Tradiții: Cercurile Sfintei Mării Mici

Sântămăria Mică este primul mare praznic al anului bisericesc, care a început la 1 septembrie. În Sfânta Fecioară Maria se cuprind toate iubirile frumoase și dumnezeiești din lume. În tradiția românească, nașterea Maicii Domnului este sărbătoarea femeii creștine, ocrotitoarea bătrânilor și mângâierea bolnavilor.

De Sântămăria, femeile care nu pot avea copii se roagă în biserică Sfintei Fecioarei Maria și Sfinților Ioachim și Ana, ca să li se dezlege pântecele.

Sărbătoarea este așteptată cu mare nerăbdare, mai ales de cele sau cei care se numesc Maria, Marina, Mariana sau Marin etc., care pot acum să-și serbeze ziua numelui.

Mesagerul urează mulți ani, bucurii, frumusețe și împodobirea cu toate virtuțile gospodărite de Sfânta Fecioară Maria, tuturor celor care îi poartă numele și celor pe care aceștia îi iubesc!

De Sântămăria, se fac milostenii la biserică sau după Sfânta Liturghie, pentru sănătate și mântuire de cele rele.

Părinții Sfintei Fecioare Maria, Sfinții Ioachim și Ana, și-au dorit cu ardoare să aibă un copil. Ajunși la o vârstă oarecum înaintată, își pierduseră nădejdea, la care se adăuga și faptul că vechii evrei îi disprețuiau pe cei fără copii, refuzându-le jertfa adusă la templu; din această pricină, Sfântul Ioachim s-a retras în pustiu și s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu, timp de 40 de zile, pentru a-i dărui un copil. Același lucru l-a făcut acasă și Sfânta Ana. Sfântul Ioachim a avut o revelație, auzind vocea lui Dumnezeu. A fost anunțat că va avea o fată, cu numele de Maria, care va fi mama lumească a Mântuitorului Lumii.

Sărbătoarea de încheiere a anotimpului cald, ”zi de hotar pentru vară”, este socotită Nașterea Maicii Domnului, Sântămăria Mică sau Precista Mică, din 8 septembrie. Cercurile Sfintei Marii celei Mici se țin cu o zi înainte de 8 septembrie și una după, deoarece se spunea că ea ”nu are post”, scria etnograful Th. Speranția.

* Obiceiuri și credințe de altădată de Sântămăria Mică

Ziua de Sântămăria marca, în Calendarul popular, plecarea păsărilor călătoare spre țările calde și începerea sezonului târgurilor și iarmaroacelor. Acolo erau vândute, cumpărate produsele agricole obținute din dărnicia pământului și munca țăranului.

Se credea că, dacă nu cade brumă între Sfânta Maria Mare (15 august) și Sfânta Maria Mică, din această zi începe să cadă bruma, deci toamna intră în drepturile sale depline. Ziua nașterii Preasfintei Fecioare Maria reprezintă, în credințele populare, hotarul astronomic dintre vară și iarnă.

Se mai zice că femeile care își doresc prunci trebuie să meargă în ziua de sărbătoare la biserică și să se roage din tot sufletul, precum au făcut-o Sfinții Ioachim și Ana. La fel și femeile deja însărcinate, deoarece Maica Domnului le va ajuta să aibă naștere ușoară.

Există credința că părinții fără copii, dacă merg în ziua de Sântămăria Mică la biserică și se roagă, precum Sfinții Ioachim și Ana, pentru a fi binecuvântați de Domnul cu nașterea de copii, vor primi în dar prunc de la Dumnezeu. Ziua este considerată și ca dată de început a semănatului și încolțitului grâului.

Prin mai multe zone, odată cu 8 septembrie, începea coborârea oilor din munte.

Odată cu schimbarea vremii, oamenii își schimbau ținuta vestimentară: ”A trecut Sântămăria, să lepădăm pălăria!”, iar păsările migratoare își încep călătoria spre alte tărâmuri mai calde, semn că vara s-a călătorit.

Ziua de 8 septembrie marca, în Calendarul popular, închiderea pământului pentru reptile și insecte, plecarea păsărilor migratoare spre țările calde. Sosirea acestei zile indica țăranului că urmează culegerea ultimelor plante și fructe de leac, bătutul nucilor, culesul viilor, semănatul grâului, orzului și secarei, jupuirea cojii de pe ulmi, pentru a fi folosită primăvara la legatul viței-de-vie.

Și, pentru că este timpul înnoirilor, încep să se organizeze nunți, al căror sezon începe pe 16 august și se sfârșește pe 14 noiembrie.

* Legende și superstiții de Sântămăria Mică

După aproximativ o lună, aici referindu-ne la Fazele Lunii, de la praznicul Adormirea Sfintei Fecioarei Maria din 15 august, Sfinții Părinți au considerat că este important ca, în calendarul creștin, să fie celebrată nașterea Sfintei Fecioare Maria. Peste o mare sărbătoare din preajma echinocțiului de toamnă, dedicată morții și renașterii unei zeițe preistorice, părinții Bisericii creștine au suprapus Nașterea Fecioarei Maria, numită de români Sântămăria Mică sau Precesta Mică.

Conform tradiției creștine, Fecioara Maria s-a născut în mod miraculos. După unele legende populare, Sfânta Ana ar fi rămas însărcinată mirosind sau sărutând o frunză de păr ori o floare, după altele s-ar fi născut din durere de inimă, dintr-o mamă de 7 ani și un tată de 77 de ani.

Sântămăria Mică și Sântămăria Mare sunt sărbători respectate cu sfințenie, în special de femeile dornice să aibă copii și să nască ușor.

Sărbătoarea era ținută mai ales de mame, care, temându-se că arsurile se pot abate asupra copiilor lor, nu gătesc în aceste zile. Tradiția spune că oala cu mâncare aflată pe foc în aceste zile se va vărsa și va provoca arsuri copiilor.

Prin unele zone, ziua se ținea și pentru că era pericol de izbituri, de lovituri, dureri circulare în jurul corpului.

Dacă lucrai azi, se spunea că e rău de pagubă.

Tradiția spune că, de-acum, bărbații nu mai poartă pălării, le agață în cui și scot de la naftalină căciulile, fiindcă vremea începe să se strice.

În Cercurile Sfintei Mării, nu se aprindea focul în vatră timp de două zile, altfel se abătea ghinionul și boala. Nerespectarea acestei zile aduce pagubă casei.

La 8 septembrie, în fiecare casă de creștini trebuie să existe icoana Maicii Domnului, iar în această zi candela trebuie să ardă neîncetat.

Alte obiceiuri și tradiții din această zi amintesc de creștinii care merg în pelerinaje la mănăstiri sau la alte lăcașe de cult. O parte din cei care merg în pelerinaj la mănăstire înconjoară lăcașul de cult în genunchi și coate.

* Ce făceau femeile lehuze să le fie bine

Întrucât Cercurile Sântămăriei erau și sunt respectate de mame și de femeile care doresc copii, s-au dezvoltat, în timp, o serie de credințe menite să le ajute. Bunăoară, în unele locuri, după naștere, femeia era unsă pe tot corpul cu unt de oi sau cu untdelemn ori rachiu, după care era încinsă bine cu un brâu lat sau cu o chingă. Sub bazin, se punea o pânză, în care era învelit lut frământat bine, ca să nu fie gloduros. După aceea, moașa sau altă persoană din casă fierbea rachiu cu zahăr și cu secară pisată, din care i se dă lehuzei un păhărel sau două. Dacă femeia era slabă, nu i se dădea nimic, pentru că o ”zboară la inimă”.

Ca să nu se deoache, în afară de descântece, se mai punea un șnur roșu la gâtul femeii sau un canaf roșu la ușa camerei unde stăteau lehuza și copilul. Aceste fire roșii se păstrau timp de 40 de zile, până când femeia avea voie să meargă la biserică.

Prin alte zone, i se puneau mamei la picioare usturoi, fie pentru a nu căpăta vreo boală, fie să nu se apropie strigoaicele de ea.

Scăldarea nepoatei, cum i se spunea mamei care a născut, se făcea astfel: într-o căldare mare, se punea apă în care au fost fierte diferite plante – mentă neagră, mărar, romaniță, gălbenele, tămâiță, zmeurică, sulcină, nalbă, poala Sântă-Măriei, calapăr, lemnul Domnului, toaie și stroh de fân. Această scăldare se făcea la o săptămână după naștere. În unele sate, se spăla mama chiar și după trei zile.Moașa scălda nepoata, care, ieșind din apă, se îmbrăca într-o cămașă curată, se încingea bine peste mijloc și își punea pe cap basma. Moașa lua apă sfințită, îi turna puțină pe creștetul capului și o spăla cu ea pe obraji, pe mâini, pe picioare și pe piept, ca să fie curată, fiindcă, înainte, era considerată necurată. Și ca să poată face mâncare, să i se încuviințeze să umble pe lângă casă și să aducă apă de la fântână, deoarece, până nu se scălda, nu îi era îngăduit să pună mâna pe ceva sau să iasă afară din casă.