Locuri și oameni din fascinanta istorie a Romanului

”Peste Roman a plutit, de câteva ori, duhul istoriei și al letopisețului…” – academician Răzvan Theodorescu

Ne-am întrerupt, pentru o vreme, periplul nostru prin istoria fascinantă a Romanului, fiindcă prezentul și-a cerut, intempestiv și cu aplomb, întâietatea. Iar prezentul este, adesea, nu mai important, ci mai presant și mai agresiv și, astfel, ne obligă să-l luăm în seamă și să lăsăm în planul secund istoria. Istoria din care se trage el, prezentul…

Reluăm periplul nostru prin istorie mai ales fiindcă am observat că, în ultima vreme, pe unele clădiri din Roman au apărut plăcuțele informative care se montează pe clădiri de patrimoniu sau de importanță istorică. E foarte bine că aceste plăcuțe s-au montat, fiindcă trecătorii – străini, dar și romașcani – pot afla măcar puțin din istoria locului respectiv. Cât să-i determine pe cei mai interesați să caute mai multe informații și să se documenteze. Sigur, nu e la fel de bine că plăcuțele lipsesc încă de pe multe clădiri istorice și nu e deloc bine că ele nu sunt peste tot corecte din punct de vedere istoric.

* Niște clădiri care nu mai sunt…

… deși ar fi avut mare importanță dacă s-ar fi păstrat. Vremurile, regimul politic, dar și obtuzitatea unora a dus la dispariția lor. Aici trebuie pomenită, în primul rând, casa în care a locuit Max Blecher. Prima ediție a unui festival închinat tragicului scriitor romașcan a dovedit cât este de cunoscut în străinătate Blecher și, privind lucrurile în această cheie, este evident cât de mult ar fi contat să se fi putut vizita și o casă memorială. Casă care să intre în circuitul UNESCO și, de ce nu?, circuitul turistic internațional.

Acum, în locul casei în care și-a petrecut ultimii ani Max Blecher, este un maidan, împrejmuit cu un gard deprimant.

În perimetrul delimitat de străzile Cuza-Vodă, Bogdan-Dragoș și Avrig, se găseau, adunate ca într-un ciorchine în jurul bisericii armenești, casele impunătoare și estetice ale armenilor avuți din Roman: Cristaki Tatos, Jacques Kapri, Andrei Kapri, Valerian Goilav, Valerian Balassan, Garabet Buicliu, Neculai Kapri, Boroncea, Gheorghe Czuntu, Grigore Czuntu, Grigore Buicliu.

Dintre aceștia, toți avocați, doctori sau oameni de afaceri, îi amintim doar pe câțiva. Paul Czuntu, muzician, se stabilise și-și făcuse un renume în Germania, când i s-a propus direcția Filarmonicii de la Berlin, cu condiția de a opta pentru cetățenia germană. Refuzând, s-a întors în țară și a fost numit directorul Conservatorului din București. Mihail Jora, compozitor, pianist, dirijor, un nume în lumea muzicală românească, i-a fost nepot de soră lui Paul Czuntu.

Basile Missir a fost ministru în preajma Primului Război, iar Petru Missir avocat. Generalul Zadik a fost comandantul corpului de armată de la Iași. George Kapri a fost prefectul județului, în vremea războiului, în 1916. Gheorghe Czuntu, om de afaceri, avea păduri pe la Hangu și, astfel, i-a furnizat lui Ferdinand de Pesspeps, lemnăria necesară construcției canalului de Suez.

În locul caselor acestor oameni, importanți pentru Roman și istoria lui, sunt, astăzi, blocuri cu câte patru etaje…

La intersecția străzilor Bogdan-Dragoș și Ecaterina Teodoroiu se afla, până destul de recent, casa Vioricăi Agarici, cea care s-a distins prin ajutorul dat evreilor din ”trenul morții” în anul 1941.

* Niște clădiri care merită inscripționate

Începem din nord, de la intrarea în Roman. Cu ultima denumire cunoscută ”Liceul Industrial  nr. 1”, clădirea masivă, construită prin anii 1900-1910, a adăpostit  ”Școala de meserii a Arsenalului Armatei”. Ulterior, s-a transformat în ”Școala Normală Ion Creangă”, iar apoi în Liceul Industrial nr. 1. În această școală se pregăteau viitorii muncitori din Arsenalul Armatei.

De asemenea, ar merita montată o plăcuță care să informeze că o mică parte dinspre strada Ștefan cel Mare a SC Umaro SA se păstrează încă de la înființarea Arsenalului Armatei, care inițial s-a numit ”Coloana de Reparații a Corpului IV Armată”. Într-un timp foarte scurt, tehnicienii din echipa lui Anghel Saligni au ridicat hale impozante, dotate cu utilaje performante pentru acele timpuri. În acea etapă, 1916, în ateliere era concentrată cea mai calificată forță de muncă din județ. Aici se produceau afeturi pentru tunuri, care militare și suporturi pentru bucătăriile mobile, dar și muniții și, mai târziu, aruncătoare de grenade.

Coborând spre oraș, pe strada Ștefan cel Mare, merită marcată clădirea fostului Serviciu Tehnic al primăriei, care a adăpostit, o vreme, școala de muzică, apoi sediul unei firme de construcții, iar acum este sediu de partid.

Pe aceeași parte, traversând bulevardul Nicolae Bălcescu, se află clădirea în care a funcționat prima Uzină electrică din Moldova, construită în timpul mandatului lui Mauriciu Riegler, bunicul academicianului Constantin Bălăceanu Stolnici.

Nu putem să nu insistăm asupra fostului sediu al Diviziei 7, clădire care se spune – fără a exista, din păcate, documente – că a fost proprietatea și, pentru o vreme, chiar locuința mareșalului Constantin Prezan, erou al Primului Război Mondial.

Iată ce scria Nicolae Iorga despre el: ”Constantin Prezan se dovedise nesimțitor la curentele populare care avuseseră atâta influență asupra celuilalt mare general al războiului, Alexandru Averescu. Acțiunea sa de străbatere în Ardeal fusese eficace și se menținuse și după catastrofa din Muntenia. Ajuns conducător al defensivei din Moldova, arătase sânge rece, dreaptă măsură, atât optimism cât trebuia pentru a domina dezorientarea și demoralizarea și pentru a fi gata oricând de hotărârile reparatoare ale revanșei. Ieșise complet curat, numai cu moșioara sa din Roman (Schinetea) – Vaslui, dintr-o situație în care atâția au făcut avere. Avea o singură dorință: de a putea să organizeze, fără servituți de partid, armata pe care o condusese cu atâta demnitate” – Nicolae Iorga, ”O viață de om, așa cum a fost”.

Divizia 7 Infanterie și-a mobilizat toate efectivele de rezervă încă din toamna anului 1939, când situația internațională devenise extrem de tensionată. În anul 1940, divizia era staționată pe râul Suceava și, pe 22 iunie 1941, când a primit ordinul de zi ”Români, ordon treceți Prutul!”, Regimentul 14 Dorobanți din Roman a deschis atacul de eliberare a Bucovinei, ducând lupte grele la Fântâna Albă, Bahrinești, Coropcăuți și Luza. Regimentul 14 a fost sprijinit de regimentele 4 și 8 artilerie, ajungând, pe 10 iulie, pe Nistru. Bucovina a fost, efectiv, eliberată de romașcanii Diviziei 7 Infanterie, supranumită ”Divizia de fier”.

Asupra Garnizoanei Roman și importanței sale, vom reveni într-un episod viitor, pe larg. Mai trebuie subliniat, tot la capitolul marcării clădirilor și locurilor de patrimoniu, doar faptul că atât Regimentul 14 Dorobanți, cât și regimentele 4 și 8 Obuziere, precum și Regimentul 12 Călărași aveau, în interiorul unităților, monumente ale eroilor lor. În afara unei ruine din curtea fostului Regiment 4 Obuziere, toate au fost desființate și distruse de regimul comunist.

Ar merita inscripții și clădirile actualului Club al elevilor de pe strada Miron Costin, fostă școală de băieți și Școala nr. 2 de pe strada Petru Rareș, fostă școală de fete, ambele construite în timpul când ministru al Învățământului era Spiru Haret, adică de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Clădirea cu etaj din strada Aviatorilor a fost construită pentru a adăposti Manutanța Garnizoanei Roman, adică, în principal, depozitele de  grâu și făină, brutăriile care produceau pâinea pentru militari, dar și serviciul administrativ al garnizoanei, cel care se ocupa de aprovizionarea cu efecte, hrană, muniție, etc.

Ar merita o plăcuță și clădirea actualului Muzeu de Artă, fiindcă imobilul făcea parte din anexele Casei Cantacuzino și, după ce a fost achiziționat de primarul Roiu, a devenit Casa Roiu.

La fel ar trebui evidențiată și clădirea de lângă actuala Casă a Căsătoriilor. Ar fi de ajuns o plăcuță cu înscrisul ”Casa Zarifopol”. Zarifopol, împreună cu Cristoveanu și cu Solomon Cristea, au fondat prima Bancă de Gros din Roman.

Sediul băncii a fost în clădirea care este acum Motel, lângă Casa Romașcană. În aceeași clădire, a funcționat, la începuturile sale, prin anii 1957, Muzeul de istorie. Iar Casa Romașcană ar putea fi foarte bine inscripționată ”Casa Rottenberg”, fiindcă a fost construită, pe la 1906, de frații Rottenberg, proprietari de editură, tipografie, librărie și altele.

* Și niște clădiri greșit inscripționate

Parcurgând în continuare strada Ștefan cel mare, pe dreapta se află Casa Ștefănescu (fost director la Băncii naționale din Roman), actualul sediu al Districtului Roman al companiei Apa Serv.

Vizavi e Casa Morțun, dar pe plăcuță scrie ”Casa Constantin Morțun”. În realitate, este vorba despre Casa V.Gh. Morțun. Constantin Morțun a existat și el, a fost unul dintre primarii Romanului, dar casa despre care vorbim i-a aparținut lui Vasile G. Morțun, cel care, în calitate de președinte al Camerei Deputaților, a prezidat Adunarea Constituantă care a realizat cele două reforme pentru care a lucrat o viață: votul universal și noua lege agrară. Vasile Morțun a fost o figură marcantă și în lumea artistică a vremii sale. A alcătuit o primă ediție a scrierilor lui Mihai Eminescu, intitulată ”Proză și versuri”, în 1890, și tot el a pregătit întâia ediție a operei lui Ion Creangă, ”Amintiri din copilărie și anecdote”, în 1882. Vasile Morțun a fost și un pasionat colecționar de artă. A avut în colecție tablouri de Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Theodor Aman, Ion Andreescu, C.D. Rosenthal, C.M. Tătărăscu etc. și intenționa să construiască un muzeu pentru colecția sa, dar, la începerea războiului, a trimis în Rusia cele mai valoroase tablouri, odată cu tezaurul țării. La fel ca acesta, nici tablourile nu s-au mai întors vreodată.

În continuare, casa cu coloane a fost casa unui colonel Botez, iar pe Casa Valter (cea în stil tirolez) a fost amplasată o plăcuță pe care scrie Casa… Ștefănescu.

Tot pe dreapta, mai jos, pe Casa von Pruncu, scrie ”Casa Niță”. Niță a fost ofițer de miliție și ultimul proprietar al casei cu motive rococo, dar clădirea a fost construită de von Pruncu, un armean bogat  care a avut un singur fiu. Băiatul a căzut în luptele de la Mărășești și, imediat după încheierea războiului, casa a fost vândută, familia îndurerată mutându-se la Focșani.

Mai spre centru, se găsește o clădire, aflată în stare de continuă degradare, pe care scrie simplu ”Casă”. De parcă nu ar fi evident…

Această clădire a adăpostit prima bancă românească din Roman, numită, încă de atunci, Banca Națională. Ulterior, imobilul a aparținut, prin cumpărare, din anul 1907, Societății Culturale ”Miron Costin”, apoi o vreme a adăpostit Biblioteca Romanului, iar mai târziu, în anii comunismului, a funcționat aici, pentru un timp, Clubul Întreprinderii de Țevi.

Mai amintim și clădirea care adăpostește corpul B al Colegiului Național ”Roman-Vodă”, inscripționată ca atare, când corect era ”Liceul de Fete Sturza-Cantacuzino”.

Acest episod al serialului nostru s-a dorit a fi un ajutor pentru cei care se ocupă de patrimoniu și, totodată, o ofertă de colaborare. Vom continua periplul prin orașul Roman și în edițiile viitoare. Redacția mulțumește domnului Toma Rețeanu pentru aportul său la reconstituirea unor locuri și a unor amintiri, precum și anticarului Dan Dimitriu pentru ajutorul său de neprețuit.

Dan AILINCĂI