Tradiții: De la ”Sfânta Vineri” la Cuvioasa Parascheva

”Simbolurile și valorile ce le angajează reprezentarea Sfintei Vineri sunt atât de multe și materialul concret atât de bogat, încât ar putea constitui ea însăși o temă specială de studiu” – Ernest Bernea, ”Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român (Ediția a II-a)”, Editura Humanitas, București, 2005.

Așa cum se întâmplă în cazul marilor sărbători de peste an, și ziua de 14 octombrie – marcată în calendarul creștin-ortodox pentru prăznuirea Sfintei Cuvioase Parascheva – este grefată pe o sărbătoare precreștină, ce odinioară avea o mare însemnătate în calendarul popular al românilor: Vinerea Mare. Dacă acum, an după an, tot mai mulți oameni merg în pelerinaj la Biserica

”Trei Ierarhi” din Iași, pentru a se închina la moaștele Sfintei Parascheva, vreme înainte o divinitate autohtonă, ”Sfânta Vineri”, era invocată pentru vindecarea bolilor, pentru legarea căsătoriilor și nașterea pruncilor. Pentru

ducerea neamului.

* Sfânta Vineri, blajină și cumplită

Duminica este cea mai importantă zi a săptămânii, din punct de vedere al sacralității, iar ziua de vineri o urmează în rost. În unele părți, e considerată ”jumătate de duminică”, în altele, sora ei mai mică. Imaginarul popular o descrie pe ”Sfânta Vineri” ca fiind o bătrână blajină, îmbrăcată în alb, cu un toiag în mână, de multe ori plină de răni, pentru că unele femei necredincioase lucrează de ziua ei. Este considerată protectoarea animalelor sălbatice și a copiilor. Odinioară, era respectată de toată lumea prin post și rugăciune, era numită împărăteasa văzduhului, cea care păzește toate lighioanele pământului, iar o eventuală întâlnire cu ea nu putea fi decât benefică. Copiii o cunoșteau din basme și povești, din poezioarele învățate de la bunici:

”Vineri avea un ficior

și-l purta domnișor.

El plângea și lăcrăma

Da’ nime nu-l auzea…”.

Descântătoarele o invocau, și ele, pentru a spori puterea tămăduitoare a plantelor de leac.

Țăranii credeau în ea, considerând-o o divinitate ocrotitoare și bună, un fel de ”Mumă a Pământului”: ”Vinerea este o babă bătrână și miloasă, care servește pe Dumnezeu. Ea este foarte sfântă și locuiește înspre miazănoapte”. Însă era bine știut că, dacă nu o respecți cum se cuvine, poate deveni răzbunătoare: ”Vineri, cine coase își coase gura, cine toarce își toarce mațele, cine sparge ou face culcuș moroilor în casa lui, cine-și taie unghiile își pune spini pe calea pe care o trece desculță, cine se spală pe mâini nu are parte de colivă, cine ațâță focul își ațâță flacăra de sub cazanul în care are să fiarbă în iad”, după cum scria Theodor Dimitrie Speranția, în ”Răspunsul la chestionarul de sărbători păgânești” (1914).

Aceeași imagine cumplită a ”Sfintei Vineri”, descrisă de țăranii din Muntenia în cercetările lui Speranția, o întâlnim și în povestea unei bătrâne din Maramureș, consemnată de etnologul Pamfil Bilțiu:

”La noi nu se lucrează în nici o vinere din săptămână. Nu se toarce. Nu se face în cuptor pâine. Nu se moaie rufe. Da’ odată nu am știut și m-am dat și am făcut foc în cuptor și am muiat haine, ce nu era slobod. Noaptea am visat că a venit la mine un om tare hâd și tot a vrut să-mi bage niște fuse-n ochi. Avea atâtea fuse câte degete avea la o mână. Era o matahală mare și neagră tătă huc, ca dracu’. Eu, de spaimă, i-am spus la o femeie bătrână, care mi-a spus:

– No, aista-i semn. Ți s-a arătat ca să nu mai lucri altu’ vinerea, că, de mai lucri, poți păți mai rău. Poate veni și Marțolea și toată te răsucește și te bolnăvești, de și mori”.

* Vinerea Mare și Îngropatul Verii

În ”Calendarul Pastoral”, data de 14 octombrie este considerată zi de soroc, stâlp între vară și iarnă, fiind ziua în care se dă drumul berbecilor în turmele de oi pentru împerechere. I se mai spune ”Vinerea Mare”, ”Nunta Oilor” sau ”Năpustitu’ Berbecilor”. Astfel, în funcție de împerecherea, gestația, fătatul și înțărcatul mieilor, ”Calendarul Pastoral” împarte anul în două anotimpuri egale, străjuite de Sâmedru (26 octombrie) și Sângiorz (23 aprilie).

Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, ”Vinerea Mare” marchează ”deschiderea țarinilor pentru pășunatul devălmaș, organizarea turmelor pentru iernatul transhumant, începerea coborârii oilor în zonele de iernat, angajarea ciobanilor pentru noul sezon pastoral, slobozirea berbecilor la turmele de oi, organizarea unor târguri de toamnă unde se valorificau produsele turmelor de oi, se făceau praznice pentru morți și se împărțeau ofrande”.

Despre vreme, se spune că, la 14 octombrie, se îngroapă vara, că așa cum va fi timpul în această zi se va menține până la Sf. Dumitru.

Se mai crede că, dacă nu plouă până la Cuvioasa Parascheva, iarna vine mai devreme.

În zorii acestei zile, ciobanii merg să vadă cum s-au culcat oile, convinși fiind că, dacă le găsesc dormind grămadă, va fi iarnă grea, iar dacă, dimpotrivă, le găsesc împrăștiate, vor avea parte de o iarnă blândă.

De acum, țăranii se așteaptă să ningă, pentru că ”Vinerea Mare se pregătește să cearnă pentru noi făina sa, care este pentru noi zăpada”. Așa că, începând din această zi, leagă căruțele sub șoproane și pregătesc săniile, nu mai pornesc la drum lung și își fac proviziile pentru iarnă.

”Sunt două babe, care umblă totdeauna cu câte un Făt-Frumos alături, și anume Baba Dochia și Baba Paraschiva, Baba Dochia cu Sân-Toader, iar Baba Paraschiva cu Sânmedru. Amândoi Feți-Frumoșii aceștia au câte nouă cai. Lumea e cuprinsă și ferecată cu două lanțuri: lanțul lui Sân-Petru și lanțul lui Sânt-Ion.

Când vine Sân-Toader cu caii săi, sparge lanțul lui Sân-Petru, își face drum și intră primăvara, și nemijlocit vine după dânsul și Baba Dochia, cu zile urâte și ploioase.

Când vine Sân-Medru cu caii săi, sparge lanțul lui Sânt-Ion și intră iarna, și nemijlocit după dânsa vine și Baba Paraschiva” – Simion Florea Marian, ”Sărbătorile la români (vol. II)”, Editura Vestala, București, 2012.