Obiceiuri: Astă sară-i clacă-n sat...

Claca a fost, întotdeauna, una dintre formele cele mai populare de întrajutorare din lumea satului românesc. În vremea cositului, a prășitului sau a seceratului, pentru deșfăcatul porumbului sau pentru torsul lânii, pentru făcutul vălătucilor, când își ridicau sau acopereau casele, românii apelau la ajutorul consătenilor, organizând câte o ”clacă plină de veselie și aducătoare de spor cu cheltuială puțină”. Clăcile erau întotdeauna și un prilej de veselie, fie că cel care chema în clacă tocmea sau nu lăutari: ”La cele cu lăutari se strângea lume multă și după ce se găta de deșfăcat (porumbul), tineretul se dădea la jocuri. Ele țineau până despre ziuă, când era găinușa drept în creștetul capului. La clăcile acestea, fetele veneau însoțite de mamele lor întotdeauna. Clăcile fără lăutari erau mai mici, cu mai puțină gălăgie, dar la acestea se torceau poveștile cele mai mândre în care năsdrăvanii sar călări printre stele până la cer”.

Claca nu era doar, însă, doar un prilej pentru a petrece. Era, în primul rând, o sărbătoare a muncii făcute în comun, într-o atmosferă de voie bună. Pentru că ”lumea adunată muncește cu mai mult spor și mai repede în gluma spumoasă a flăcăilor ațâțați de râsetele fetelor, în snoavele povestite cu zâmbet de unchiaș hârșit ascuns pe sub mustăți stufoase și cărunte de cei vârstnici, în cântecele de dor și de dragoste ale fetelor, care răscolesc și infioară pe cei tineri, în glasul viorilor, când sunt țigani lăutari”.

Să o însoțim pe Lory Panaitescu-Zătreni, redactor al revistei ”Realitatea Ilustrată” în anul 1937, în curtea Măriei a lui Pătru al Babei, printre grămezile de păpușoi înalte ”de două ori cât omul”, în așteptarea clăcășilor:

«”Pe măsură ce lumina zilei se stinge în pânza înserării, pe latul drumului și pe cărările înguste, oameni, femei, fete și copii suie dealul pe întrecute. Întâi vin cei de mai departe, căci au plecat din vreme și s’au pregătit mai dinainte. Vecinii mai robotesc încă, se spală, mănâncă, strâng vitele și trag cu ochiul peste uluci din când în când.

Ce faci țață Lino, nu vii!?…
Viu, viuu!… răspunde femeia dinapoia gardului. Da’ să astâmpăr vițelu’ ăsta, fir’ar al drăstului!… Ptrru! Ptrru!… Nei! Net!… Cu-ti!… Cuti!… Cu-tii!… Goian, fir’ai…

Flăcăii încă nu s’au arătat. Sunt toți jos, la podul de pe Ududoiu, pe unde trece lumea și nu lasă fetele să-și vadă de cale, până ce nu plătesc vama, cu o glumă, cu o harță pentru o sărutare, că ajung sus gâfâind și roșii ca măcieșii sălbatici.

Din vreme o luarăți, maică, zice o bătrânică.
Nu făcurăm nimica, țață Smaranda, se apără una.

Și toate’s cu ochii devale, furnicate de plăcerea așteptării. Când s’a așezat noaptea bine și bătătura e plină de suflete, s’a rânduit fiecare după pofta inimii și plăcerea tovărășiei.

La mijloc s’a ațâțat un foc zdravăn de crengi, care pocnește și pârâie și taie negrul nopții, cu o pălălaie cât prunul de mare, numai limbi roșii, cu vine vineții și sfârcuri galbene, din care se desprind ochi de lumină ce se închid într’o clipire de viață scurtă. Și e mai mare minunea să vezi cum s’a făcut așezarea, în așa fel încât focul nu luminează decât bărbi țepoase ori mustăți dese ca beteala păpușoiului, ori basmale negre, trase peste frunți încrețite de ani și de griji, dar în nici un fel vreo față smeadă de flăcău sau vreun bariș albastru, alb ori galben.

Tinerețea s’a proptit în mușchiul nopții, ca bureții în umezeală. Numai gura i se aude. Când începe a cânta Gena Radului pare că suspină isvorul de la poalele colinii mari…

Foaie verde matostat

lonică plecași din sat

Noaptea când ieșise luna

Și când eu dormeam, nebuna.

Of!… cum mă lăsași tu friptă

Amărâtă și învinsă

Singură și neajutată

Nici nevastă și nici fată!

Glasul subțirel care se vaită întins și suspinat, se face odată tare și-i pătrunde în inimă pe toți:

Pentru ce făcuși acum

Ionică, să mori pe drum.

Să te plimbi în București

Numa’n cântece popești,

Tămâiat și’nțepenit

Cu inelul meu gătit!…

Aoleu, Geno, m’ai dat dracului! – strigă Pătru al Babei mulțumit. Vin la neica să te pupe.
Ci mai stai nene, că nu ți s’o fi făcut foame deacuma…

Din colțul focului, unde-a tras iar, ca să prăjească porumb, Moș Geantă prinde a cârâi una de pe vremea lui:

Doamne, fă-mi Tu mie dar

Niște țoale de jandar,

Să umblu pe drum stăpân

Să iau fetele de sân!…

Din toate părțile se înfiripă crâmpeie de cântece, strigăte de la vreun flăcău gureș și iute, lălăite de vre-un moșneag colțos încă și în anii de dăruială, împletite de una ori mai multe fete. Încep ghicitorile și snoavele.

Mă!… Care știe, mă?… Ce e lucru’ dracului și stă’n capu’satului?…
O fi baba mea, mârâie Moș Geată.

Dar bătrâna l’a auzit și începe a-l ”mitocosi” de se strică oamenii de râs.

Fir-ai al dracului de moșneag, că nu vrei să pui clanța la ticăloasa aia de gură, pe care ai vărsat o Dunăre de țuică… Nu’s eu bețivule, crâșma e… aia de ți-a mâncat vitele și pământul!… Of, Doamne…

Dar în timpul acesta mâinile n’au stat. Păpușoiul e jumulit și drugile cu boabe galbene, ca picăturile de miere, se rostogolesc fără încetare în grămezi: atâtea mâini ce se frământă fără preget, nu e puțin lucru. Înălțimile de păpușoi necurățat se mistuie văzând cu ochii. Din când în când, se mai oprește lumea, ca cei de-ai casei să descotorosească locul de foi și de coceni. În răstimpul acesta, tinerețea bate o săltată zdravănă și sucește niște roți de horă îndesată și aprigă. De se află lăutari să cânte, e bine de tot; de sunt lipsă, însă, se găsește cine să cânte. Și-apoi voie bună să fie…

– Lasă-mă Doamne să joc/ Până oi muri pe foc! – strigă un flăcău.

Joacă tu în bătătură/ Eu joc cu muierea’n șură! – răspunde altul.
Măi, claca fără de jucat/ E ca mortul nespălat/ Pe la noi nu s’a aflat!… – încheie al treilea.

O fată sprințară și ”duhoasă” strigă și ea odată, în hohotele de râs ale tuturor:

Păi!… Flăcăi!… Gura vă merge/ Da’ picerele’s betege./ Decât să’nvârtiți betegii/ Fetelor jucați moșnegii…

După joc, Pătru al Babei trece cu o oală de țuică din om în om. Apoi cu alta și iar cu alta, că e lume multă. Pe răcoarea nopții, după joc, țuica încălzește și răcorește și iar încălzește. Curățatul începe cu mai multă iuțeală și glumele sar de pretutindeni, ca scânteile din foc. Se aud numai hohote de râs și țipetele fetelor, îmboldite de vreun flăcău, strunit de gura de țuică și plin de curaj pe întuneric.

Înainte ca ziua să fi făcut ochi, porumbul a fost curățat și lumea începe să plece în pâlcuri vesele și inimoase. Satul și-a făcut datoria și e sigur că cel ajutat și-o va face la rândul lui. Pătru al Babei rămâne să-și orânduiască fișicurile aurii. A cheltuit o vadră de țuică pentru obraz. Dar banul, banul lui puțin, nu l-a scos din nodul făcut la cămașa muierii.»

Surse: -”Agricultura la români – studiu etnografic”, Tudor Pamfile, Editura ”Librăriile Socec& Comp”, 1913;

– Lory Panaitescu-Zătreni, articolul ”Vorbe de clacă”, publicat în revista ”Realitatea Ilustrată”, numărul din 28 iulie 1937.

(deieri-deazi.blogspot.com)