Din tradițiile poporului român - Săvârșitu’ Lumii

Cine ajunge prin sate uitate de timp și de lume și întreabă oamenii locului despre solomonari, strigoi, fata pădurii și omul nopții, despre vedenii, plante de leac, descântece, despre facerea și sfârșitul lumii va fi surprins de răspunsurile bine ticluite, cu întrebări neașteptate și povești nemaiauzite. Bunăoară, întrebat fiind ce crede el despre sfârșitul lumii, un cioban a răspuns sec: ”Ce să cred? Sfârșitul lumii e când mor eu. Că dară nu ne-am născut tăți odată ca să plecăm împreună. Atâta-i tăt”.

În imaginarul popular românesc, sfârșitul lumii apare cel mai frecvent ca o pedeapsă divină binemeritată, ce va veni curând, drept urmare a pierderii credinței. Însă la fel de grav și aspru pedepsită poate fi și neîmplinirea ritualurilor străvechi, transmise de mii de ani prin generații, grație uimitorului cod al culturii de sorginte orală.

În nordul Ardealului, bătrânii spun că ”diavolul cel mare tot una întreabă: se mai scriu ouă de Paști?”, iar, de află că tradiția nu mai e respectată, va veni pe pământ și va fi ”săvârșitu’ lumii”. Tot de la ei se știe că, atunci când nu se vor mai auzi colindele peste sat, ”se va găta lumea, iar dracii vor pune stăpânire pe ea” și că n-ar trebui să uităm nici să postim, că doar ”săvârșitu’ lumii o fo când s-or plinit 2000 de ani. Dar atunci ne-am rugat tot satu’ la Maica Domnului să ceară de la Ficioru’ ei să ne mai îngăduie încă o sută…”.

În majoritatea culturilor populare, miturile escatologice vorbesc despre sfârșitul lumii prin cataclisme ce ating proporții cosmice, precum potopul, prăbușirea munților, zguduirea pământului, ploaia de foc, toate acestea venind ca răspuns al mâniei Demiurgului, provocată de degenerarea lentă și constantă a creației sale.

Interesant este faptul că, în cazul acestor mituri, nu avem de-a face cu un apocaliptic sfârșit colectiv, ci, mai degrabă, cu o recreare a lumii, deoarece întotdeauna va supraviețui cel puțin un cuplu de oameni, care va face posibilă renașterea vieții paradisiace pe pământ.

În mitologia mai multor popoare apare ideea distrugerii și creării ciclice a lumii, ca năzuință spre ”perfecțiunea începuturilor”, însă extraordinară, prin plasticitate și simbolistică, este povestea unui țăran din Bucovina, consemnată de Elena Niculiță-Voronca, acum mai bine de 100 de ani.

* Răchita și Balaurul

”La sfârșitul lumei are să iasă împăratul Constantin cu oastea lui și are să bată pe toți împărații și apoi bătălie n-are să mai fie. Lumea asta are să mai fie 100 de ani și apoi i se sfârșește veleatul, căci, cum are omul timp hotărât de trăit, așa și lumea. Mai întăi, are să fie bătălie așa mare, că s-or împuțina oamenii, pe urmă, vor mânca vârcolacii soarele, că nu s-a mai videa pe lume nicidefel și atunci au să iasă paserile cele cu clonțul de fer, de au să mănânce pe oameni.

Oamenii s-or ascunde în pământ, în pivnițe, dar de dânsele nu se poate nime ascunde, căci ele și pe sub pământ vor umbla. Atunci are să deie Dumnezeu ploaie de foc, de are să fie curat și după ce va arde pământul, are să se răstoarne și s-a înturna cu partea cea de sub noi deasupra, cu partea cea curată – și atunci Domnul Hristos iar va veni pe pământ, dacă va fi curat, și va face oameni, tot așa doi ca dintăi, să se înmulțească și să fie lume.”

Se întâlnesc aici imaginea războiului, metaforă a haosului primordial, a purificării prin foc, apoi imaginea apocaliptică a lumii pe dos, pentru ca, în final, escatologia să configureze o reinstaurare a Paradisului pierdut. Astfel, în imaginarul popular, timpul este circular, un timp al întoarcerii eterne, iar lumea este nemuritoare tocmai prin moarte și renaștere ciclică, cheie atât a ritualurilor de trecere, cât și a celor de intrare într-un nou interval de timp, odată cu schimbarea anotimpurilor.

Alte povești țărănești despre ”săvârșitul lumii” aduc în prim-plan balaurul, scorpia, fiara care înghite lumea, făcând-o prizonieră în pântecul ei. În acest caz, întunericul locului de recluziune nu e altceva decât întunericul nopții premergătoare creației. ”La sfârșitul lumei are să iasă scorpia care e legată în fundul mărei de Sf. Gheorghe. El s-a fost dus cu calul să-l adape și scorpia ieșind, Sf. Gheorghe i-a înfipt sulița în gură, a legat-o ș-a pecetluit-o acolo; dar să nu fi fost Sf. Gheorghe, mânca toată lumea”, după cum a consemnat Elena Niculiță-Voronca, în ”Datinile și Credințele poporului român. Adunate și așezate în ordine mitologică”.

O altă uimitoare poveste despre sfârșitul lumii și balaur a fost culeasă de același reputat etnolog la sfârșitul secolului al XIX-lea, de la Ghiță Vasiliu, fânaragiu din județul Botoșani. ”La Suliță (districtul Botoșani) se află un balaur de când s-a făcut lumea. Pe șerpe câte punte sunt, de atâția ani este. Balaurul acela stă într-un deal lung. Gura, pe unde el iese, e zidită și acolo se află pe o piatră o inscripție, – iar lângă ieșire este o răchită, care e totdeauna verde. În inscripția ceea spune că balaurul, când va fi sfârșitul lumei, se va duce de acolo și răchita se va usca; – pe aceasta să cunoască oamenii că e sfârșitul lumei. Dealul acela împrejur e îngrădit, căci se primejduiesc vitele care pasc pe acolo, se otrăvesc și oamenii amețesc. Dealul acesta e spre Storești”.

Prin sate, se întâlnesc și nenumărate practici și povești în care axis-mundi – columna cerului, centrul pământului – indica începutul creației, marcând, totodată, locul de întemeiere, spațiul în care se va forma o nouă lume, acesta fiind prezent mai întotdeauna și în mediul pastoral.

Niciodată, însă, începutul și sfârșitul lumii, în jocul circular, nesfârșit și infinit repetat al Demiurgului, nu a fost mai straniu imaginat ca în povestea culeasă de Elena Niculiță-Voronca în urmă cu mai bine de un veac.

”Când va fi sfârșitul lumei, are să fie o turmă ș-un păstor. Dumnezeu are să înfigă un băț în pământ și de va fi cineva voinic să-l scoată, va mai lăsa lumea, de nu va arde-o de 9 arșini. Și după noi, au să fie așa oameni, cât jumătate de deget, că 12 vor rostogoli un ou, așa are să le pară de greu, și 12 vor îmblăti într-un cuptor”.

* Semne și credințe populare

”Când va fi să se sfârșească lumea, ploaie nu va fi trei ani – și pământul va fi ca fierul. Atunci Diavolul va umbla cu leșia ce să face vinerea și va adăpa oamenii și-i va însemna cu pecete roșă pe degetul cel mezin și are să steie 32 de ani. Da’ Sf. Ilie, pân’ atunci, are să ucidă pe toți dracii care sunt pe lume și atunci se va coborî pe pământ cu Samson cel tare, ce ține ceriul pe umere, și încă cu unul – și diavolul îl va omorî cu sabia lui.

Pământul s-a aprinde și după ce va fi curat, vor face judecata. Apele se vor preface în sticlă, zic unii… Apele vor fi de aur, zic alții; – galbeni și ruble vor fi prin bălți, prin râuri, dar oamenii nu se vor uita, vor fi lihniți de foame și de sete. Dumnezeu va trimite șerpi zburători și paseri cu clonțul de fier să-i mănânce și oamenii vor merge la mormânturi și vor zice: «Sculați voi, morților, să întrăm noi, viii!»”.

Sursa: Calendarul popular al românilor