Brândușa Dumitriu - polițista de la țară specializată în relații internaționale

A absolvit Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice Iași, specializarea Relații Internaționale și Studii Europene, cu media 10. A lucrat apoi, timp de 6 luni, la Primăria Roznov, dar n-a renunțat nicio secundă la visul ei de a deveni polițistă. Acum, face parte din proaspăta promoție de agenți repartizați Inspectoratului Județean de Poliție Neamț.

* ”Nu mă așteptam să fie atât de mult de învățat”

Brândușa Ana Dumitriu a ratat admiterea la Academia de Poliție și a suferit cât pentru trei înfrângeri. A crescut cu un tată care a purtat uniforma de jandarm până în 2007, când s-a pensionat, apoi a îmbrăcat uniforma de polițist local. Este și acum șeful structurii din orașul Roznov. L-a văzut pe fratele ei devenind jandarm. Viitorul ei soț, în fața căruia va spune ”Da” pe 10 septembrie, este, de asemenea, jandarm. Era clar că ea nu putea renunța.

Avea dorința, avea ”microbul” necesar și, dincolo de toate, avea dorința de a munci pentru a-și îndeplini visul. Putea alege calea facilă – de ”recrutare din sursă externă”, care ar fi presupus niște teste și abia apoi un curs de perfecționare – sau putea alege calea cealaltă, mai dificilă, școala de agenți. Care multora li se pare simplă, dar nu este deloc așa. O spune un om care a făcut o facultate la stat și a primit bursă în fiecare an.

Brândușa s-a născut pe 9 septembrie 1992. A copilărit la Zănești, unde a făcut și școala primară. Din clasa a VIII-a, de când, conform convenției dintre părinți, responsabilitatea educației copiilor revenea tatălui, a studiat la Colegiul ”Calistrat Hogaș”. Apoi a urmat facultatea la Iași, la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza”. În 2014, era deja absolventă, cu brio. Păstra încă gustul amar al înfrângerii de la Academia de Poliție, unde a fost foarte sigură pe ea la scris – și testată de un profesor cu renume -, dar avea mari rezerve în privința probei sportive. Acolo a și picat, deși alerga pe stadionul din Piatra Neamț de cel puțin trei ori pe săptămână, mergea și la sală, iar în ultimele luni înainte de admitere se antrena zilnic. Proba de viteză, însă, unde băieții s-au dovedit cei mai buni, a exclus-o din competiție. O competiție dură, cu peste 4.800 de concurenți pe 450 de locuri.

Brândușa a suferit, dar nu s-a resemnat. Dacă n-a fost să fie la academie, s-a pregătit în continuare și s-a dus la școala de agenți.

”La început, mi-a fost greu. Aveam programul clasic pentru sistem, dar nou pentru mine: trezirea la 6, igiena personală, sector, masă, cursuri. Am avut, însă, noroc de un diriginte cum și-ar dori să aibă orice elev, de oriunde din lumea asta. Orice problemă ar fi apărut, din partea oricăruia dintre noi – și eram 7 fete și 24 de băieți -, el încerca să o rezolve. Era foarte de treabă și veșnic neobosit, deși a ieșit la pensie odată cu absolvirea noastră, deci pot presupune că problemele noastre nu erau nicidecum noi pentru el. Eu, însă, absolventă de facultate grea, nu mă așteptam în niciun caz să am atât de mult de învățat la o școală de agenți, care multora li se pare un fleac. Ei, nu este deloc așa! Stăpâneam bine tehnica învățării, cel puțin față de mulți dintre colegii mei, care erau absolvenți de liceu, și tot a trebuit să fac un efort ca să mă adaptez la viteza cu care treceam de la teorie la cursurile tactice sau la ședințele de tragere. Prima dată când am pus mâna pe armă, am avut un sentiment ciudat. Nu știu dacă era frică sau doar nesiguranță, însă am depășit momentul datorită profesorului, care era foarte exigent și ne-a pus să învățăm dumnezeiește toate regulile. La prima ședință de tragere, tremuram toată, dar m-am adunat și mi-am propus să țin cont de ceea ce învățasem la teorie: țintă piept cu cercuri, țintă cu picioare în alergare. Am făcut și tragere de noapte, și tragere cu pistol mitralieră. Nota 10 la examenul final a fost una din reușitele mele. M-am încurcat puțin la câteva întrebări de la examenul scris, însă, per total, nota mea de absolvire a fost 9.61 și am putut opta pentru județul Neamț”.

Brândușa Dumitriu a fost repartizată la Postul de Poliție Săvinești, unde, până la începutul lunii septembrie, când a ales să plece la pensie, era șef Ioan Popescu. Fetele, toate absolvente încadrate recent, erau sub tutela lui și-i plăcea să glumească uneori că ar putea să-și deschidă o croitorie.

* ”Tata a plâns când am luat examenul la școala de agenți”

Viața la un post comunal de poliție nu este nicidecum ușoară. Sunt conflicte vechi, stupide, uneori de la o palmă de pământ, care, într-o zi, se pot termina cu o furcă în piept sau cu un topor în cap. Abilitatea unui șef de post, aceea nevăzută, stă uneori în a ști că Gheorghe și Ion se urăsc de mulți ani și e posibil să iasă rău dacă se întâlnesc. Aici intră în scenă celebrele ”metode specifice”, pe care oamenii de rând nu le înțeleg, dar în școlile de specialitate se predau pe larg. Beculețul de alarmă se aprinde când Gheorghe depune o reclamație împotriva lui Ion. De aici încolo, deja există o ”situație conflictuală” care trebuie ținută sub control.

”Deocamdată, eu mă ocup cu răspunsul la petiții. Timp de 6 luni sunt sub tutelă și mi-am propus să acumulez cât mai multe cunoștințe, ceea ce va fi facil, pentru că la post trebuie să faci de toate. N-am calitatea de polițist rutier, însă o voi obține curând, și nici pe cea de organ judiciar, dar, după un an, voi putea face dosare penale. Mi-ar plăcea să devin ofițer și să mă specializez pe relații internaționale, pentru că așa aș fructifica și ce am învățat în facultate. După doi ani, pot aplica. Deocamdată, mă bucur pentru ce am obținut deja: sunt polițist, așa cum mi-am dorit, și voi face ceea ce-mi place cu adevărat. Și am încă o bucurie, aceea de a mă căsători cu un om cu care am foarte multe lucruri în comun. Nu mă îndoiesc că mă va susține inclusiv din punct de vedere profesional , pentru că înțelege foarte bine ce presupune meseria pe care mi-am ales-o”.

Brândușa crede cu fermitate într-un principiu de viață care a ajutat-o să devină ceea ce este: corectitudinea. Un simplu cuvânt, care implică să ții cont de cel care ți-a fost alături la greu, de cel care s-a bucurat alături de tine pentru fiecare realizare și să-i tratezi corect și civilizat și pe cel care vine să se plângă din postura de simplu cetățean, dar și pe cel care poate fi acuzat pe nedrept. Asta și-a propus ea să învețe și să pună în practică. După cum îi sunt genele,” microbul” și abilitățile, promite să ajungă nu doar în corpul ofițerilor, ci și în vreo funcție de conducere.

Indiferent de ceea ce-i rezervă viitorul și-a propus să se ghideze după principiile dobândite din copilărie: să nu se încreadă în omul care vorbește mult și face puțin, nici în cel care s-a învățat să trăiască cerând compasiune de la ceilalți. Crede în cuvântul dat, în onoare și în sinceritate. Nu-i plac grandomanii și aroganții, dar nici cei care se expun, în detaliu, pe Facebook. Ea este omul care a muncit pentru fiecare reușită. Și nota de la bacalaureat, obținută în anul în care ”jumătate de țară a picat examenul”, cum spune tatăl ei, și notele de absolvire a facultății și a școlii de la Câmpina au fost rezultatele efortului ei. ”Mama m-a susținut firesc, ca orice mamă, dar ea este un pic mai emotivă. Tata, însă, a fost lângă mine, și fizic, și sufletește, la fiecare pas important. Și, deși are mai multă tărie de caracter, a plâns când am luat examenul de admitere la școala de agenți, pentru că știa în ce stres am stat cu sportul. I-am călcat pe urme. El a intrat în școala de la Câmpina când avea 23 de ani, eu am reușit tot la 23 de ani. Este mândru de mine”.

În dorința ei de a ajunge acolo unde și-a propus, Brândușa Dumitriu nu prea a avut timp pentru hobby-uri. A rămas, însă, cu pasiunile din copilărie: plimbările cu bicicleta, cântatul la chitară și muzica rock a trupei Phoenix.

Cristina MIRCEA