În 2011, în paginile acestui săptămânal, începea devoalarea uluitoarelor și scandaloaselor mecanisme prin care un personaj pe nume Andrei Dăscălescu toca averi din bani publici locali pe festivalul ”Filmul de Piatra”. Faima locală pe care și-o construise cu abilitate și profit inducea ideea că el ar fi avut cotă internațională.
Tot atunci, publicul afla și o certitudine: «Cel mai valoros tânăr regizor pietrean de film e altul. Se numește Daniel Sandu și e născut în 1977. În 2002, a absolvit facultatea de Regie film din cadrul Universității Media. Din 2003, lucrează ca scenarist și regizor la seriale de comedie (”La Bloc”, ”La servici”, ”Fete cu lipici” – Pro TV, ”Gașca” – Kanal D, ”Nimeni nu-i perfect” – Prima TV). La sfârșitul anului trecut a scris și regizat scurt-metrajul ”Numărătoarea manuală”, produs de Ada Solomon. Imaginea este semnată de George Dăscălescu, soțul Medeei Marinescu. Filmul circulă în festivaluri și a avut premiera în competiția de scurtmetraje a Festivalui de la Sarajevo. Datorită lui Sandu am aflat despre Festivalul degustătorilor de film și artă culinară de la Cetate, patronat de Mircea Dinescu, dar și despre cum e să participi la un Cambridge Film Fest. Între timp, pregătește primul său lungmetraj de ficțiune, cu al cărui scenariu a fost selecționat la Cinelink Sarajevo 2008 și la Ekran Andrej Wajda School Varșovia 2010».
Șase ani mai târziu, cu modestie și eleganță, Daniel Sandu ne-a invitat, la Cinema Dacia, la spectacolul de gală al acelui așteptat lungmetraj de debut, ”Un pas în urma serafimilor”. I-au fost alături actorii Ștefan Iancu (interpretul rolului principal, Gabriel) și Cristian Bota. Deloc întâmplător, mărturisește regizorul, în roluri episodice pot fi recunoscuți Ovidiu Crișan, Anca Sigartău sau Afrodita Andone. Cine a avut drum pe la Teatrul Tineretului, de-a lungul anilor, știe despre ce e vorba. La rigoare, o vorbă și despre Vlad Ivanov, probabil singurul actor român în stare să-l întruchipeze pe părintele Ivan – ”Iubiți credincioși!” nu va mai suna niciodată la fel din gura unui preot după acest film.
Pentru ca lucrurile să fie clare de la început, două repere biografice trebuie adăugate. Pe plan școlar, Daniel Sandu a absolvit Seminarul teologic ortodox din Roman în 1998. Ca student (el la clasa regizorului Andrei Blaier), a fost coleg de serie cu Adrian Sitaru și Radu Jude.
O cronică propriu-zisă de film e privilegiul altora s-o scrie. Au ei, alții, un limbaj de specialitate. Însă, pornind de la ce se vede pe ecran, n-ai cum să nu saluți cel puțin evenimentul, ba să te și înclini puțin. De fapt, după evaluarea primelor reacții stârnite în piața consumatorilor și cunoscătorilor de film, generozitatea aprecierilor pare a fi abia la început. Asta fiindcă puține filme românești contemporane au o poveste limpede, cu dialoguri clare, naturale, cu o imagine care nu obosește, care dă cursivitate și forță poveștii, toate strunite de-un montaj și o regie inteligente. Iar scenariul, care aparține regizorului, îți dă o cheie abia la final: orice asemănare cu întâmplări și personaje reale a fost… bine studiată și rafinată. Evident, fiecare spectator va folosi această cheie cum știe, cum crede, cum e în stare. E o cheie spre lumea dintr-un seminar teologic.
Viziunea artistică a autorului va stârni, mai devreme sau mai târziu, certe controverse. Din fericire, cronologia facerii filmului exclude orice potrivire cu tulburările recente din Biserica Ortodoxă Română. Serafimi, cum li se spune elevilor de seminar, au fost și vor mai fi. Serafimii sunt îngeri de rang superior, cel mai aproape de Dumneazeu și, cum îngerii sunt buni, jucându-ne de-a silogismul extins pe fir invers, putem sugera că aspiranții la preoție sunt buni. Răul cel hidos, de sistem dacă vreți, se descoperă în film. Răul conține și o capcană puțin cunoscută poporului credincios. Odată pornit pe drumul preoției, un elev neadaptat locului are ca opțiuni de bază exmatricularea sau transferul la alt seminar. Întoarcerea pașnică la un ”liceu civil”, din cauza diferențelor uriașe de programă școlară, are consistența unui vis prea îndepărtat. Astfel, costurile compromisului și pervertirii se pot vedea prin gaura celeilalte chei a scenariului, turnată și pilită de cuvintele unui personaj principal din film, pe care le prinzi sau nu le prinzi: ”Dacă știi ceva, să nu spui. Dacă spui, să nu scrii. Dacă scrii, să nu semnezi. Iar dacă semnezi, să nu te miri”. (Viorel COSMA)
■ Dreptul și datoria de a întreba
La ce consecințe te aștepți în urma filmului?
Încerc să mă concentrez pe consecințele pozitive. Cele negative n-aș ști să le anticipez, nu știu care ar putea fi. Pozitiv cred că ar putea fi ca generația tânără, fie că sunt elevi de seminar sau elevi de orice alt liceu, să îndrăznească să pună întrebări. Să întrebe orice nu cunosc sau orice li se pare nelogic sau nu le satisface curiozitatea. Și să chestioneze sistemele – sistemele ierarhice în care sunt, fie că e vorba de biserică, fie că e vorba de armată sau spitale – pentru că mi se pare că este atât dreptul, cât și obligația fiecărui tânăr să întrebe despre tot ce i se pare nepotrivit.
În afară de tineri, cum crezi că vor accepta ceilalți, nu demitizarea cum se spune deseori cu prețiozitate, ci scoaterea de sub preș a unor adevăruri? Cum le vor digera cei născuți mai devreme?
Unii dintre ”ceilalți”, din a doua jumătate a vieții, cred că se împart și ei în două categorii. Unii procesează și pot înțelege anumite lucruri, pot pune anumite întrebări. Dar există unii care, pur și simplu, nu sunt pregătiți pentru schimbare, le e frică de schimbare și preferă să trăiască într-o zonă de negație, chiar și în cazul când li se pun în față dovezi palpabile, precum înregistrările video, și nu sunt pregătiți să le accepte. Astfel de schimbări sau controverse îi scot pe ei din zona lor de confort și ei nu vor să schimbe asta. Prin urmare, cred că unii dintre cei mai în vârstă vor fi reticenți la acest film și vor căuta argumente să-l conteste, iar alții dintre ei cred că vor fi capabili să aprecieze ce ne-am propus noi să construim. Vor înțelege despre ce este, de fapt, filmul, că nu este despre biserică – este despre noi, despre oameni.
■ De la facere la desfacere
Mi se pare aproape incredibil să te ții atâția ani de un proiect…
Momentul inițial al proiectului, primul draft al scenariului, a fost în 2004. În 2007, am abordat-o pe Ada Solomon, știind că este unul dintre cei mai titrați producători de film din România. A citit scenariul, i-a plăcut foarte mult. Și nu doar scenariul, ci mesajul și povestea. În acel moment, materialul era mult mai amplu și a început procesul de refinisare, de sculptare, ca să reducem scenariul la esențial. În 2008, am obținut finanțare de la Centrul Național al Cinematografiei doar pentru dezvoltare și abia în 2014 pentru debut. În 2015, au început filmările, în 2016 s-au terminat și a început post-producția, iar în august 2017 s-a terminat. Prima proiecție de gală a fost pe 21 septembrie, la București, lansarea națională oficială pe 22, când a ajuns și la Piatra Neamț. Filmul are un distribuitor străin din Franța, IndieSales. Ei au cumpărat drepturile de distribuție în afara României. Pentru a începe să-l vândă în celelalte teritorii, așteaptă selecția filmului într-un festival internațional și premiera internațională. Din acel moment, filmul va fi negociat și vândut pentru fiecare teritoriu în parte.
Crezi că va și prinde la publicul de afară?
Bazându-ne pe impactul pe care l-a avut scenariul în festivalurile și workshop-urile la care a fost selecționat, noi credem că va prinde, dar depinde de teritorii. Există teritorii în care viața bisericească nu are un impact atât de puternic asupra societății. În România și alte țări din Estul Europei, biserica deține un loc fruntaș în topul încrederii populației, dar sunt țări, precum Franța, unde nu se înțelegea de ce se face atâta tam-tam pe religie, pe biserică și pe preoție, pentru că, din punctul lor de vedere, în țara lor, asta este o chestie secundară a vieții. Rar se duc la biserică, puțini se duc la biserică și, atunci, o poveste despre un astfel subiect nu ar fi atât de interesantă. Este și unul dintre motivele pentru care noi ne-am gândit să nu ne ducem foarte mult spre zona de religie sau de teme teologice, ci mai degrabă spre zona de umanitate, despre oameni, despre tineri, fiindcă astea sunt teme și valori care se regăsesc în orice țară.
Despre publicul din Balcani ce crezi?
Cred că va prinde bine, dar e posibil să fie țări unde ortodoxia e și mai pronunțată, cum e Rusia, și s-ar putea să nu intre deloc la difuzare.
■ Coruperea care sfâșie și sfărâmă sufletul
Cât de greu a fost pentru Ștefan Iancu să suporte toată transfigurarea personajului principal din film? La final, parcă are și o privire cu ușoare accente mistice.
Noi am discutat foarte mult despre acest personaj și despre felul cum evoluează el.
Are și alte gesturi.
Exact. Două chestii au contribuit la această realizare. În principiu, noi, când filmăm, nu filmăm în ordine cronologică. Prin urmare, la fiecare scenă, eu trebuia să îi readuc în minte lui Ștefan ce valori are în acel moment, ce a pierdut, ce a câștigat și ce-și dorește să facă. Toate aceste valori trebuiau reamintite în context, pentru a ști ce tip de atitudine să facă. Iar finalul filmului am căutat să-l filmăm printre ultimele scene, pentru că, pe parcursul procesului de filmare, actorul s-a mai maturizat, atât profesional, cât și personal. A înțeles rigorile sistemului de filmare, a înțeles rigorile poveștii. Lasând filmarea finalului spre sfârșit, el se transformase deja ca om și i-a fost mult mai ușor să transforme și personajul. Am făcut o paralelă între începutul și sfârșitul filmului, unde este aproape identic și decupajul, doar că Gabriel este schimbat. Dacă la început este curat, fără de pată…
…Neprihănit.
Da, neprihănit, la final este pătat sufletește, adaptat sistemului respectiv. Și-a corupt sufletul, pentru că el a luptat tot filmul să-și protejeze această ambiție, de a nu turna pe nimeni, dar și-a dat seama că doar în felul ăsta poate viețui acolo. A rămas acolo și ultima scenă, când îl vedem pe el cu sufletul sfâșiat, intrând în mulțimea aia de tineri elevi…
…Trece la locul lui rezervat, la locul predestinat.
Exact. Și te întrebi câți dintre ceilalți elevi, poate la fel ca el, au poveștile lor și au sufletul sfărâmat.
■ Rostul festivalurilor pentru scenarii de film
”În procesul de dezvoltare al acestui proiect una dintre laturi este dezvoltarea și finisarea scenariului în a-l aduce cât mai aproape de o poveste, care poate fi asimilată de cât mai mulți spectatori. Asta se face în festivaluri și workshop-uri, unde producătorii aplică/depun un proiect. În cazul în care câștigă o selecție, și autorul și producătorul sunt invitați acolo, pe o perioadă de timp și, cu niște specialiști din domeniu, vor beneficia de serviciile lor pentru îmbunătățirea scenariului. Noi am făcut chestia asta începând cu 2008, când scenariul a fost selectat la Cinelink, la Sarajevo, un workshop important din zona balcanică. Apoi, în fost selectat la Ekran, în Varșovia, la școala celebrului regizor Andrej Wajda (n.a. – genialul regizor polonez a murit în 2016, la vârsta de 90 de ani). În 2013, a fost selecționat la Berlinală, a fost singurul proiect românesc în secțiunea Project Market, unde nu era doar prelucrarea scenariul, ci și o piață de atragere de finanțări, de descoperit coproducători. A mai fost în două festivaluri dedicate exclusiv producătorilor, tot pentru completarea bugetului. Cam asta se întâmplă cu festivalurile, vizavi de un proiect nefilmat încă”.
■ Lupta cu Daniel, lupta cu Gabriel
– Pune-te în pielea personajului principal, Gabriel. În locul lui, rămâneai la seminar?
- Eu, în realitate, prin anul IV, am încercat să mă transfer. Am zis că nu vreau să mă fac preot, să mai rămân la seminar, să fac 5 ani de seminar, când pot să mă transfer la un liceu obișnuit, unde fac 4 ani și obțin diploma de bacalaureat. Problema a fost când am descoperit că, pentru a te transfera, trebuie să dai niște examene de diferență la unele materii, iar acele materii noi nu le studiasem în seminar decât în mică măsură sau în primul an. De exemplu, matematica am făcut doar în primul an. La fel cu chimia sau fizica și noi trebuia să dăm diferențe la nivel de clasa a XII-a. N-aveam pregătirea necesară. Chiar și dacă începeam meditații pentru materiile astea, în primul rând nu aveam timpul să le fac. În al doilea rând, era un efort uriaș. Atunci, am zis că prioritar este să termin această școală, pentru că aveam nevoie de diploma de bacalaureat. Profesorii de acolo s-au simțit cumva ofensați, pentru că, dacă nu doream să mai devin preot, atunci nu trebuia să mai ocup un loc. Se gândeau să mă exmatriculeze sau să mă forțeze să plec la un alt seminar, la un alt liceu. Era o formă de epurare. M-am luptat din răsputeri să termin…
Dacă eram în pielea lui Gabriel, nu plecam, pentru simplul motiv că plecarea reprezintă o formă de renunțare, iar renunțarea nu prea este compatibilă cu firea mea. Nu renunț fără luptă, mai degrabă pierd o luptă, dar nu renunț, mă lupt cât pot. N-am să spun niciodată că am fost înfrânt și plec acasă.
■ George Dăscălescu, unul dintre Cei Trei Magi
”În 2008, când am început colaborarea cu Ada Solomon, nu cunoșteam niciun director de imagine și ea mi-a propus pe altcineva, pe Marius Panduru. În 2010, când proiectul a fost selecționat la Andrej Wajda, ni s-a oferit posibilitatea să filmăm o scenă din film în limba română, cu actori români și operator român. Panduru era ocupat și l-a recomandat pe operatorul lui, care era George Dăscălescu. El făcuse camera la «Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii» și «Eu când vreu să fluier, fluier». Ada mi l-a propus pe George, nu știam nimic despre el și ne-am întâlnit la o cafenea. Eu am un fel anume de a aborda oamenii cu care vreau să construiesc pe termen lung. Când vreau să fac un film, caut pe Cei Trei Magi de la Răsărit, din punctul meu de vedere: directorul de imagine, monteurul și compozitorul. Primul lucru pe care i l-am spus a fost: «Ești tu directorul de imagine care poate să facă filmele mele spectaculoase?» A fost luat prin surprindere de atitudine, că nu ne cunoșteam, și a spus că da. Din acel moment, am început să discutăm și să înțelegem cam ce valori și ce repere cinematografice avem noi, ce așteptări avem de la un film. Ne-am dat seama că rimăm, că ne dorim aceleași lucruri.”
■ Ce urmează
Daniel Sandu are în pregătire ”Tatăl mută munții”, un nou lungmetraj, pentru care a câștigat deja concursul de finanțare organizat de Centrul Național al Cinematografiei. ”Încercăm să-l filmăm în 2018. Este un nou proiect de suflet, dar care, de data asta, nu are legătură cu instituția Bisericii. Filmul va fi produs de Cristian Mungiu și este o poveste spectaculoasă despre ambiția unui tată, care își construiește propria armată, cu care să găsească trupul fiului său, dispărut în munții înzăpeziți. Este o poveste bazată pe evenimente reale, care, pe mine, m-au emoționat și m-au făcut să-mi doresc să spun această poveste sub forma unui film”, a declarat, recent, regizorul pietrean pentru www.ziarulmetropolis.ro. Conform așteptărilor, direcția de imagine îi revine lui George Dăscălescu.
