foarte mult, deci datorită doamnei Elenei Botez le-am cunoscut și pe Mariati Banu, și pe Arta Florescu. Doamna Florescu mi-a dat lecții în particular. Am mai văzut-o apoi și m-a lăudat, ceea ce rar se întâmpla la Arta Florescu. La Praga, am făcut și clavecin cu profesoara Zuzana Ruzickova. Clavecinul este un instrument pretențios, greu de întreținut, trebuie să ai grijă să-l acordezi în permanență. Ordinea pentru mine, acum, este canto, clavecin și pian.
– Marea soprană Elena Simionescu spunea că formarea unui cântăreț nu se reduce la cizelarea vocii, nu se bazează numai pe cultivarea volumului, ci urmărește crearea unui interpret care să înțeleagă sensul și nuanțele cele mai fine ale textului muzical.
Textul e foarte important și, bineînțeles, logica vocală. Sunt cântăreți extraordinari, sunt perfecți din punct de vedere vocal, scenic, dar e de așteptat și să transmită ceva special, ceva sacru la urma urmei.
* Noi nu suntem numai niște figuri pe scenă. Noi suntem interpreți și transmitem emoții. Depindem foarte mult și de colaborarea cu publicul, o colaborare nevăzută, care se simte. Există o comuniune invizibilă între public și actor, cântăreț.
La Paris, am lucrat cu un regizor foarte important, Robert Carsen, și ne spunea nu ”cântăreții mei”, ci ”actorii mei”, ”artiștii mei”. Spectacolul de operă este cel mai complex gen artistic, este o creație sincretică, deoarece implică mișcare scenică, interpretare a textului și a muzicii, regie, scenografie. Sincretismul acesta este foarte greu de atins. Pentru un cântăreț liric, opera presupune și o condiție fizică deosebită, este ca un sport. Așa spunea o fostă directoare a mea, mezzosoprana Eva Randova, care, în tinerețe, fusese campioană la înot. Noi trebuie să avem o rezistență deosebită, pentru că folosim acest instrument, care este corpul nostru. Noi lucrăm cu mușchii și trebuie să fim mereu în formă. S-a constatat că întrebuințarea fizică pentru un cântăreț de operă este egală cu cea depusă de un canotor, de exemplu.
– Când nu sunteți pe scenă, la repetiții, cum arată viața dvs.?
Arată foarte normal. Sunt o persoană căreia nu-i plac ifosele de mare artistă și cred că nici nu mai este la modă lucru acesta. Multă lume mă întreabă unde mă simt, de fapt, acasă. La Praga, e domiciliul meu fiscal. Știți cum se spune: ”Ești acasă acolo unde-ți plătești impozitele”. Dar, pentru mine, locul natal e, de fapt, casa mea eternă. La Piatra Neamț, mă simt mereu acasă.
Ana MOISE
Foto: arcodiva.cz
