AGORA Mahalaua, temă și variațiuni

”Cât mă privește, eu rămân ce am fost, un modest lord de mahala” – Ovidiu Genaru.

Omul rasat, cult, aerisit la minte, când aude rostindu-se vocabula ”mahala”, mintenaș duce batista la nas, întoarce capul scârbit și părăsește ”locul faptei”. Pentru că, iniferent de unde ar fi apucată, noțiunea de mahala a însemnat dintotdeauna sărăcie lucie, analfabetism generalizat, alcoolism cât încape în pahar, prostituție și marginalitate cât cuprinde. A nu se confunda mahalaua cu cartierul! Mahalaua e un loc garantat de pierzanie.

Paradoxal, cu toate păcatele sale – scandaluri, bătăi, beții -, poeții și gazetarii au iubit mahalaua, au reabilitat-o în fața oamenilor cu ștaif. De pildă, lui Bacovia, nu-i displăcea să stea într-o cârciumioară de mahala, mohorâtă și să scrie: ”Plouă, plouă, plouă,/ Vreme de beție”. Nici Ovidiu Genaru nu se sfia să comenteze: ”Prin măhălăli rău famate, aud chicoteli de femei/ Cu ciorapi ieftini…!”.

Nostalgia pentru mahalalele de mult apuse vine, probabil, de la faptul că modernele orașe de astăzi s-au ridicat pe ruinele sordidelor mahalale dispărute din peisaj violent, cu buldozerul rusesc.

Și târgul Pietrei a avut mahalale, chiar celebre la vremea lor – Precista, Țărăncuța, Valea Viei, Dărmănești, Lutărie, Mărăței… Despre fiecare se poate scrie un roman. Mai bine să apelăm la cronicarii mahalalelor de odinioară. Tăcerea asupra cetății noastre a fost spartă de cronicarul I. Neculce, care, în ”O seamă de cuvinte”, scria: ”Petru Vodă Rareș fugind prin târg, prin Piatra și gonindu-l pietrenii, a fost ajuns de un popă care a tras cu arcul de două ori asupra lui, nenimerindu-l”. Legenda spune că, la revenirea lui Petru Rareș pe tronul Moldovei, popa recalcitrant a fost afurisit pentru faptele sale.

În timpul celei de a doua conflagrații mondiale, preotul Gh. Verșescu a scris o monografie, intitulată ”Mahalaua Valea Viei”, cu 21 de planșe, din care aflăm că, la începuturi, Valea Viei a fost un sat, ce se întindea până la Băcioaia, unde mergeau vacile la pășunat. Când, în 1873, cimitirul ”Eternitatea” a devenit loc de îngropăciune pentru tot târgul, Valea Viei a fost vărsată ca mahala a Pietrei. Pentru că plozii de pe Valea Viei stăteau toată ziua la cerșit, cu mâna întinsă, erau porecliți colivari, iar ei ne făceau covrigari. Că nu întâmplător, în Precista, în fața Școlii ”Elena Cuza”, este o mare covrigărie.

În aceeași monografie a părintelui Verșescu, se spune că, la 5 august 1918, în cimitirul ”Eternitatea”, s-au cinstit cu pioșenie soldații eroi căzuți la datorie pentru realizarea României Mari. Pe atunci, cimitirul avea 54.476 metri pătrați, alei largi, încăpătoare și parcele bine gospodărite.

Cu fața spre trecutul mahalalei Precista din Piatra Neamț a stat și gazetarul Eugen Verman, care a scris un raft de cărți despre mahalaua copilăriei și adolescenței sale. ”Vorbește în toate cărțile sale despre sărăcie, mizerie, promiscuitate, boală, eșecuri, urâțenie, moarte, nu oricum, ci în termeni realiști, uneori șocanți, cu o rară sinceritate și, nu o dată, cu orgoliu, care de un blazon, nu doar al său, ci și al celor ce s-au salvat din mediul respectiv și au ajuns să ocupe un loc însemnat în societate”, spune Constantin Călin, în cuvântul introductiv al celei mai recente cărți, ”Noi, cei de pe Lăpușneanu”.

Eugen Verman e un autor captivant. S-a născut pe str. Alexandru Lăpușneanu, din inima mahalalei Precista, a fost și martor, și participant, și povestitor la toate șotiile copilăriei, cam de multișor apusă. Are un memorabil spirit de observație și, totodată, ”abilitatea tehnică” de a-l exploata în povestiri scurte. ”Eujăn”, cum îi spunea fratele lui, Culai, are fler narativ în toate relatările sale. E om al pământului, cunoaște drumul spre sufletul mahalagiilor. Este iubit și foarte respectat, deși are 80 de ani.

Bică Nelu Căciuleanu, la rândul său, a scris ”Mahalaua Precista”, 388 de pagini care provoacă senzații ”tari” printre foștii mahalagii, deschide ușile închise ale istoriei. Și, pentru că am locuit 80 de ani în mahalaua Precista și o cunosc ca pe propriile buzunare, eram curios să văd dacă Eugen Verman va fi detronat de noul cronicar al mahalalei Precista. N-a fost, rămâne pe tron cu sceptrul în mâna dreaptă, autoritar, documentat până în măduva oaselor, prozator realist, însă fără a fi critic, ci descriptiv, pur literar, fără cusături ideologice.

Asta nu înseamnă că volumul dlui Căciuleanu, cu subtitlul ”Fiziologia maidanului cu amintiri”, e lipsit de valoare. Ferească Cel de Sus!, fiecare carte are valoare. De pildă, mi-a plăcut foarte mult cum a descris fundacul Popa Șapcă din mahala, unde există și astăzi reședința numeroasei familii a Căciulenilor. Un adevărat imperiu al caliciei, dar și al educației spartane.

”În ograda Căciulenilor, în toate anotimpurile, creșteau și se cultivau cinstea, corectitudinea, hărnicia, modestia, munca, omenia, dragostea, flori din grădina lui Dumnezei, învățate și însușite după principiul marxist: dacă nu știi te învățăm, dacă nu vrei te obligăm, dacă nu poți te ajutăm, cu ajutorul creștinesc: bătaia e ruptă din Rai”.

Că am uitat să vă spun esențialul: în acest colț mizer de mahala, a trăit și Ion Căciuleanu, un comunist ilegalist, cu carnet de partid din 1921, anul de fondare. În târgul Pietrei, de după război, toți mahalagiii vorbeau cu respect despre ilegalist. Autorul cărții discutate este nepotul comunistului despre care toată lumea vorbea foarte frumos.

Asta nu înseamnă că toți Căciulenii erau comuniști și erau sfinți. Vecinul meu, Vasile Căciuleanu, în relațiile cu semenii săi, din două vorbe, punea mâna pe topor. Stătea pe str. Bistriței, împreună cu surorile Cizic și Titi Jinga. Parfum de epocă, aromă de vremuri apuse are și zicerea ”în mahalaua noastră, sărăcia și prietenia se împleteau perfect”. Autorul pomenitei cărți nu-și amintește unde a auzit aceste vorbe: în fața Alimentarei condusă de evreica Mina și Carata, la frizeria dlui Nikita, de pe malul Bistriței, sau la tutungeria lui Harabagiu. Dar parcă mai are importanță…

M-a mirat întotdeauna că, pe ulița mea, Unirii, și pe străzile adiacente, existau mulți băieți cu numele de Titi: Titi Rusu, Titi Cojoc, Titi Costea, Titi Jinga, Titi Corbu, Titi Meder, Titi…

Fiecare Titi și-a avut ”istoria” lui. Titi Rusu a ajuns profesor de istorie la Școala Generală nr. 4 Piatra Neamț, Titi Cojoc a devenit conferențiar universitar la Politehnica din București, Titi Meder a jucat cu talent fotbal la Ceahlăul nostru drag, decedat după aglomerația din Decembrie ’89. Iată, deci, că și mahalaua ”a născut” oameni ”mari”.

Băieții de mahala nu jucau toată ziua fotbal, capra, ascunsa, lapte gros și oina. Mai puneam și noi mâna pe carte, citeam chiar și ”Tarzan, fiul codrilor”, 5 volume, și ”Aventurile submarinului Dox”, cu căpitanul Farrow și fiul său, George.

Mahalaua Precista nu era chiar un loc de pierzanie ca Brăilița sau Komorovka (Brăila), unde stăpâneau cuțitarii băștinași. Amărăștenii Precistei își rupeau oasele muncind la făbricuțele Energia (IMS-ul de mai târziu), la Carpați, Foresta, Imal, Arini, Bistrița, unde se făceau mese, scaune, rame de geamuri și scobitori. Astăzi nu mai producem nici scobitori, importăm că este mai comod, ba, mai mult, dăm și pădurile, trei hectare de pădure în fiecare oră.

Probabil și din această cauză fosta mahala Precista, astăzi modern cartier, nu este un etalon al prosperității și șomajul se plimbă pe largile bulevarde, boierește, cu mâinile la spate. Nimeni nu-l deranjează.

Termenul de mahala înseamnă, în arabă, o parte de târg, o parte periferică de așezare omenească. Cuvântul a fost folosit la noi, sporadic, începând cu secolul al XVII-lea și vizibil abundent în secolele următoare. Mahalaua turcească a fost înlocuită cu franțuzescul ”cartier” (quartier).

Cine confundă mahalaua cu cartierul e lipsit de cultură. Documentele de arhivă menționează pentru târgul Pietrei, mahalalele cunoscute și mai puțin cunoscute – Lutăria, Șipotele, Poștei, Frumușica, Bordeie, Bistrița, Borzogheanul, Preideanul… După ultimele informații, Precistei i s-a mai spus, în decursul anilor, și mahalaua Bistriței, Lunca Bistriței sau Arini.

Pentru existența unor mahalale, există date foarte precise. Un document din 1836 atestă existența mahalalei Frumușica. În 1853, documentele ”vorbesc” pentru prima dată despre mahalaua Poștei, iar Preideanu este semnalată în 1890. Marele Dicționar Geografic al României consemna, în 1901, în urbea Pietrei, mahalalele Poștei, Dărmănești, Bordeie, Mărăței, Bistrița, Precista, Borzogheanul, Preideanul și Valea Viei.

În privința numelor, se deosebesc mai multe categorii. Unele erau legate de Biserică, privind fie un lăcaș, fie vreun preot cleric. Aici, mahalaua Precistei, numită după vechea ctitorie de aici, este exemplul cel mai concludent. Alte mahalale poartă numele unui boier dregător sau conducător militar. Este cazul mahalalei Dărmănești, care provine de la o căpetenie germană în trecere pe la noi (Darman).

Mai avem ceva comun cu mahalaua cea vulgară și rău mirositoare de altădată? Răspunsul l-a dat o negustoreasă rea de gură, din piață, când, într-o frumoasă dimineață , a întrebat-o pe colega sa de tarabă: ”Ileană, ai văzut aseară la televizor mahalaua pe care au făcut-o aleșii noștri în Parlamentul țării? Nuuuuuuu? Păcat, fă, s-au bălăcărit ca la ușa cortului! Ai pierdut un mare spectacol! Sărmana țară!”.

Când instituțiile cheie ale statului devin mahalale, ființa națională este în mare restriște. Din păcate, această restriște este resimțită acut, mai ales de cei tineri. Lehametea este pe cale de a-i cuceri. Privirile lor sunt centrate pe zările dureroase ale exilului, căruia noi îi spunem, voalat, migrația forței de muncă.

Prof. Dumitru RUSU

FOTO: Biblioteca Județeană ”G.T. Kirileanu” Neamț