Salvamontul în Neamț – de la pulovere împletite de mame la capsule GPS

”Eram tineri, eram foarte puternici, aveam minte puțină, ne-am riscat viața de 100.000 de ori pentru nimic câteodată. Cred că și căutam, la vârsta aia, puțină adrenalină, puțin mai mult decât era necesar, dar asta a însemnat salvarea a zeci de vieți, sute. Aveam mașină, mașina mea personală, pe care am inscripționat-o «Salvamont», o Dacia albastră. Lupul, ursul și cu vulpea n-au mers pe unde a mers mașina aia, prin ce pâraie…! Eram tare mândru de ea! Încăpeau și doi morți în portbagaj. Singura problemă era când erau înghețați, că atunci nu puteai să-i pliezi, erau ca stânca. Într-o zi, s-a desfăcut, au plecat roțile stânga și dreapta, a putrezit din lonjeroane”.

* ”Eram așa, la capătul geografiei, deși eram singurii din Carpații orientali”

Salvamontiștii de astăzi constituie un serviciu de elită. Ei fac salvare de pe fundul apei, operează din elicoptere – de 20 de ani de când au făcut instruire pe aparatele Puma ale armatei – și au făcut lansare direct pe corzi. Fac salvare de pe vârfuri montane de mare dificultate, intră în peșteri, fac intervenție subacvatică și sunt atestați, intern și internațional, pentru aproape toate tipurile de salvare existente în lume.

Salvamont Neamț nu caută sub dărâmături și nu merge la incendii. Șeful structurii și-a avertizat clar colegii să nu se apropie de vreun foc, pentru că au echipamente din plastic și s-ar topi instantaneu. După 30 de ani de salvamont și 26 de ani de când conduce structura, Raul Papalicef aproape se confundă cu serviciul. Sunt puțini cei care știu cum îl cheamă pe fiecare salvamontist în parte, în schimb foarte mulți, când aud de Salvamont, se gândesc, automat, la Raul Papalicef.

”Făcusem noi un calcul, dar nu poți să știi cât anume ai salvat, pierzi șirul, că-s ani, dar, făcând așa o medie între 40 și 100 de cazuri pe an, că au fost și ani cu 100. Nu vorbesc de cazuri de astea, că l-ai pansat pe unul că s-a zgâriat la un picior sau că l-a înțepat albina, ci de cazuri adevărate, pornind de la un accidentat până la grupuri. Cred că cei mai mulți au fost băieții ăia de prin trupele speciale de la armată, acum vreo 9 ani. Cam 30 de oameni. Erau blocați undeva, iarna, între Scăiuș și Polița cu ariniș, o zonă predilectă, traseu care e închis iarna, dar multă lume spune «Noi am făcut armata în Bucegi» sau «Noi suntem de la Scorpionii roșii, noi putem». Așa, ca medie, cu tot ce-am mai făcut prin alte părți, am coordonat în jur 2.000 și ceva de operațiuni de salvare”.

Paradoxal, istoria recentă a Salvamont Neamț a început odată cu desființarea structurii, care, înainte, funcționa pe lângă Spitalul Județean. Era 1989. Hotărârea Consiliului de Miniștri din 1968, prin care s-au constituit serviciile de salvare montană, a rămas, însă, în vigoare. Spitalele au plecat la Ministerul Sănătății, comitetele județene de partid, care, până atunci, administrau spitalele, au devenit consilii județene, iar salvamontul a rămas al nimănui.

Oamenii care făceau salvare – și care, până atunci, erau scoși din producție, dar plătiți ca și cum ar lucra – s-au trezit că pot activa ca salvamontiști doar în week-end, pentru că, în rest, erau la serviciu. Și doar făcând voluntariat. Au rămas câțiva inimoși care urcau pe munte. Erau cu echipament propriu, fără comunicații, fără să aibă unde sta. Nu le mai era garantată nici măcar camera 13 de la Cabana Dochia, care, înainte, le era pusă la dispoziție gratuit.

Perioada 1990-1994 a fost marcată de o serie neagră de accidente în Ceahlău: cel puțin două mortale în fiecare an și multe altele extrem de traumatice, cu oameni mutilați pe viață. A fost, într-o oarecare măsură, și expresia capacității de intervenție a salvamontiștilor.

”Până ne alerta, până ne strângeam, de prin Piatra Neamț sau de pe unde venea fiecare, că nu exista un sistem de permanență și nu scria nicăieri că accidentele se întâmplă numai sâmbătă și duminică… Am avut un caz în 1993, când o fetiță de 10 ani, din Bacău, într-o noapte, s-a pierdut de grup la Cascada Duruitoarea. Cât am făcut noi din Piatra, până am mers în pădure, până am dat de niște urme, am găsit-o înghețată. Piciorul era ca sticla, i l-a amputat la Bacău. Mai țin minte o fată din Tașca sau de pe Valea Muntelui. A căzut de pe treapta casacadei și iarăși s-a ajuns foarte târziu. Când spun «foarte târziu» înseamnă ore bune, poate 6-7 ore până puteai să intervii. În perioada aceea, ne-am luat noi inima în dinți, că așa nu se mai poate. Eram și cam slab cotați în țară, eram cam printre ultimele formații ca valoare, ca echipare, eram așa, la capătul geografiei într-un fel, deși eram singurii din Carpații orientali, că nu mai existau alții. Plecam la intervenți cu pulovere de lână, făcute de mamele noastre. Când se udau, aveau greutatea lor în plumb și țineau frig. Ne mirăm și acum cum de n-am murit de la ele. Aveam niște fâșuri care n-aveau absolut niciun fel de proprietăți, țineau 5 minute la ploaie și, pe urmă, intra apa pe la toate cusăturile. Parazăpezile erau confecționate din niște fulgarine, de la care tăiam mânecile și le puneam șnururi, colțarii erau făcuți la fierărie, iar optarele de rapel le turnau niște băieți la Săvinești, din aluminiu adus nu știu de pe unde. Și n-a murit nimeni de la echipamentul ăla. Acum trimitem echipamentul anual la scanat, la verificări, la fel corzile și carabinierele. Există oameni acreditați care le verifică. Pe de altă parte, dacă se întâmplă ceva, eu am încurcat-o tare de tot. Asta este diferența dintre un voluntariat fără noimă și un serviciu profesionist”.

* ”A întrebat un consilier ce fel de bărci ne trebuie, că el nu făcea diferența între salvamont și salvamar”

În 1993, după o discuție cu Ioan Onisei, care era atunci președinte al CJ Neamț, li s-a recomandat salvamontiștilor să-și facă o asociație, să poată primi niște bani pentru deplasări și echipamente. O lună mai târziu, a apărut Asociația Salvamont, care există și astăzi. Puloverele de lână au fost înlocuite cu niște haine mai omenoase, toate la fel, au fost cumpărați bocanci de la la București, niște corzi și 4 stații de emisie recepție. În1994, a început construcția refugiului de la Dochia. S-a făcut, ca și cabana, prin muncă voluntară, iar 11 tone de ciment și 16 tone de lemn au ajuns sus, cărate cu spatele.

Masivul era, însă, în pragul unui dezastru ecologic. Fiecare își punea cortul unde voia, erau focuri care ardeau peste tot, se tăia jneapăn de pe platou, se făcea trafic cu flori de colț și se doborau copaci pe la poale, pe unde începuseră să bâzâie gaterele. Atunci, salvatorii montani au început să se ocupe și cu protecția rezervației și s-a dat startul luptelor crâncene cu oamenii care veneau pe munte fără să fie oameni de munte și fără să aibă respect față de munte.

Înființarea Parcului Național Ceahlău a fost tot meritul salvamontiștilor. Dar de ei înșiși s-au ocupat abia peste câțiva ani, în 1998, când Consiliul Județean era condus de Raul Constantin Bobeanu, iar Servicul Salvamont și de Protecție a Rezervației Ceahlău a căpătat personalitate juridică. Cu un pas înaintea celorlalte servicii județene, care au obținut același statut 5 ani mai târziu, când a apărut o hotărâre de guvern.

Neamțul a fost, așadar, al doilea județ din țară, după Brașov, care a avut serviciu de salvare montană cu acte în regulă și cu atribuții clare. Până în 2005, când s-a înființat o altă direcție care să protejeze rezervația, salvamontiștii au colaborat cu ONG-urile ecoturistice și au coborât din masiv peste 20 de tone de deșeuri. Jgheaburile cabanelor, unde, de 30 de ani, se aruncau conservele și gunoaiele, au fost curățate și n-au mai avut niciodată destinația de tomberon.

”2008 a fost un boom, pentru că, prima dată după atâția ani de zile, primeam un salariu, aveam niște oameni care erau angajați permanent, iar eu văzusem deja ce înseamnă salvarea montană prin alte părți. M-a ajutat mult în viață ce-am văzut pe afară. În 1996, am fost la un congres în Italia, la Val Gardena și m-am întors bolnav când am văzut ce aveau ăia acolo. Era un elicopter, cu sală de operație în interior – până la spital puteau să facă intervenție chirurgicală. Noi mai avem mult până să ajungem la nivelul lor din 1996. Deschiderea congresului de salvare montană a fost făcută de președintele Italiei, iar, la noi, la Consiliul Județean, a întrebat un consilier ce fel de bărci ne trebuie, că el nu făcea diferența între salvamont și salvamar”.

* ”Letiția era foarte bună, dar avea un defect: punea prea mult suflet”

Cine i-a văzut pe salvamontiști în acțiune nu se poate să nu fi remarcat rapiditatea și siguranța cu care acționează. Și faptul că ei sunt chemați și acum, adeseori, după ce alții eșuează. De aici apar și comentariile. Diferența n-o fac doar oamenii, ci și echipamentele, uneori extrem de simple și de puțin costisitoare.

”Eu mă uit la acțiunile de salvare din puțuri, care se dau pe la televizor, și nu-mi vine să cred. Manevrele de corzi sunt făcute ca nicăieri în lumea asta! Ar putea foarte bine să-și cumpere un instrument banal, căruia i se atașează o cordelină, este telescopic, dar agață omul de un braț, de mijloc… Îl poate răni, dar îl scoate în viață! Și costă vreo 2.000 de lei. Noi avem cameră cu 4 unghiuri, o lansăm 20 de metri, cu lumină, și-l vedem pe om ce face, dacă mișcă, în ce poziție este. Din 10 încercări, tot îl agăți. De aia noi am fost dintotdeauna din alt film. Și am fost tare iubiți, toți s-au grăbit să ne dea în cap că-i făceam de rușine”.

De când este constituit ca serviciu, Salvamont Neamț a demonstrat performanță. Nu are niciun deces, absolut toate victimele accidentelor montane fiind scoase în viață din masiv.

”Întotdeauna am să-mi aduc aminte, cu plăcere și cu respect, de perioada în care lucram numai cu ambulanța. Nu existau SMURD-uri, nu exista 112, nu exista ISU, nu exista nimeni. Oamenii de la ambulanță veneau pe munte când îi chemam, pentru că existau cazuri când accidentatul era atât de traumatizat, încât eram perfect conștient că nu am cum să-l transport până jos, transportul fiind mult mai șocogen decât accidentul în sine. Încercam să-l ținem în viață cu ce aveam noi în bază, până ajungea Letiția Damoc, la 4 dimineața. Venea cu oxigen, aparatură, un afert de reanimare căra sus. Intra ea, începea să-i bage pe toate venele și învia accidentatul și, când ea spunea «Hai să-l cărăm!», îl transportam și era ok. Letiția era foarte bună, dar cred că avea un defect: punea prea mult suflet. Era genială uneori! Iar eu nu-s așa darnic cu vorbele de felul meu”.

În 26 de ani, Raul Papalicef n-a sancționat niciun om, nici măcar cu avertisment. Dacă-l întrebi cum a reușit să țină în mână niște oameni, diverși ca structură, are un singur răspuns: ”Am eu farmecul meu personal”. A știut să-l motiveze și să-l promoveze pe cel care merita. N-a dat pe nimeni afară, dar a semnat demisii. Unele, cu mare regret, în special ale băieților care nu mai sunt în țară, care au fost generația de aur a salvamontului. Au plecat în Canada, Statele Unite, Italia, Belgia, Anglia, au firme de alpinism, sunt buni și realizați toți. I-a unit, o vreme, nebunia frumoasă a voluntariatului, apoi și-au dat seama că ei vor altceva. Au rămas amintirile.

”Noi nu mai știm ce înseamnau anii ’90 în România. Era o nenorocire! Țin minte că, după o intervenție, ne-am dus în Bicaz, să căutăm ceva de mâncare. Am fost la localul ăla, Ceahlău, și am împărțit 4 pârjoale la 10 oameni. Atâta aveau ăia acolo: 4 pârjoale! Nu poți să-ți închipui așa ceva! Pâine nici n-aveau, am fost și-am cumpărat de la un chioșc”.

* ”Am un mare regret: mă apropii de sfârșit”

După atâtea misiuni de salvare, multe pe vremea când ”managementul factorilor de risc” nu exista ca noțiune, Raul Papalicef n-avea cum să rămână întreg. Are fracturi la peroneu, la umăr, la coaste, la o mână, la coloană și la calcaneul stâng de la o aterizare. A avut și dinții din față scoși la o scufundare, în apă de 8°, când ținea maxilarele strânse din cauza frigului și cineva i-a agățat aparatul de respirat și l-a smuls cu dinți cu tot. A fost și trăsnit – de fapt, aruncat de trăsnet, într-o noapte, când un tip din Bacău a coborât înaintea grupului și a plecat acasă cu o mașină de ocazie, fără să anunțe pe nimeni. Iar el probabil mânca popcorn și se uita la un film, când prietenii lui au dat alarma. ”Era o noapte din aia, când fulgera în fața cabanei o dată la 15 secunde, și o ploaie de nu vedeai nimic. Am plecat, că atâta minte aveam noi pe vremea aia. La un moment dat, din cauza inductanței, mi s-a ars becul de la laternă. Am pus becul de rezervă, că eram profesionist și aveam bec de rezervă. Am mai făcut 50 m, s-a ars și ăla. Am ajuns în zona de abrupt de sub cabană, cu mâna pe perete și am început să urc. A trăsnit lângă mine, m-a aruncat în cap, în cască. S-a rupt casca de protecție, am stat inconștient cam 40 de minute, m-au căutat ăștia prin stație și n-am răspuns. Mi-am revenit de la ploaie, eram afumat tot, aveam dureri musculare groaznice. M-am urcat la cabană, am dormit în campare, că n-am mai putut. Nu ești chiar întreg după o treabă din asta, am luat vreo două zile aspacardin, că mi s-a dereglat ritmul cardiac. Și acum îmi aminetesc de fostul cabanier, care, când m-a văzut afumat tot și pârlit, cu casca ruptă și cu părul țeapăn, mi-a spus numai atât: «Băi, omule, băi!». Nu cred că e cineva din fosta și din actuala echipă să nu-și fi riscat viața de foarte multe ori”.

După atâția ani, coordonarea unei operațiuni este pentru Raul un clișeu, pe care-l ia și-l pune în altă parte, eventual adaptat un pic. A demonstrat-o, cel mai recent, împreună cu echipa, la cele 3 exerciții de salvare simultane, pe care le-a făcut cu IGSU. La una din acțiuni, șeful Salvamont a fost, efectiv, la scoaterea victimei din perete, dar, între timp, le coordona și pe celelalte două, astfel ca toți răniții să fie duși la elicopter în același timp. Tot el a trebuit să preia elicopterul, să-i asigure zona de aterizare, să verifice curenții, să aprindă cartușul de semnalizare și să-l ghideze la sol. Pe procedură, responsabilitatea operațiunii este a celui de la sol. Iar elicopterele, care au motoarele deasupra, se dau foarte ușor peste cap, dacă poziția de aterizare este greșită foarte puțin. ”E așa un salt mare în tehnologie, pot să-mi văd oamenii live în teren, pot să-i corectez, stația are un terminal în care este o capsulă GPS, iar sistemul nostru de comunicații, o dată la 3 minute, îmi trimite coordonatele. Și marele salt este că, dacă permit condițiile atmosferice, poate să-mi vină în 25 de minute un elicopter. Era cazul de două ori, dar nu s-a putut. Ceahlăul este un munte urâcios din punct de vedere climateric. Se schimbă curenții foarte repede. Intensitatea vântului se schimbă brusc. Este un munte în care noi am avut și anul trecut două cazuri de hipotermii severe în timpul verii; la sfârșitul lui iulie, începutul lui august, lumea vine de la 36°, șocul termic e foarte mare, nu-și ia nimeni pufoaica, nu se gândește că dimineața sunt 5°. Regret? Da, am un mare regret: mă apropii de sfârșit. Și doare. Mai am oleacă și fac 50 de ani. Alții, de prin alte sisteme, la 48 sunt la pensie. Îi uzează biroul. Eu n-am fost un șef de birou, nu mi-a plăcut”.

* Luarea de ostatic de la Dochia

Pe munte au fost multe evenimente triste, ba unele revoltătoare, cum a fost cazul, celebru la vremea aceea, al Monicăi, fata scoasă cu greu din perete, la cascada Duruitoarea, cu tiroliene, cu manevre foarte delicate, pentru că era politraumatizată, dusă jos, predată în viață la ambulanță și decedată în spital la București. Și nu din cauza fracturilor și a traumatismelor, ci din cauza unei rupturi de splină, în doi timpi, pe care niciun medic n-a văzut-o.

În Ceahlău, însă, au fost și întâmplări vesele. Mai ales în perioada când se dădeau amenzi pentru focul făcut aiurea, nimeni nu-și asuma grătarele care sfârâiau și salvamontiștii se așezau tacticoși la masă, ba îi mai și întrebau pe turiștii – care salivau lângă ei, dar nu recunoșteau în ruptil capului că-i al lor grătarul – dacă n-au cumva niște pâine.

Una dintre întâmplări a fost chiar inedită. Două fete au anunțat că în campare este un tip înarmat cu un cuțit, care a luat un ostatic. Pe stânca din campare, de la Dochia, chiar era un dezlănțuit, care ținea cuțitul la gâtul unuia alb ca varul. Avea el multe probleme, fusese chinuit de comuniști și voia să vină numaidecât un reprezentat al Guvernului.

”Am îndepărtat pe toată lumea, i-am spus lui Bebe să ia un par și să meargă prin spatele ăluia și, când îi fac eu semn, să-i dea. Am început să strig la el că și pe mine m-au chinuit comuniștii, am intrat într-un dialog, eu gesticulam larg, el, cu mâna în care ținea cuțitul, la fel și, la un moment dat, salvamontistul meu a ajuns la limita la care putea să rezolve acest incident. Individul a făcut un gest, a depărtat cuțitul de gâtul omului și, atunci, poc! a venit echipa de intervenție. L-am ambalat bine, contrar convenției de la Geneva, ca pe negri pe vremea secesionismului, inclusiv la gât, și l-am dus frumos, cum duci vaca așa, până jos. Vai, când au venit cei de la ambulanță au început să se lamenteze, l-am dezlegat, că așa au cerut, și n-au apucat să facă 50 de metri și-a distrus tot înauntru. Dar ei l-au transportat, dezlegat la mâini, conform protocolului, până la spitalul din Bicaz, să-i facă un calmant. Și uite așa, am avut și luare de ostatic la Dochia și am rezolvat-o cu parul. Oricum, cu parul s-au făcut toate lucrurile bune în țara asta”.

Cristina MIRCEA

GALERIE FOTO: