De la pușcăria ”neconformă” la păduchii de acasă

Liberările din penitenciare, atât cele condiționate, cât și cele făcute pe bandă rulantă, din cauza condițiilor necorespunzătoare, au ”îmbogățit” municipiul Roman cu 103 infractori, din luna octombrie a anului trecut până acum. Cei mai mulți sunt hoți, iar la categoria grea intră tâlharii – genul de indivizi pentru care nu prea contează dacă victima cade cu capul de beton când e agresată, important este să-i ia portofelul – și criminalii. Ultima categorie nu are decât un reprezentant abia eliberat, care a comis un omor acum 15 ani, într-unul din grajdurile de pe strada Fabricii.

Conform datelor înregistrate până la sfârșitul anului 2017, Poliția Roman a avut 1.992 de sesizări privind săvârșirea de infracțiuni, inclusiv 409 cazuri de sesizări din oficiu, bineînțeles majoritatea judiciare, începând de la furturi (687), continuând cu tâlhării (42) și vătămări corporale (183) și încheind cu ”banale” amenințări (128). Acestor infracțiuni li se adaugă 214 distrugeri, 20 de mărturii mincinoase și 125 de infracțiuni la regimul circulației.

În momentul de față, Romanul are cam 47.000 de locuitori. Dintre aceștia, doar 2.000 s-au declarat de etnie romă. În realitate, sunt vreo 18.000, dar cei mai mulți s-au declarat români la ultimul recensământ. Sute de țigani sunt concentrați în două zone din oraș, considerate adevărate cuiburi de infractori, dar și focare de infecție, mai ales grajdurile din spatele fabricii de zahăr, în care s-au amenajat locuințe sociale.

* Strada Fabricii de săraci

Văzut de la strada principală, cea din spatele fabricii, locul unde se află halele sociale nu promite nimic bun. Peste tot sunt gunoaie și miroase îngrozitor, chiar dacă e iarnă şi temperaturile ar trebui să mai estompeze din ”parfumuri”.

Aparent, drumul de la strada principală, plină de gropi și de denivelări, până în fața grajdurilor este impracticabil. E un fel de bretea a străzii Fabricii. Aşa este cunoscut locul, colonia din Fabricii sau ”Grajduri”.

Dar este doar o aparenţă, pentru că un taxi galben a parcurs fără probleme breteaua plină de noroi și s-a oprit exact lângă peretele primei hale. Din mașină au coborât 3 femei, iar una, mai neatentă, a scăpat pe jos punga cu ouăle abia cumpărate.

La intrarea în hală, lângă ușă, în interior, un câine mort. Nimeni nu părea deranjat, în afară de un copil, care s-a uitat mai insistent, să se convingă că nu mai respiră. În hală arde un singur bec, și ziua, și noaptea, iar apa de la o cișmea interioară curge continuu.

”Nu plătim apa, e de la primărie, noi plătim lumina”, ne spune o femeie, care locuiește de 16 ani într-una din camere. ”Căldura e de la sobă, cu lemnele se descurcă fiecare. Ne-a mai dat şi primăria, nu pot să spun. Camere sunt multe, până în capăt, 52 sunt. Şi acolo, în capăt, e biserica. Preotul vine când e sărbătoare. Oamenii trăiesc din ajutor social. Mi-am făcut şi eu, dar e numai un milion şi 420 de mii cum erau banii. Nu ajunge, cum să ajungă? Păi, mi-a venit acuma să plătesc lumina şi am două milioane şi ceva de plătit. WC-uri au fost cândva, făcute afară, acuma nu mai sunt. Şi-au mai făcut care au putut în dreptul lor, pe unde au grădini, care nu – merge pe câmp. Ce să facă…?”.

În spatele halei, pe o bucăţică de teren pe care a îngrădit-o, femeia şi-a încropit o grădină, unde mai pune straturi. Ca să ajungă acolo, trebuie să treacă printre ”urmele” lăsate de cei cărora câmpul li se pare prea departe. Nu se plânge, mai aruncă apă, cu găleata, din când în când.

În spatele grajdului, e un culoar lung, străjuit de garduri înalte. Fiecare din cei care chiar ţin la lemnele lor a făcut un gard cât mai greu de escaladat. Unii au şi câini de pază. Pentru că aceia care umblă liberi prin hale sunt prieteni cu toată lumea, dar nu apără, de fapt, pe nimeni.

Pe holul lung şi sordid, cu menţiunea că hala 4 este cea mai curată dintre toate, e un du-te-vino continuu: copii care aleargă, femei care ies direct cu oalele din casă şi merg după apă sau mai spală câte ceva direct la pompă. Musafirii, în afară de cei obişnuiţi – poliţia, ambulanţa şi, uneori, pompierii – nu sunt întâmpinaţi cu amabilitate. Chiar şi cei, puţini, care au acceptat să vorbească au fost foarte atenţi la imaginea lor şi au refuzat ferm să fie fotografiaţi. Cei mai mulţi au priviri tăioase şi nu se îmbunează decât dacă mai vine cineva să le aducă de pomană. Un om fără bagaje nu prezintă interes.

”Eu nu prea ies pe afară, mai ales după ce întunecă”, ne spune o femeie trecută de 60 de ani. ”Sunt care se ceartă, se bat, mai ales ţigani din ăştia răi, care au făcut puşcărie şi vor să le ştie toţi de frică. Ziua nu vezi unul, se duc pe unde se duc şi fac ce-or face, iar seara e scandal”.

Spre capătul halei sunt familiile cu mulţi copii, care au două camere. Unele locuinţe n-au nici măcar uşi ca lumea, sunt distanţate de toc şi asigurate cu lanţuri şi lacăte. Dar copii sunt, peste tot, mărunţei, murdari, goi şi flămânzi. Dincolo de orice logică, sunt părinţi care privesc copilul ca pe o alocaţie în plus, scăpând total din vedere nevoile lui pentru a creşte. Nici măcar nu se obosesc să-l scape de păduchi și purici sau să-l trateze de râie.

”M-am despărţit de soţ şi n-am avut unde să mai stau, locuiesc aici cu nepoţel”, spune o altă femeie, care s-a mutat la grajduri de 7 ani. ”Nu e linişte, nu e siguranţă, nu e nimica. Dacă nu eşti acasă, îţi sparge camera, îţi fură din casă. Mie mi-a spart camera şi mi-a luat două butelii, cartofii, toate alimentele. Nu se ştie cine, nu l-a găsit poliţia. Sunt mulţi care fură. Becurile le sparg, că mai vin din ăştia mai mari, care se ascund şi se droghează. Nu-ţi vine să ieşi din casă, că nu ştii peste cine dai”.

La ieşirea din hală, trei băieţi încercau să-și facă drum prin noroi, să ajungă între grajduri, unde unul dintre ei ţine animale. ”Am vacă, porci, porumbei, găini şi struţi. Şi am și un câine. Mie nu mi-e frică să ies, mai jucăm ascunsa. Am avut parc pe terenul ăsta, dar nu ştiu cine a furat scrânciobele, şi balansoarele. Eu nu m-am născut aici, m-am născut pe Anton Pann, dar n-a mai plătit tata chiria şi am venit aici, că aici nu plătim. Merg la şcoală la franciscani, că, dacă nu mă duc la școală, nu mai iau alocație”.

Colonia din strada Fabricii este imaginea limpede a ”statului asistențial”. Oameni cărora niciodată nu li s-a pus undița în mână, ci li s-a oferit, lunar, coada de pește nu au niciun viitor. Copiii lor cresc la fel și, la rându-le, vor naște copii. Pentru astfel de oameni, care nu au făcut în viața lor un duș, au fost la ”toaletă” pe câmp sau direct pe hol, în fața ușii, și au mâncat odată la două zile, eliberarea din penitenciar pe motiv de condiții necorespunzătoare este o glumă sinistră. Mulți s-au întors acasă și fură din sărăcia celorlalți.

* Strada Nouă – între cârpele de pe gard și casele părăsite

Strada Nouă este un alt loc de referință din Roman, des vizitat de polițiști. Este o stradă în formă de potcoavă, locuită numai de țigani, puțini dintre ei oameni de treabă. Și în această zonă, taxiurile sunt o prezență constantă, chiar dacă întreaga stradă are dese cocoașe înalte, montate de primărie după ce locuitorii au reclamat că trec mașinile cu viteză și le lovesc copiii. Viața se duce în stradă, rufele se pun la uscat pe garduri, spațiul este ”închis” și nu prea ai ce căuta acolo dacă nu ai treabă cu cineva anume. Nimeni nu vorbește, dar nici peisajul nu te determină să zăbovești prea mult în zonă.

Multe case părăsite, cu grădinile pline de gunoaie și aceeași lume promiscuă, discret mai ”spălată” față de strada Fabricii. Am văzut, de exemplu, două femei care se duceau spre magazin, îmbrăcate cu capoatele de ocazie peste hainele de iarnă, dar am văzut și copii aproape dezbrăcați, pitiți pe după garduri.

Poilițiștii care fac razii pe Strada Nouă spun că puricii și mirosurile sunt la fel ca la Grajduri. Și infractorii. Cei pe care ”marea familie romașcană” încearcă să-i țină în frâu, montând camere de supraveghere în spațiile publice. Pentru că, în Roman, mai des decât prin alte locuri, se sparg mașini, se fură din buzunare, se fură din magazine – puțin, dar constant -, iar găinile și iepurii din cotețe sau nucile sunt atracții irezistibile. Și da!, există în Roman oameni care și-au vândut casele, pe mai nimic, doar ca să mute în zone în care n-au vecini ”navetiști” la pușcărie.

Cristina MIRCEA