Dr. Liliana Buțurcă: ”Când lupt pentru 1% șanse și, dincolo de orice logică, devin 100% șanse, acolo e Dumnezeu!”

”Să crezi că poți schimba destinul unui om chiar și atunci când pare bătut în cuie și să lupți și pentru 1% șanse”. Este principiul de viață al unui medic de urgență, care se întâlnește cu moartea mai des decât  colegii din alte specialități. Luptă, totuși, pentru viață și se bucură când află de la secția de cardiologie, de exemplu, că oameni, aduși în stop cardio-respirator și ”scoși” de ea, au plecat, pe picioarele lor, după câteva zile de spitalizare.

Liliana Buțurcă – Tătaru până acum aproape o lună, când s-a căsătorit cu pompierul  Cătălin Buțurcă – este ieșeancă, născută pe 11 iulie 1981, într-o familie dedicată oamenilor. Tatăl ei și-a dorit atât de mult să ajungă doctor și să-și vindece mama bolnavă de cancer, încât a dormit pe bănci, printr-un parc de lângă facultate, pentru că n-avea bani de cămin. Mama lui a murit între timp, dar el s-a aruncat cu toată energia în profesie. A avut o carieră de 40 de ani, timp în care nu și-a luat niciodată concediu. A fost medic de familie în comuna Mogoșești, acum este pensionar cu 2 ani ”vechime”, dar tot se mai duce să-și vadă pacienții și să discute cu ei. Mama Lilianei a fost asistentă medicală la spitalul de recuperare, pe ortopedie. Singurul care a optat pentru informatică a fost fiul dr. Mihai Tătaru, fiica i-a urmat pasiunea, deși și ea a absolvit liceul de informatică.

”Liceul a fost influența fratelui, dar mi-am dat seama că informatica nu e de mine și m-a dus la medicină. Am făcut și facultatea, și rezidențiatul, în medicină de urgență, la Iași, și, de 2 ani, lucrez la UPU Piatra Neamț. Nu sunt genul de om căruia să-i placă să iasă în față… Sunt colegi de-ai mei care au mai multe de spus, iar doctorițele Pavlidis și Nicorescu sunt de-a dreptul formidabile! Cred că cea mai importantă calitate a unui medic care face urgență este să fie uman. Mi-aduc aminte că l-am întrebat odată pe tata, dacă ești obligat să te duci la 12 noaptea să constați un deces. Învățam pentru facultate. Un deces să zicem, fără probleme, natural, acasă. Mi-a răspuns că, în calitate de medic, nu ești obligat, dar ca om – da! Și mi-a rămas lucrul ăsta”.

Liliana Buțurcă e un om modest, care nu vorbește mult, nu-și pierde vremea cu fleacuri și pare, oarecum, inflexibilă. Nu acceptă nici măcar un buchet de flori, pentru că se simte mai bine așa, chiar dacă omul care i-l oferă este stânjenit, ba chiar vreo doamnă ”plânge puțin”.

Vizavi de toate discuțiile purtate, inclusiv în spațiul public, despre cât se stă la UPU, nu are decât o replică de 3 cuvinte: ”urgența are prioritate”. Iar dacă oamenii care se agită, pentru că ”nu se întâmplă nimic”, ar conștietiza că la un laborator de analize se recoltează sânge, iar omul se duce după rezultate a doua zi, și-ar da seama că o oră, două, până ce medicii au niște parametri clari despre un pacient, nu e chiar atât de mult.

”Dacă aș fi eu lângă o rudă care varsă lângă mine, probabil că n-aș fi calmă, dar, ca medic, nu ai timp să explici diferența dintre urgențe. Un stop cardio-respirator este urgență de cod roșu, timp de așteptare – zero. Nu mai poți să te ocupi cu altceva. Acum e mai bine la UPU, pentru că suntem 3 medici ziua și 2 noaptea; până acum, eram 2 și 2. E o diferență mare pentru noi și e meritul dr. Pavlidis, care a mai adus oameni. Iar asistenți sunt 6-7 pe tură. Insuficient! Pentru cineva care nu simte oboseala, stresul, momentul acela când ajungi la limită, dar mai tragi de tine, e greu de înțeles. Când vine un om care chiar are o urgență, eu n-am nicio pretenție de la el. Însă sunt multe cazuri, de tot felul, care nu sunt urgențe. Ar trebui înțeles mai clar rolul medicului de familie și al policlinicii”.

* ”Albastrul mă calmează”

Când se schimbă din uniforma ei albastră – are și una roșie, pentru SMURD – de medic de urgență, Liliana Buțurcă se îmbracă în hainele albastre și pleacă acasă. Rochia pe care a purtat-o la marele eveniment din viața ei a fost albastră. Și buchetul de mireasă la fel. ”Pe mine, albastrul mă calmează. Îmi dă o stare de echilibru”.

Acasă înseamnă, mai nou, satul Cîrligi, din comuna Ștefan cel Mare. Iubește viața la țară de când părinții ei și-au făcut o casă, undeva după ieșirea din Iași. Îi plac liniștea și aerul curat. O seară în balansoar, după o tură solicitantă de urgență, este tot ce-și poate dori. Iar dacă de undeva, din casă, se aude Pavarotti sau Edith Piaf, iar cățeaua ciobănesc  bucovinean Maia umblă prin preajmă – e perfect.

Bucuriile simple îi umplu viața. Nu-și dorește nimic în afară de sănătate. Și e chiar explicabil, pentru un om care se confruntă cu cele mai grave situații. S-a obișnuit, s-a călit. Numai copiii o sfărâmă. Îi rămân undeva, într-un colț al minții, poate și al inimii, și nu poate uita de ei. Ține minte cel mai tânăr pacient, venit de doar 6 zile pe lume, pe care l-a transportat la Târgu Mureș, după cum ține minte și un copil de 8-9 ani, victimă a unui accident rutier. Poate e instictul matern, încă nevalorificat. Însă nu-și face planuri și nu are dorințe fixate pe un anumit subiect. ”Dacă va fi să fie, va fi!”, spune, gândindu-se la posibilitatea de a fi mamă. ”Nu țin neapărat. Cum nu țin la aniversări, la cutume, la tot felul de lucruri care altora li se par obligatorii”.

Liliana este genul de om care se bucură când primește portocale de 8 martie. Pentru că, desigur, portocalele sunt foarte bune.

Se bucură când vremea e frumoasă și poate pleca cu bicicleta, alături de soțul ei, în drumeții prin păduri neștiute. Au căutat amândoi, încăpățânat, Lacul Cuiejdel, pornind într-o direcție greșită. L-au căutat ore în șir, nevrând niciunul să renunțe. N-au ajuns nici până acum să-l vadă, dar ”se va întâmpla într-o zi”.

* Cuplu de ”urgență”, sarcini împărțite

Liliana nu gătește. Nu se pricepe și nici nu s-a străduit să învețe cum  trebuie tăiată ceapa. Face, însă, niște plăcinte delicioase. Cu masa de zi cu zi, e responsabil Cătălin, care a învățat, de la tatăl lui, să facă tot felul de mâncăruri. Până și cele care altora nu le ies, pentru că sunt prea complicate. Cum e ciorba de afumătură, care nu reușește oricui.

La curățenie, situația e clară. Amândurora le place să fie curat și ordine. Așa că se ocupă în mod egal, cu amendamentul că acela care vine de la serviciu – nici Cătălin nu are un serviciu ușor, dacă are ”norocul” de câteva intervenții pe tură – este scutit. Pune mâna pe aspirator cine stă acasă. Și, mai ales, spală vasele. Cătălin e genul care se simte inconfortabil și dacă merge în vizită și vede vase nespălate, d-apăi în propria-i bucătărie.

În rest, ce e de făcut prin curte – de exemplu, magazia pentru lemne – îi revine, firesc, capului familiei. Doamna doctor ajută. Și amândoi se bucură de viața lor, chiar dacă, uneori, turele se potrivesc sau, mai bine zis, se nepotrivesc de nu se văd cu zilele.

Cât despre convingeri și principii de viață, Liliana Buțurcă are niște repere foarte bine stabilite: ”Nu cred în regulile stabilite de Biserică, dar cred că există Dumnezeu, când lupt pentru 1% șanse și, dincolo de orice logică, devin 100 % șanse. Acolo e Dumnezeu! Nu există altă explicație. Niciodată nu aș face rău în mod voit. Nu sunt omul care să ierte ușor, însă pretențiile pe care le am de la ceilalți, le am, în primul rând de la mine, deci e corect. Respectul și corectitudinea mi se par cele mai importante valori. Și mai e ceva: să ții cont de omul care se află la nevoie. Poate pentru tine e nimic și pentru el e totul”.

Cristina MIRCEA