Înțelepții spun că fiecare lucru are o parte întunecată și una strălucitoare. Și nu doar fiecare lucru, ci și fiecare om. Subiectul poate fi extins, disecat și analizat în mii de feluri. Propunem, astăzi, cititorilor noștri, dar și autorităților care obișnuiesc să facă o ședință, de fiecare dată când apare o problemă, de orice natură ar fi ea, de la atac de urs la incendiu de bloc, un subiect de analiză: Mănăstirea Brădițel. Și așteptăm, cu interes creștin și ecologic, concluziile. Nu judecăm, nu condamnăm, nu ridicăm piatra. Prezentăm, pur și simplu, niște fapte.
* ”Cine știe unde sunt făcute pozele și zice că-s de la noi…”
Am pornit în documentare de la niște poze. Pentru un iubitor de natură, de liniște, de fragi sau de bureți crescuți în pădure, e o crimă să vezi asemenea mormane de gunoi într-o pădure. Expeditorul ne-a asigurat că sunt de la Mănăstirea Brădițel, așa că am pornit într-acolo, traversând o pădure întreagă, absolut spectaculoasă acum, când verdele pierde teren în fața galbenului și ruginiului de toamnă blândă. În fața mănăstirii, într-un fel de parcare, este o fântână, cu uluce, din care se adapă vitele. Am pornit printre copaci, în căutarea gunoaielor. Am găsit câteva grămezi de resturi din construcții – cărămizi, ceva cahle de la o sobă demolată, câte un pet, pe ici, pe colo, o haină agățată într-un copac și chiar niște pamperși de copii, dar nici vorbă de mormanele prezentate în pozele pe care le-am primit la redacție.
Am luat-o în altă direcție, unde am descoperit un șanț, pe care era evident că voia cineva să-l umple, dar tot cu resturi din construcții – nimic foarte dăunător, pentru că, în timp, cărămida se descompune -, și niște grămezi de rumeguș. În fine, o a treia cale duce spre Grumăzești, un drum de pământ, tare ca piatra, de-a lungul căruia, pe câteva sute de metri nu erau gunoaie. Ne-am întors, când am dat de urme de mistreți.
La mănăstire, era activitate ca într-o zi obișnuită. Am abordat prima maică pe care am întâlnit-o și i-am spus direct de ce am venit. Fără nicio ezitare, ne-a anunțat că merge s-o caute pe maica Varvara, stareța. Ne-a condus la trapeză. Pentru o secundă, am revăzut scena de la Mănăstirea Agapia, când am intrat prin toate atelierele, pentru că aveam aprobare de la Mitropolia Moldovei și Bucovinei, în vreme ce o mașină cu reporteri de la Radio Iași a stat ore în șir la poartă și, în final, a plecat. Maica stareță a venit în câteva minute, însoțită de o altă maică, ceva mai tânără și ușor pornită pe cel care ne-a trimis fotografiile: ”Cine știe unde sunt făcute și zice că-s de la noi, că așa e, lumea e rea!”. Îi spunem că, în fotografii, e un fel de râpă, plină cu peturi, lighene de plastic, oale, pungi cu gunoi. ”Avem și noi un fel de șanț, în care mai ducem resturi, buruiene, ca să putrezească”. Se referea la șantul de vizavi de mănăstire, cel pe care-l văzusem deja, arăta decent. Cu amendamentul că de abia a fost hramul, la care au venit vreo 500 de oameni, cu tot cu copii mici (ceea ce explică pamperșii de prin pădure).
”Măicuța stareță de câte ori se amărăște că vin oamenii și fac grătar în fața porții și lasă jar și noi ne ducem să stingem! Nu putem să le spunem nimic, că, dacă sunt în afara mănăstirii, ei zic că au voie”, spune măicuța Teofana. Maica Varvara adaugă că ”vin oameni cu saci și aruncă prin pădure, ca să nu mai plătească”. Și maicile de la mănăstire merg și mai strâng după ei, pentru că pădurarul ”e sever”.
Maica Teofana plusează și spune că, dacă ar fi de vină mănăstirea, în poze ar fi trebuit să apară o maică aruncând gunoi, altfel nu există probe. ”Așa vine oricine vrea și lasă gunoi pe oriunde, iar măicuța ne oprește și nu ne lasă să mergem să-i ocărâm. Trag mașinile în parcare și cine bea un suc sau o bere aruncă sticla pe jos, dar noi facem curățenie după ei, numai că acum chiar am fost ocupate, și cu hramul, și cu porumbul, și cu pregătirile pentru iarnă”.
Maica Varvara schimbă discuția spre istoria mănăstirii. Captivantă și de mare putere: ”Până în 1924, a fost credință adevărată, ortodoxă. La noi, e de stil vechi, dar nu rit vechi. Lipovenii sunt de rit vechi. Oamenii apreciază că la noi se face slujba întreagă, că, oricând, oricine primește o masă caldă, că e duminică, că e sărbătoare sau orice zi. Avem slujbă dimineață la ora 6, la ora 14, la ora 17 și la 11 noaptea urenia. În 24 de ore, asta e rugăciunea”.
Contrar părerii multor oameni, care merg spre Mănăstirea Brădițel prin Bodești, lăcașul de cult ține de comuna Grumăzești. Primarul vine des prin zonă, susține mănăstirea și ”pune cuvânt”, după cum spun maicile, când mai trebuie niște balast pe drum sau vreun altfel de ajutor administrativ. Oricum, spre deosebire de acum 10 ani, mare parte din drum este asfaltat.
* ”Omorâți-ne pe noi, să cădem sub ziduri și pe urmă stricați biserica!”
Maicile trăiesc în lumea lor. Chiar dacă știu de e-mail și de WhatsApp, le necăjește îngrozitor telefonul mobil, dar îl folosesc. Însă nu se uită deloc la televizor și nu citesc presa. Nu fac diferența între presa centrală și cea locală, cum nu fac diferența între știrile de pe internet și televiziune, mai ales de când toată lumea filmează și postează de toate, peste tot. Ele se uită la oameni. Îi primesc cu mâncare, îi duc în biserică, le dau femeilor baticuri și fuste ca să fie decente, le îndeamnă să se închine, le dau lumânări și mir. Și le povestesc despre mănăstirea lor – un simbol al rezistenței în credință.
”Biserica asta e datată 1947 și toată s-a făcut manual. Eu sunt a treia stareță”, spune maica Varvara. ”Prima a plecat din Văratec, în 1924, când s-a schimbat calendarul. Și a venit și a înființat aici. Au fost doi bătrăni din Grumăzești care au dat locul, iar maicile – 3 la număr – au făcut o bisericuță din lemn. După schimbarea calendarului, toate bisericile care au fost construite pe stil vechi au fost stricate de autorități. Bătrânul care a dat pământul pentru biserica noastră a murit în ziua de Paști. A rămas ea, bătrâna, avea un bordei. Și a mers la înțelegere, că, dacă a murit el întâi, să facă mănăstire de maici. Dar maica stareță n-a venit de la început aici, a plecat ea din Văratec, dar a stat prin pădure, că era prigoană atunci. Abia în ’47 a venit aici. Când am venit eu, în 1962, erau cam 60 de maici. Atunci venea tineret la mănăstire, într-un an de zile veneau cam 5-6 fete. Acum, la 10 ani, dacă vine una. Și-au făcut, ajutate de creștini, cum au putut ele. O bucată de perete de chirpici, o bucată de lemn, până au ridicat un paraclis mic. Eu, cum eram copil, aveam 16 ani, am zis să facă și un pic de turn. Nu știam că nu e voie. În 1977, când a fost cutremurul mare, partea sfântului altar s-a crăpat. Maica stareță a procurat toate materialele, în afară de ciment. A cumpărat tot și eu ziceam că, dacă tot e prigoană încă și nu ne dă voie să construim, de ce mai cumpără? Ea a spus să avem răbdare, pentru că în locul ăsta o să fie o biserică mare. Maica stareță a murit în 1984. A doua stareță, în 1988, s-a dus la autorități să ia aviz, ca să facem biserică. Nu i-a dat. Și ne-am apucat fără autorizație. În două zile, s-a săpat temelia, paraclisul a rămas în mijloc, că era mic, și l-am mărit roată împrejur. În două zile, s-a turnat fundația. 47 de oameni am avut, plus maicile toate, și zi, și noapte. Și, de la temelie până la centură, în 3 zile și 3 nopți s-a ridicat tot. Când am ajuns la centură, atunci au venit s-o demoleze. Maica stareță ne-a adunat în jurul biserici, toate lanț, ținându-ne de mâini și atunci am spus: «Omorâți-ne pe noi, să cădem sub ziduri și pe urmă stricați biserica!». De la 8 și până la 11 așa a fost, continuu s-au tras clopotele și noi plângeam… Era Maria Gheorghe atunci. Oamenii au venit numai cu uneltele, utilajele le-au lăsat jos. A venit și primarul de comună și le spunea muncitorilor să se apuce de stricat. Le-a fost frică, n-a îndrăznit niciunul. Atunci au sunat la București și le-a spus să se oprească, să nu se întâmple ceva. Ne-a dat amendă, și erau mari – 3 milioane în 1988 – și au oprit lucrarea. După ce-am plătit amenda și ne-am judecat, am început treaba și, la 1 octombrie, am slujit în biserică”.
În Biserică, doar catapeteasma și stranele sunt făcute de niște meseriași, restul – de la pictură, până la dantelăria din lemn, lucrată mărunt – este truda maicilor, de ani de zile.
Acum, după cum spune stareța, nu mai pot lucra, pentru că au îmbătrânit, poartă ochelari și suferă de diverse boli. Cele neputincioase primesc ajutor social de la primărie – 142 de lei pe lună. Cele în putere muncesc la câmp (mănăstirea are 5 hectare de teren), în grădina de legume, au grijă de vaci și de găini și fac treburile de zi cu zi la curățenie și la bucătărie. Respectă, desigur, și programul de rugăciune, pentru că preotul de la Slătioara, Suceava, vine să facă slujbă doar duminica și în zilele de sărbătoare.
În mănăstire, trăiesc 96 de maici. Am nimerit în ziua de ridicat gunoiul, așa că maica Teofana ne-a condus să ne arate cele două pubele, abia golite, cu sacii menajeri proaspăt schimbați. Pubele normale, ca la orice familie din oraș. Puțin pentru o mănăstire atât de mare.
Maica ne asigură că nu se produce prea mult gunoi, iar mașina vine când dau ele telefon, o dată la 7-8 zile. Peturile se strâng separat, în saci mari, adunați în grajd.
”Dacă ar fi după noi, am face după capul nostru, dar măicuța nu ne lasă”, spune maica Teofana. ”Am mai aruncat și noi, pe colo, pe dincolo, dar tot noi trebuie să strângem”.
Am plecat de la mănăstire cu sentimentul că, dacă acele mormane de gunoi din pozele primite la redacție sunt din zonă, cu siguranță că, între timp, măicuțele le-au strâns. Am contactat expeditorul, care ne-a spus că groapa de deșeuri pe care a fotografiat-o el este undeva în spatele mănăstirii, bine camuflată cu un gard negru. Ne-am întors după-amiază, cu tot cu tânărul care descoperise mizeria infernală din pădure. Și, în direcția grajdului, dincolo de gardul negru, am găsit infernul.
* ”Toată lumea aruncă”
Într-o văioagă, dincolo de drumeagul pe unde viețuitoarele mănăstirii aduc vacile de la păscut, peisajul este înfiorător. Pe zeci de metri pătrați, sunt împrăștiate tone de gunoaie. La capătul gropii ad-hoc, unde pădurea se îndesește, s-a format deja un fel de barieră de pungi, saci și alte resturi, purtate probabil de vânt. În grămada de sub coasta mănăstirii sunt, însă, tot felul de obiecte de uz casnic devenite nefolositoare (lighene sparte din plastic, cădițe, suporturi de damigene, oale, cratițe și tigăi), amestecate cu haine negre de mănăstire, pantofi și șlapi rupți, tot negri, poșete – negre de asemenea, pamperși de adulți, peturi și doze de bere de toate mărcile, sticle de lichior (Queen Margot) și o mulțime de seringi și ambalaje de medicamente. Am găsit cutii de pastile pentru stimulare funcției cerebrale, destinate persoanelor cu accidente vasculare pe creier (care, de regulă, paralizează și folosesc pampers), până la suplimente alimentare, tablete pentru reducerea acidității gastrice, Lycium Plus – pentru menținerea acuității vizuale, sau Bromhexin pentru afecțiunile pulmonare. Seringile, care au fost folosite pentru tratamente injectabile – au regim special, după cum ne spune însoțitorul nostru, care este asistent medical. Sunt considerate deșeuri cu risc biologic și sunt colectate în anumite condiții. În pădure la Brădițel, sunt împrăștiate peste tot. Alături de găleți în care a fost var, bidoane metalice de la măsline, sticle de la balsam pentru rufe sau soluții de scos petele, bidoane de la clor, dar și sticle de ulei Unisol, ochelari de vedere, pungi cu lână colorată mâncată de molii sau ambalaje de la produse cosmetice, în special cremă pentru mâini.
”Eu mergeam cu tata prin pădure, să căutăm ghebe”, ne spune Vlad, tânărul care a făcut fotografiile. ”Am găsit grămada de gunoaie și am mers la deal, am trecut de gard și am ieșit în spatele mănăstirii. Mi-e greu să cred că vine cineva din altă parte, atâția kilometri, să arunce gunoiul aici. Apoi, îți dai seama după ambalaje și după cantitatea lor, că provin de la o comunitate și nu de la o familie simplă. M-a impresionat neplăcut, cu atât mai mult cu cât am văzut, pe poarta mănăstirii, un îndemn către vizitatori să păstreze curățenia. În curte sunt flori și e ordine, iar aici, ascunsă de gardul negru bine plasat, o mizerie cruntă. Mă bucur că m-ați căutat și am venit să vă arăt, poate, după ce trageți semnalul de alarmă, ia cineva măsuri. Primăria, Garda de Mediu, pădurarul «sever», nu știu cine, dar trebuie neapărat făcut ceva, altfel se va sufoca pădurea în plastic”.
Exact când ”contemplam” valea plină de gunoaie, pe drumul de după gardul negru, au început să apară vacile mănăstirii. Multe, mânate de o măicuță, care s-a oprit nedumerită să se uite la noi, printre copaci. ”Nu știam cine-i acolo, că nu prea umblă lume în partea asta”, a spus. Am întrebat-o cine a aruncat atâtea gunoaie. ”Toată lumea aruncă. Mă grăbesc, eu sunt cu vacile”.
Cristina MIRCEA
Parteneri
Mesagerul Bacău Criza apei la Târgu Ocna: Restricții de consum din cauza secetei și a avariilor de la stația Cărăboaia 
ZCH FOTO. Accident grav pe E85, la ieșirea din Roman: două persoane au rămas încarcerate 
NewsEdge Nicușor Dan, după decizia CCR privind Legea integrității: „Argumentele din sesizarea mea de neconstituționalitate erau foarte solide” 
BusinessEdge Tesla pregătește lansarea Cybercab, taxiul autonom fără volan și pedale. Primele curse vor începe în august 
