Aduceri-aminte: ”Sssst, liniște! Dușmanul ascultă!”

”În spațiul aerian al țării, domnește liniște deplină” – transmisiune radio la Hotel Continental, Piatra Neamț, august 1944.

La sfârșitul ultimei conflagrații mondiale, zidurile târgului Piatra erau tapetate cu tot felul de afișe, care atenționau populația. Unul dintre ele se impunea clar, prin dimensiuni și desen. Reprezenta un soldat român, cu cască pe cap și cu degetul în gură, șoptind discret: ”Ssst! Liniște! Dușmanul ascultă!”. Că inamicul ne asculta permanent se știa, dar habar nu aveau de unde venea pericolul cel mare. Apoi s-a aflat: venea din cer.

Au anunțat asta sirenele fabricilor care urlau sinistru, vestind apropierea bombardierelor vrăjmașe. Panicați, locuitorii cetății au tulit-o spre beciul lui Seit, din Piața Veche, care servea drept unic adăpost al târgoveților. La acea vreme, prin Piața Veche se înțelegea zona cuprinsă între Baia Comunală, cinematograful Scala (Progresul, pe vremea comuniștilor) și biserica ”Sf. Gheorghe”. Piața avea forma unui triunghi și era dotată cu multe birje. Atunci au făcut carieră melodiile ”Mână, birjar!” și ”Valurile Dunării”…

Revenind la buncăr, primul adăpost din Piatra Neamț. De fapt, acesta era un depozit de butoaie cu vin, un beci adânc și răcoros, zidit cu bolovani aduși de pe malurile Bistriței. Avea cam 20 de metri lungime și vreo 6 lățime, după cum consemnează și cartea ”Hoțul de câini”, semnată de Laurian Ante, apărută în 1974.

Stăpânul depozitului, un negustor de vinuri pe nume Seit, era profund nemulțumit că trebuia să găzduiască poporenii din târg în depozitul său, dar așa era ordinul de la comenduire. Era socotit, totuși, cel mai sigur adăpost din oraș.

Pietrenii pătrunși în beci, cocoțați uniii peste alții, printre butoaie, făceau cruce și așteptau să se termine alarma și să iasă afară. Că unii din ei se mai încurajau cu vinul din butoaie… Este foarte posibil, dar nu s-a dovedit niciodată. Cel mai plauzibil suspect era Botiș, bețivul mahalalei, care venea la adăpost treaz și pleca acasă mangă.

Culcușiți claie peste grămadă, prin toate ungherele adăpostului, pe întuneric, ca orbeții, oamenii, panicați, se rugau permanent și vorbeau șoptit, așteptând mila lui Dumnezeu. Cum, însă, până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții, căutau să-și rezolve singuri necazurile:

– Mamăăăă! striga un copil, din fundul buncărului. Cineva mi-a smuls covrigul din mână și mi-e foameee!

– Arde-l-ar focul! Sta-i-ar în gât cui ți l-o luat! se auzea, imediat, replica mamei care-și pierduse pruncul de la intrare.

Sau:

– Unde calci, boule, că mi-ai făcut degetele piftie! urla un bătrân cocoșat, cu bătăturile inflamate din timpul războiului.

Sau:

– Ioneleee, unde ești, maică? Vezi să nu-ți ciordească știa pălăria nouă, că prea e dată dracului! zicea, cu glas răgușit, o cucoană revoltată.

sau:

– Liniște, liniște, oameni buni! Mai bine rugați-vă Celui de Sus! se auzea și glasul împăciuitor al popii Cărpinici, încercând, zadarnic, să potolească teama ce domnea prin adăpost.

Vorbele părintelui n-au avut ecou în turma Domnului, oamenii au continuat să-și discute problemele arzânde:

– Mărie, ai închis casa, ai luat cu tine pendula? și-a întrebat Ileana sora mai mică.

– Pendula am luat-o, dar am uitat copilul în copaie!

Pe măsură ce huruitul avioanelor devenea mai înspăimântător, neliniștea din beci se transforma în rugăciune adresată Sfintei Fecioare. Se făceau destăinuiri incredibile, cu titlu de spovedanie improvizată. Două vecine, care stăteau gard în gard, pe aceeași uliță:

– Iartă-mă, soro, dar găina aia neagră, grasă, pe care ai pierdut-o săptămâna trecută, ți-am furat-o eu și-am mâncat-o cu ai mei!

– Te iert, soro, te ieri! Dacă mă ierți și tu că ți-am furat porumbaca aia ouătoare, de Paști, când am făcut-o supă.

Când exploziile de afară se înmulțeau, mai amenințător, negustorii din piață, care aveau prostul obicei să fure clienții la cântar, făceau cruce și se jurau că n-au să mai facă asta niciodată. Mai mult, se angajau în fața lui Dumnezeu că vor face și câte o icoană de argint din banii șterpeliți, icoană pe care promiteau s-o dea bisericii ”Sf. Gheorghe”, din apropiere.

La vreme de război, orașul se camufla, iar de pe la 8 ceasuri seara nimeni nu mai avea voie să circule pe străzi. Cine încălca regulile stabilite de comenduire putea fi acuzat de pactizare cu dușmanul pe timp de război și se lăsa cu închisoare sigură. Apărarea trebuia respectată, poate și de aceea bărbații ascunși prin adăpost, după butoaiele cu vin, făceau tot felul de promisiuni, una mai mincinoasă ca alta:

– Doamne, n-am să mai înjur niciodată în viața mea de cele sfinte, dacă ies întreg de-aicea! se jura un măcelar cu glas tabagic.

– Iartă-mă, Doamne, n-am să-mi mai înșel nevasta de azi înainte! zicea un alt individ, bărbat bine.

– Ferește-mi casa de bombe, Iisuse, și-am să dau de pomană la toți calicii mahalalei, o masă plină cu de toate! șușotea un negustor pipernicit.

Plictisit de atâtea promisiuni nesincere, Dumnezeu alunga avioanele inamice din spațiul Pietrei și ușile adăpostului se deschideau larg.

Pietrenii ieșeau la lumină, mai făceau o cruce și o tăiau care pe la casa lui, să vadă ce-a mai rămas în picioare.

Întâlnindu-se din nou, vecinele proprietare de găini s-au luat la harță:

– Va să zică mi-ai mâncat găina cea neagră, plesni-ț-ar mațele! Să vezi ce-ți fac! te-ai lins pe bot!

Și circul reîncepea…

Între timp, Seit, stăpânul adăpostului, îl căuta pe Botiș bețivanul printre butoaie, după care făcea o nouă jalbă la comenduire, cerând despăgubiri pentru vinul băut de bețivii târgului. Comenduirea, insensibilă la suferințele proprietarului, a dispus, totuși, ca aceia care intră în adăpost să nu aibă sticle goale la ei. Nu de alta, dar, la ieșire, erau toate pline… din butoaiele lui Seit.

Povestea primului adăpost de protecție civilă din Piatra Neamț s-a terminat prost. Ca după un bombardament surpriză.

Într-o frumoasă zi de vară, a lui ’44, o escadrilă dușmană a survolat din nou spațiul aerian al târgului și, evident, i-a luat pe toți prin surprindere. Când sirenele au început să urle iar a panică, surpriză! Adăpostul pentru populație era închis cu trei lacăte. Și închis a rămas, pentru că stăpânul beciului, domnu’ Seit, cerea mulțimii să-l alunge pe bețivanul Botiș. În această situație conflictuală au fost surprinși pietrenii.

Avioanele inamice au apărut de după Cozla, un băștinaș cu prezență de spirit a apucat să strige ”La pământ!”, după care a început dezastrul.

Avioanele au început să ”ouă”, semănând moarte peste tot. C-au căzut două ”ouă”, c-or fi fost trei sau, poate, mai multe… Nu se mai știe, că totul s-a petrecut în câteva clipe, de groază.

Prima bombă a căzut în spatele fabricii de cherestea Foresta, pe drumeagul ce ducea spre Mucava, o fabrică de hârtie și cartoane. Au fost uciși pe loc un cărăuș de lemne și doi boi, de la car. Explozia a fost atât de năucitoare, că i-a pus pe fugă pe toți pietrenii veniți La Dig, la scăldat. Fugeau băieții mâncând pământul, în chiloți și cu hainele sub braț, desculți, prin spini… Pe strada Unirii, la nr. 45, la casa unui evreu numit Șai, suflul exploziei a spart toate geamurile. Cel mai iute de picior a fost Burăh, țâncul, care s-a oprit în brațele bunicului Kaț și a scăpat teafăr.

Nici la generosul depozit de vin al lui Seit lucrurile n-au stat mai bine, deși avea ușile ferecate: a fost ras de pe fața pământului. Au supraviețuit doar trei oameni: popa Cărpinici, moș Gavril ologul și bețivul Botiș. Ceilalți, kaputt! Popa, agățat de-o cracă de arțar, cerea ajutor de la trecători și spunea că trebuie să meargă mintenaș la Sfântul Mormânt. Moș Gavril, cerșetorul din fața bisericii ”Sf. Gheorghe”, nu mai era olog și, țopăind de bucurie pe picioarele-i zdravene, striga de una: ”Trăiesc! Trăiesc! Trăiesc!”

Nu același lucru se putea spune despre proprietarul depozitului: dl. Seit zăcea mort pe un butoi, cu pumnii strânși sub el. De la distanță, părea că privește în butoi, să vadă dacă mai era vin.

Curios – sau nu -, bețivul mahalalei a fost și de data asta cel mai tare: ”Căra în spate pe cei răniți, fluierând a pagubă ori de câte ori trecea pe lângă butoaiele goale din care curgea gâlgâind vinul”, spune dl. Ante, în aceeași carte.

Din când în când, fredona un cântec de-al lui:

”Sfântu’ Petru și Mihai

Au deschis o crâșmă-n Rai.

Hai, hai, vinul dulce,

Cine-l bea nu se mai duce!

Dumnezeu, ca Cel mai Mare,

Șade pe-un butoi călare,

Iar cei 40 de sfinți

Stau toți cu tutun în dinți!”

La locul nenorocirii, un puștan de vreo șapte ani scurma cu un băț în molozul rămas după bombardament și spunea:

– Pe mama au bombardat-o americanii!

Anii au trecut și bătrânii care au scăpat de bombardamente au murit de bătrânețe. Tinerii au devenit bătrâni și parcă mai aud și-acum radioul de la Continental de pe Cuza-Vodă: ”În spațiul aerian… domnește liniște deplină…”

Prof. Dumitru RUSU