Radu Afrim: ”Actorii care fac oamenii să râdă sunt primii care ajung în paradis”

Radu Afrim consideră că repetițiile ar trebui să fie cele mai mari bucurii ale unui regizor de teatru și întotdeauna așteaptă multă strălucire, multă spectaculozitate de la actori. Recent, a pus în scenă, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, spectacolul”Wolfgang”, avanpremiera fiind în ultima zi a lunii iunie. ”Oamenii de la Piatra Neamț cu care am lucrat la acest spectacol sunt, toți, tineri. Din vechea gardă, de data aceasta, am luat-o doar pe Loredana Grigoriu. Am vrut să văd cum se descurcă acești tineri, pe care nu-i cunoașteam deloc. Premiera va avea loc la începutul stagiunii viitoare”.

– Ca regizor, ce apreciați cel mai mult la o trupă de teatru?

Apreciez curajul actorilor, pentru că aștept să se arunce cu capul înainte, să nu se teamă de penibil, să îmbogățească ideile pe care eu le sugerez. Doar ideile de personaj, nu și ideile de situații sau de regie, pentru că asta nu accept, dar, în primul rând, aștept multă strălucire, multă spectaculozitate de la actori. Cât timp am fost director la Gala Tânărului Actor – Hop, tema mea a fost: ”Sunt actor, sunt spectaculos!”. Nu sunt monocord, nu sunt monocrom, nu sunt 2D. Sunt spectaculos, pentru că lumea trebuie să vadă cele o mie de fațete ale mele. Oamenii trebuie să-i vadă pe actori cât mai diferiți, cât mai colorați. Dacă nu există ceva nou în întâlnirile mele cu actorii, nu sunt motivat, nu sunt provocat.

– Care este cea mai mare bucurie a unui regizor?

Cea mai mare bucurie ar trebuie să fie repetițiile, vă spun sincer. Toate repetițiile. Noi ne consumăm viața în repetiții și mai puțin ar trebui să fie, ca bucurie, succesul unei premiere. Mi s-a întâmplat să am premiere cu succes, nu puține, dar mie îmi place, în timpul repetițiilor, să mă bucur, să mă distrez, să râd foarte mult, cum numai în liceu o făceam. Actorii care mă amuză, actorii care mă fac să râd sunt de neprețuit, sunt fantastici. Un spectacol înseamnă o întregă echipă, e foarte greu când toate lucrurile trebuie să se adune, dar bucuria cea mai mare a unui regizor trebuie să fie repetiția. Așa se numește în românește, dar corect este proba. Pentru că sunt încercări. Mie îmi place să repet. Trebuie să fie mult antrenament, mult exercițiu. Cu antrenament, vezi evoluția unui spectacol cu ochii, poți să măsori evoluția unui actor în personaj și bucuria cea mai mare este când mă surprind eu pe mine zâmbind în timpul unei asemenea evoluții… Un monolog, un moment, o stare a unui actor pe care n-am mai văzut-o, dar pe care o doream de la început, poate n-am știut totdeauna să-l conduc înspre acea stare și, până la urmă, a intuit-o el și am văzut-o într-o anumită zi mai apropiată sau mai îndepărtată de premieră, dar am văzut-o. În momentul acela, când am un zâmbet și mă surprind cu el pe față, înseamnă că asta este o bucurie reală, sinceră, a mea, ca regizor, și nu întotdeauna o împărtășesc cu actorul. Uit de multe ori să dau feedback-uri pozitive. Eu, după repetiții, întotdeauna mă ocup de feedback-urile negative, ce n-a fost bine și pe bieții actori care au fost excepționali uit să-i felicit.

* ”Râsul spectatorului nu poate fi decât sincer”

– Pe ce gen de spectacole sunt profilați spectatorii în momentul de față?

E evident că lumea vrea să râdă la teatru. Nu mai trebuie să ne ascundem. Lumea vrea să râdă la teatru și nu cred că este un păcat. Și actorii care fac oamenii să râdă sunt primii care cred că ajung în paradis. Dar acum depinde cât de ieftin sau cât de scump este râsul acela. Nu cred că există un râs de artă și un râs comercial. Există și spectacole de artă și spectacole comerciale, dar râsul spectatorului, care vine din inimă, nu poate să fie decât de un singur fel și anume, sincer. Nu poți să acuzi spectatorii pentru că doresc lucruri facile la teatru, dar conștiința mă obligă să nu fac compromisuri și să derutez orizontul de așteptare al spectatorului. De exemplu, spectatorul vrea să râdă vara asta, s-ar putea să nu-l fac atât de mult să râdă, s-ar putea să-i dau mai mult de gândit. Întotdeauna spectacolele mele au avut umor, dar nu vreau să fac ceea ce zice spectatorul să fac. Niciodată nu am vrut. Trebuie să fie surpriză la fiecare pas, să ții spectatorul acela în scaun și să nu-i dai satisfacția de a intui ce se va întâmpla, pentru că aia este telenovelă. De ce mai exist eu, ca artist, dacă spectatorul știe de acasă ce o să vadă?

– Lumea vă încadrează, ca regizor, într-o plajă de spectacole de teatru atipice. Vă deranjează?

Sunt niște clișee care funcționează de ani. Lumea nu mai știe dacă mai este așa, dacă mai sunt teribil, dacă m-am cumințit. M-am ales cu o etichetă la început și consider că e ridicol ca, la vârsta mea, să se mai vorbească despre Afrim ca despre copilul teribil al teatrului românesc. Fac, totuși, teatru din 1999. Și ar trebui să ne pună pe gânduri ideea că eu sunt, în continuare, atipic, iar teatrul românesc este foarte tipic. Mă îndoiesc, totuși, că este așa.

* ”Mulți dintre cronicarii îmbătrâniți pun piedici”

– Spuneați în 2010: ”Teatrul românesc are acum de suferit de pe urma inchiziției pe care un aparat critic îmbătrânit a aplicat-o ani în șir”. Mai este așa?

Imaginați-vă, anul acesta, juriul de premiere UNITER a fost condus de Florica Ichim, o cronicăreasă care a luat acum 20 de ani premiul UNITER pentru întreaga activitate și, după 20 de ani, ea trebuie să spună dacă eu am făcut un spectacol bun sau nu pentru aceste vremuri. Ea, care nu mai vede teatru de mulți ani! N-are unde să vadă teatru, pentru că știu eu asta. Este trist, însă nu pentru mine, pentru că eu nu mai țin atât de mult cont, dar pentru regizorii foarte tineri, care nu au o personalitate foarte bine conturată, nu au curaj, este foarte greu. Pentru că, din păcate, mulți dintre cronicarii îmbătrâniți pun piedici. Îmi pare rău să spun asta, dar unii cronicari n-au îmbătrânit în totalitate frumos. E foarte greu să ai o grilă de evaluare a unui spectacol. Dar, dacă lumea mea, personajele mele nu te interesează și niciodată nu te-au interesat, ce ar mai fi de spus? Florica Ichim, încă de la debutul meu, a zis că eu va trebui să fiu exmatriculat din teatrul românesc. Ea, din 1999 până acum, are această această idee. Eu cred că publicul este cu un pas înaintea criticii în România în momentul de față.

– Mai există – și vă citez – ”cenzură și comercial slinos” în teatrele din România, fie ele de stat sau independente?

Mi-e teamă că începe o cenzură foarte puternică. O cenzură din exterior. O cenzură oarecum politic corectă, o cenzură care a început și în Europa să se facă simțită și pe care n-o puteam intui acum 10 de ani și, după aceea, ar putea să funcționeze și o autocenzură, de teamă de a nu fi cenzurat din exterior. Mai bine îți tai tu îndrăznelile, decât să vină altul și să îți trântească ușa în nas. În afară de un spectacol, ”Omul pernă”, de la Brăila, eu nu am fost concret cenzurat. Probabil nici nu am fost atât de obraznic cu sistemul, pentru că eu lucrez în sistem și numai în sistem.

– Sunt bani în teatru?

În mod inegal. În unele teatre sunt bani destui și în altele există mult prea puțini. De exemplu, în provicie sunt puțini. S-a schimbat legea salarizării și se ia foarte mult din fondurile destinate producției. Au crescut salariile, ceea ce este un lucru bun, dar au crescut în multe locuri din banii de producție. Majoritatea teatrelor s-au trezit blocate și obligate de a renunța la proiecte, pentru că nu mai există bani.

* ”Am emoții când miza este mare”

– Profesia de regizor depinde mult de șansă sau nu?

Da. Mai ales la start. Dacă ești ”cumințel” și dacă nici nu ai pe cineva să te susțină, este foarte greu. Șansa este foarte importantă.

– Radu Afrim are emoții?

Când miza este mare. Când sunt într-un festival important și, chiar dacă spectacolul s-a jucat de 100 de ori, am emoții mai mari decât la premieră. Știu că poate e nedrept, pentru că la premiere, de multe ori, n-am emoții. Așa zic eu, dar la sfârșitul reprezentației curge apa pe mine, ca și cum eu aș fi jucat pe scenă. Nici măcar nu conștientizez faptul că, totuși, am emoții foarte mari. Emoțiile nu au legătură cu vechimea în muncă. Vrei să-ți iasă, pentru că, dacă n-ai ține neapărat să-ți iasă, totul ar fi mult mai lejer la repetiții. Poate ai fi mai tolerant, poate n-ai mai fi atât de perfecționist, n-ai mai chinui atât de mult actorii… Pentru că, uneori, mi se pare că fac și asta.

– Gianina Cărbunariu este noul director interimar al Teatrului Tineretului. Cum ați primit vestea?

Este o șansă nesperată a acestui teatru și a acestui oraș, de a o avea pe Gianina Cărbunariu, care este un nume sonor în lumea teatrală europeană. Venirea ei este de bun augur pentru trupă, pentru revigorarea teatrului, care are nevoie de o gură de aer proaspăt și de un repertoriu pe gustul Gianinei, cred.

Ana MOISE