EXCLUSIV Dialoguri despre viața după gratii

– Cum te cheamă pe tine?

– Șubredu Andrei.

– Și de unde ești?

– Brașov.

– Câtă școală ai?

– 8 clase.

– Și de când ești arestat?

– Din aprilie anul ăsta.

– Pentru ce?

– Viol, dar n-a fost viol, e poveste lungă.

– Rezumă povestea asta lungă.

– Treaba a fost că partea vătămată a consumat alcool și mama fetei, când a auzit că a consumat alcool, a spus că nu putea să-și exprime acordul sau dezacordul, din cauza alcoolului.

– Ești singur pe faptă sau e un grup?
– Suntem doi. Eu și prietenul meu, amândoi am primit câte 3 ani și 4 luni.

– Dar de ce ai doar 8 clase la vârsta de 19 ani?

– Am mai fost plecat prin București

– Și te-ai ocupat cu ceva, ai muncit undeva?

– Nu, îmi plăcea să călătoresc, să vizitez.

– Păi, și de unde aveai bani să călătorești?

– De la părinți. Eram fotograf de profesie și umblam peste tot să fac fotografii. Portrete, în special.

– Și-acum cum privești ceea ce ți se întâmplă?

– Foarte urât. Nu mă gândeam niciodată că o să ajung într-un loc de genul…

– Ce știi despre fata aia? Ea ce face?

– Pot să spun că nu era o fată cuminte, s-a descoperit încă de la început că a avut primul act sexual la vârsta de 14 ani.

– Da, dar știi că asta nu contează. Violul este viol, indiferent dacă partea vătămată este cuminte sau nu-i cuminte. Important este să fie de acord sau nu.

– Treaba e că a fost de acord, dar, după ce-a aflat mama ei, de frica mamei, a mers pe varianta că nu mai știe nimic.

– Tu cât mai ai de stat aici?

– 11 luni.

– După care ce vrei să faci?

– Să-mi continui studiile în primul rând, să mă reapuc de fotografie…

– Ce te-a învățat penitenciarul?

– Că nu trebuie să ai încredere în toți oamenii.

– Ai cunoscut și aici oameni în care nu trebuia să ai încredere? Te-au dezamăgit în vreun fel?

– Da. Tu i-ajuți, îi sprijini când au nevoie, iar când tu ai cea mai mică problemă se întorc cu spatele. E vorba de un interes la mijloc.

– A mai făcut cineva pușcărie din familia ta?

– Doi unchi. Pentru trafic de persoane și omor.

Andrei Șubredu este doar unul dintre sutele de tineri încarcerați la Penitenciarul Bacău. O închisoare care a fost de maximă siguranță până acum 10 ani. Odată cu trecerea în rândul penitenciarelor ”normale”, cel de la Bacău și-a schimbat doar regulile interne. Clădirile, porțile mari care separă curtea interioară, gratiile și spațiile de plimbare au rămas aceleași. Este aceeași până și sârma ghimpată de pe clădirile cu un singur nivel, inclusiv de pe capelă, având scopul clar de a zădărnici orice tentativă de escaladare.

Doar oamenii sunt alții. În fiecare săptămână, unii pleacă ”afară” și alții le iau locul. În ziua documentării noastre, la început de săptămână, erau după gratii 351 de bărbați și 188 de femei. O parte sunt arestați preventiv, trimiși deja în judecată, din județele Neamț și Bacău. Femeile sunt din toată Moldova, de la Suceava la Galați.

În corpul nou, singurul amenajat conform normelor UE și directivelor CEDO, care respectă numărul de metri pătrați de spațiu și numărul de metri cubi de aer pe cap de deținut, sunt 200 de locuri. La parter, într-un capăt de culoar, era o cameră liberă. Singura pe care am putut s-o fotografiem, pentru că, în cele ocupate, unii erau de acord ”să apară în poză”, iar alții țineau foarte mult la imaginea lor. La Bacău, ca, de altfel, în orice penitenciar din țară, poți vorbi cu un deținut numai dacă el dorește acest lucru. Partea cu fotografiatul și cu publicarea numelui implică alte acorduri. Toți au dreptul la imagine, iar oricine vine din afară trebuie să le respecte demnitatea. O noțiune al cărei sens unii îl descoperă abia după ce ajung ”înăuntru”.

Corpul nou are camere mari, mese rabatabile, taburete, televizoare, baia separat. Iar în baie – austeră la prima vedere, pentru că totul este din metal, inclusiv chiuveta -, spațiul de toaletă este, la rându-i, separat printr-un panou metalic de spațiul de spălat. Deținuții au regim deschis, adică toate ușile camerelor sunt deschise, se pot vizita unii pe alții, pot merge pe holuri și, mai ales, pot bate în ușa, metalică integral, dincolo de care nu se vede nimic. Gardienii sunt cei care trebuie să vadă, de fiecare dată, uneori la câteva secunde, ce nevoi au cei care bat în ușă.

* ”Mama este psiholog, iar tata este inginer. Eu am fost consumator de etnobotanice”

”Am 20 de ani și sunt din Cluj-Napoca. Provin dintr-o familie bună și nu vreau să apar în ziar cu nume și cu poză. Mama este psiholog, iar tata este inginer. Eu am fost consumator de etnobotanice o lungă perioadă de timp. Am încercat la vârsta de 13-14 ani. Aveam un frate mai mare, pe care-l credeam un exemplu. El avea o viață socială foarte activă, îl știa lumea, cheltuia mulți bani, mergea prin cluburi și am încercat să iau exemplul lui. Consuma și el. Îmi plăcea viața pe care o avea el și mă gândeam că așa mă apropii de ideal. Fumam, la pliculețe, dar și prizam. De la 13 ani până la 17 ani, mă drogam foarte rar, aveam luni în care mă drogam de două sau de trei ori, dar și pauze de 5-6 luni. Nu eram dependent. Am început să consum mai mult chiar înainte de a împlini 18 ani. După o ceartă mai lungă cu părinții mei, adică mama și soțul ei – tatăl meu vitreg – care mă iubește foarte mult, pentru că el nu are copii biologici, am decis să mă mut la tatăl meu, care are o boală psihică. Nu se arată, însă gândește ca un adolescent întârziat, să spunem așa. El nu realiza că este prea permisiv cu mine și mă și ajuta financiar ca să-mi îndeplinesc orice dorință. În 2015, ca să pot face bani pentru a-mi întreține viciul, am început să vând. Vindeam, cum s-ar zice, la stradă, adică eu răspundeam la telefon și veneau oamenii la mine. Spre sfârșitul anului, am fost prins și am primit o pedeapsă cu suspendare: 1 an și 4 luni. Ulterior, am decis să mă mut înapoi la părinții mei acasă, unde am primit din nou o educație adecvată, adică, la sfârșitul anului 2015, eram în regulă cu profesorii, cu părinții, cu absolut toată lumea. Gândul de a mai comite alte infracțini nu mai exista, însă, ulterior, nu neapărat că am intrat într-un anturaj, dar am vorbit cu o persoană care mi-a spus că ar avea unde să vândă o cantitate mare de substanță. A fost genul de afacere pe care nu l-am putut refuza, am fost prins din nou și beneficiul suspendării a dispărut. De data asta, am avut  și o săgeată. Așa-zis un cărăuș, eu doar trebuia să iau banii. Vindeam un kil jumate pe lună. Etnobotanice de prizat.

Atunci nu m-am gândit niciun moment, însă acum realizez câți oameni au ajuns aici din cauza acestor dependențe.

Dar vreau să spun că eu, chiar dacă făceam acești bani, aveam o viață destul de echilibrată și nu cheltuiam mult. Voiam să dau la drept, dar aveam și un plan de afaceri. Voiam să investesc în imobiliare, dar, înainte, voiam să-mi cumpăr două-trei licențe de taxi, ca să pot justifica proveniența banilor. Viața mi s-a schimbat brusc. Am de executat 1 an și 4 luni, pedeapsa pentru care s-a revocat suspendarea, plus încă 1 an pentru droguri, și încă 1 an și 4 luni dare de mită – am încercat să-l mituiesc pe reprezentantul poștei vamale, ca să pot primi coletul. În total, 3 ani și 2 luni. Și mai am 1 an și 12 zile până la prima comisie. Eu am ajuns aici, iar fratele meu lucrează și este la facultatea de chimioterapie”.

Ziua la penitenciar începe la 6 dimineața. Cu ceaiul cu biscuiți, margarină, ouă sau brânză. Angajații se feresc să dea detalii despre masă, ca să nu apară comentarii. Sunt diferențe în funcție de religie, de regim, de starea de sănătate a fiecăruia. Oricum, meniul este stabilit de medicul închisorii. Același medic care are grijă și de sănătatea deținuților, ajutat de 7 asistenți.

În închisoare, există și infirmerie. Am fost doar în cea de la secția de femei, situată la ultimul nivel al clădirii. E un pavilion vechi, în care normele UE n-au ajuns încă. Însă femeile care sunt la infirmerie, sub tratament, uitându-se din pat la televizor, nu se plâng de condiții.

Mai curând de ”companie”, având în vedere că, printre cele 5 femei care se aflau acolo – 3 dintre ele din județul Neamț – era și Ana Zaharia, profesoara din Roman, care și-a ucis soțul. Și acum, după ce-a fost condamnată definitiv la 15 ani de închisoare, ea încearcă să-și convingă colegele de celulă că nu este vinovată și, de fapt, e arestată într-o ”cauză civilă”.

Pe hol, sunt traverse și ghivece cu flori – secție de femei. La capătul culoarului, stau gardienii, tot femei, dar ușa principală e din gratii simple, așa că se poate vedea în orice moment, orice mișcare.

”Condițiile nu sunt ca acasă, nici pe departe, dar măcar consider că s-ar putea face ceva să nu mai stăm toate împreună, indiferent dacă suntem condamnate pentru infracțiuni economice sau pentru crimă, de exemplu”, ne-a spus una dintre deținute. ”Cât stăm la infirmerie, noi oricum nu beneficiem de reducere de pedeapsă, dar o diferențiere, măcar prin prisma genului de infracțiune, mi s-ar părea de bun-simț. În rest, eu, cel puțin, nu-mi doresc decât sănătate, în așteptarea liberării”.

În timp ce coboram de la infirmerie, singurul loc pe care am primit permisiunea să-l vizităm, în afară de secția de tineri, ne-am întâlnit cu câteva femei care urcau. Una dintre ele, abia ținându-se de balustradă, evident trecută de 60 de ani, ofta la fiecare treaptă. Are cea mai mare condamnare din tot penitenciarul: 30 de ani. Pentru furturi repetate, de pe vremea când pedepsele se cumulau, nu se contopeau ca acum. Alte legi!

* ”Nu cred că penitenciarul ar trebui să iasă în fața societății, ca grad de bunăstare”

Despre legea eliberărilor pe bază de condiții necorespunzătoare, calculate milimetric, ca volum de aer pe plămân de deținut, directorul Penitenciarului Bacău are o opinie foarte clară: ”Nu cred că penitenciarul ar trebui să iasă în fața societății, ca grad de bunăstare, dar nici să rămână în spate. În fond, noi pregătim niște oameni pentru întoarcerea în societate și ei se vor comporta așa cum i-am învățat noi.

Există, însă, o categorie a recidiviștilor, care revin. Ei sunt cei care se învârt într-un cerc vicios. Ajung afară, societatea îi respinge, nu-i înțelege nimeni, au un stigmat de purtat, iar singurii care-i acceptă sunt cei care comit infracțiuni. Cu timpul, înțeleg că singura lor viață e aici.

Am avut un deținut eliberat la 60 și ceva de ani, din care petrecuse foarte puțini afară, pur și simplu, nu se putea adapta. A ieșit din penitenciar, a ajuns la Onești și acolo a făcut o tâlhărie doar ca să se întoarcă înapoi”.

În închisoare, nu ajung nicidecum niște ”nevinovați”. Indiferent cum își proiectează ei faptele și ce scuze își găsesc, dând vina pe anturaj sau pe modele, toți au făcut ceva reprobabil. Unii nu conștientizează, nici măcar când ușa celulei se închide în urma lor. Și continuă să se creadă ”descurcăreți”, deși sentința abia le-a dovedit contrariul. Uneori, au reușit. Au fost cazuri în care au ajuns în penitenciar sticle cu apă sau cu suc pline cu palincă. Sigilate. La fel cum au ajuns conserve de pește, cu gramajul indicat pe ambalaj, care, de fapt, conțineau telefoane mobile. Și țigări cu droguri, tot în ambalaje sigilate și, aparent, originale. După câteva astfel de experiențe, explicabile doar prin complicitatea unor prieteni de la firmele de profil, s-a luat decizia ca pachetele de acasă să conțină exclusiv alimente negătite, iar apa, sucul și țigările să fie cumpărate din magazinul penitenciarului. Condiții dure și ”inumane” pentru unii. Pentru alții, însă, foarte bune. Chestiune de percepție…

”Eu zic că e bine aici, cel puțin în privința condițiilor, e bine” spune Gabriel Bujor, de 21 de ani, din București, arestat pentru tâlhărie calificată, loviri și alte violențe. ”M-am bătut afară, cu unii, la un restaurant. Suntem 6 inși în faptă, toți din București . Pedeapsa a fost de doi ani jum’ate, dar miercuri, acum, plec acasă. Am făcut 21 de luni, am fost la Rahova, am stat și pe secție aici, la copii. Mi-a fost greu, pentru că, în primul rând, am stat închis. La Rahova, era murdar, ploșnițe și gândaci peste tot. Aici nu s-a întâmplat! Am avut totul nou, din dotare. Cu condițiile da, aici e bine, până la urmă cât stai, trebuie să-ți fie bine. Legea asta nouă e ok, odată ce câștigi 6 zile la lună. Când ești închis, o zi contează. Cu legea asta, am beneficiat și eu acuma. Făceam sport afară, vreau să mă apuc iar de box. Cu școala am terminat, am 12 clase”.

În momentul când un om ”nou” intră la închisoare, este preluat de o echipă întreagă de oameni ”vechi”. Sunt cei din personalul penitenciarului, care se ocupă cu sănătatea lui, psihică și fizică, cu nevoile lui imediate, cu școlarizarea lui – vin profesori din oraș, care predau lecții -, cu dorința lui de sport – există un angajat al închisorii care are drept misiune acest lucru -, cu nevoia lui de a conștientiza cu ce-a greșit – și aici intră în scenă psihologul. Omul, care, cu o oră în urmă, era liber, este pregătit – pe cât se poate și pe cât înțelege – pentru viața ”instituționalizată”.

Înainte de a fi eliberat, intră în scenă aceiași actori, dar cu altă regie: pregătirea pentru a intra, din nou, în societate. Când îți petreci viața între deșteptarea de la ora 6 și stingerea de la ora 22, când se taie cablul tv, o plimbare în curtea interioară, ceva lectură – că sunt cărți la bibliotecă, dar nu citește chiar toată lumea și sport -, îți rămâne mult timp. Să te gândești. La ce-ai fost, la ce-ai ajuns și la ce-ai vrea să devii după ce scapi…

* ”Eu zic că am ajuns aici dintr-o greșeală”

Emanuel Bona din Arad: ”Am 19 ani și am absolvit 11 clase. Eu zic că am ajuns aici dintr-o greșeală sau poate dintr-o greșeală juridică. Am fost judecat pentru tâlhărie calificată. Trei oameni am intrat peste o persoană în casă. Cel mai mare dintre noi, care era recidivist, ne-a amenințat  cu cuțitul, că, dacă nu mergem cu el la faptă, ne taie, ne omoară și ne bagă în saci. Era bunica celuilalt băiat. Eu nu am făcut nimic, doar am asistat. Cel mai mare a ținut-o pe bătrână și nepotul ei, celălalt băiat căuta prin noptiere, peste tot, și-a găsit 50 de lei. Am plecat și, când am avut prima ocazie, ne-am și autodenunțat: am sunat la poliție să vină peste noi. În primă instanță, am primit 2 ani cu suspendare și la apel ne-a dat 3 ani cu executare. Sincer nu mă așteptam, mă credeam nevinovat, dar am și eu o mică vină, că m-am dus să mă întâlnesc cu ei. Nu știam ce au de gând să facem. Familia mă susține. Mama este cântăreață de muzică populară și tata consilier superior în consiliul județean. N-a mai făcut nimeni pușcărie din familia mea. Îmi doresc să-mi termin studiile. Mai aveam o lună și terminam clasa a XII-a. Vreau să merg la o facultate de arhitectură în Anglia, dacă am posibilitatea, dacă nu, în Germania, că mai am rude acolo. Sunt singur la părinți”.

Se întâmplă ca, după gratii, pe lângă trusa personală, cu produse de igienă, pe care o primește fiecare deținut – săpun, pastă de dinți, periuță, hârtie igienică, aparat de ras pentru bărbați și absorbante pentru femei -, și lenjeria de pat, să mai apară și cadouri. Din partea celor dragi. E cam nepotrivit să stai în fața închisorii cu o cutie în brațe, pe care scrie ”La mulți ani!”, dar se întâmplă. Tortul nu trece dincolo de poarta pe care, oricum, nu intră nimeni fără un control corporal riguros (fără telefon și fără geantă personală), decât dacă este însoțit de un certificat de la cofetărie, care să ateste compoziția și termenul de valabilitate. O toxiinfecție la pușcărie ar mobiliza mult mai multe organizații care pledează pentru drepturile omului, în general, și ar implica luări de poziții oficiale, la un cu tot alt nivel față de o ”banală” enterocolită de grădiniță, generată de o firmă de catering.

Există circuite, există reguli, personalul este verificat periodic, iar la blocul alimentar nu intră nimeni fără să aibă analizele la zi. Mai ales cele care atestă că nu este purtător de streptococi și bacterii. Deținuții sănătoși ajută la curățenie și la servirea mesei, în sensul că duc ei lăzile cu pâine, ambalată în folie, spre pavilion.

Cei care execută pedeapsa în regim semideschis nu au voie să iasă din celule în timpul mesei. În rest, au acces la curțile de plimbare, pot merge la telefon, la slujbele de la capelă sau la activități sportive. Nu există sală de lectură – se citește în celulă -, însă există un club, unde se face consiliere de specialitate, în funcție de nevoile fiecăruia. Hainele murdare se predau la spălătorie și sunt aduse înapoi, curate și împăturite.

Penitenciarul are și o gospodărie, clasica GAZ, la câțiva kilometri distanță. Acolo sunt bărbații adulți, peste 21 de ani, care au dreptul să muncească. Toți se află sub îndrumarea unui gospodar – așa se numește angajatul care le dă de lucru, în funcție de îndemânarea și calificarea fiecăruia. În rest, este aproximativ același regim, cu agenți de supraveghere, cu program strict și cu stingerea la ora 22. Profilul deținutului este legat, în primul rând, de studii: media este de 5 clase. Puțini acceptă că-și merită pedeapsa și foarte mulți de pe secția de tineret au comis infracțiuni când se aflau sub influența drogurilor. Indiferent de studii, de faptă și de pedeapsă, toți au un punct comun: planurile de viitor.

Adrian Câlă, 19 ani, Călărași, condamnat la 1 an și 5 luni: ”Am fost complice la fapta de tâlhărie, unde s-a luat un portofel. Pe stradă. În portofel, era o sumă de bani: 15 lei. Eram în sevraj după etnobotanice. De la 15 ani, mă droghez. Am făcut 9 clase, continui aici. Mai am trei luni până la prima comisie. Mă duc să-mi găsesc un loc de muncă, să-mi pot ajuta familia. Nu vreau să mă mai droghez. Anturajul a fost de vină. Cât timp nu voi mai face parte din anturajul ăla, sunt sigur că voi fi bine”.

Cristina MIRCEA

FOTO: Ștefan DAN