Dr. Negoescu: ”Dacă nu iubești oamenii, degeaba îți place să fii medic!”

Născută, crescută, școlită și căsătorită în Piatra Neamț, Ioana Negoescu și-a petrecut jumătate din viață la țară. Cu oamenii din cele opt sate (acum șase) care formau comuna Pângărați și care au devenit mai mult decât pacienți. Îi cunoaște de la străbunici, la bunicii și copiii lor, care, la rândul lor, au copii. Chiar și când unii dintre ei s-au mutat la sute de kilometri, dr. Ioana Negoescu a rămas medicul lor de familie. Medicul care, în ’88, când și-a început munca, mergea acasă la bolnavi cu șareta.

* ”Visam să proiectez jucării”

Între atâtea motive, a ales medicina pentru că a fost crescută de o mamă care și acum, la aproape 90 de ani, caută să ajute, măcar cu un sfat, pe oricine care are probleme de sănătate. ”Și eu, și colega mea, doctorița Petronela Simioneasa, cu care fac echipă de 30 de ani la Pângărați, am fost crescute în familii cu mame care au fost asistente medicale, amândouă în spital, așa că am avut de mici un exemplu încă de acasă. Probabil că de-acolo a pornit dragostea de oameni, nevoia de a ne apropia de suferința lor. Cel puțin, la mine, a venit în mod firesc, fără efort. Nu m-am gândit niciodată, până acum, dar cred că, dacă aș fi ajuns arhitect, cum gândeam în adolescență, aș fi lucrat într-o fabrică de jucării – să proiectez jucării, cum visam eu – tot m-aș fi oprit la fiecare salariat să-i acord primul ajutor, dacă era nevoie! Cred că ăsta a fost destinul meu și sunt liniștită în sufletul meu, fiindcă am avut șansa să fac, profesional, ce-mi place, ce este în caracterul meu. Iar cu pasiunea pentru creație și jucării am continuat în planul secund al vieții mele”.

A terminat Liceul ”Calistrat Hogaș” și, în 1984, a absolvit Facultatea de Pediatrie, la Universitatea de Medicină și Farmacie București. După stagiatura la Călărași, în 19 ianuarie 1988, Ioana Negoescu a venit acasă, la Piatra Neamț. Cu serviciu la Dispensarul uman din Pângărați, unde a rămas, împreună cu dr. Simioneasa, mai bine de 30 de ani.

A prins Casa de nașteri de la Stejaru: ”Aveam, de regulă, nașteri ușoare, acolo, fără probleme, pentru că supravegheam gravida de la început, știam riscurile și, când era cazul, o trimiteam cu salvarea la Maternitatea din Piatra Neamț. Am avut o moașă extraordinară, am asistat câteva nașteri… Copiii pacienților mei, chiar și cei născuți la Maternitate sunt pacienții mei, ca și străbunicii lor, pe care i-am prins, bunicii lor, copiii lor și copiii acestora”.

* ”Noi, medicii mai vechi, colaborăm, fără orgolii”

A fi medic la țară nu-i o muncă ușoară. Nu era nici înainte de 1990, nu e nici după. Pentru omul de la țară, medicul este o instituție în care crede și de la care are așteptări, pentru că a fost crescut în respect față de cel care are ”carte” și știe ce să-ți dea când te doare. Încrederea se câștigă în timp, însă, iar avantajul dr. Negoescu a fost că avea întregul istoric medical al familiei. ”Mai suntem câțiva medici de familie care am avut șansa să rămânem în aceeași echipă, la același cabinet, atâția ani. Este un mare atu. Noi două am cooperat în toți acești ani. Fără orgolii. În profesia asta, înveți și de la un coleg, dacă vrei. Dacă eu aveam un caz mai deosebit, îi ceream ei părerea și invers. Eu terminasem pediatria și, apoi, în 1992, m-am specializat ca medic de familie, iar doctorița Simioneasa, făcând doi ani pe urgență medicală și lucrând un timp în spital, a avut mai multe cazuri de pacienți cu afecțiuni cardiovasculare. Așa că ne ceream părerea și învățam una de la alta. Întotdeauna am colaborat și ne-am completat. Noi, cei mai vechi, obișnuim să ne ajutăm între noi, dar văd că la medicii tineri – niciodată. Dacă apare un pacient și s-a terminat programul colegei mele, îl preiau eu și încerc să-l rezolv, că mă gândesc că omul ăla n-a venit degeaba, cu sufletul la gură, la medic. Mă sfătuiesc cu colega mea, că își cunoaște pacienții, ajut omul cu o consultație, cu ce pot, dar nu-i spun pacientului că medicul lui nu mai are program”.

* Cât timp costă salvarea unei vieți

”Cabinetul nostru este deschis de la 8 dimineața până la 6 seara, oamenii știu că găsesc oricând medic acolo, pe ambele ture. Odată, acum câțiva ani buni, am plecat cu câteva minute înainte de sfârșitul programului, nu mai intrase nimeni de mai bine de o oră, era într-o vineri, parcă. A plecat și asistenta, ea era cu mașina. Eu am traversat, spre stație, n-am avut niciodată mașină și nici nu am. Și, cum stăteam și așteptam autobuzul, se aude un zgomot, strigăte și zarvă – accident. Un biciclist fusese lovit de o mașină. Colega mea a văzut agitația și s-a întors, probabil a sunat imediat la salvare, eu am traversat repede la rănit, era plin de sânge, abia mai sufla. L-am evaluat rapid și apoi am început să-l resuscitez.Pe urmă a venit ambulanța și l-a dus la spital. Nu vă mai spun că accidentul s-a petrecut lângă dispensar și chiar în timpul programului nostru. Păi, alea câteva minute, de ce n-am stat la program? A fost prima și ultima dată. M-am gândit multă vreme la semnificația pe care i-o acordăm, în mod normal, timpului, deși știam foarte bine ce înseamnă să-ți respecți programul. Pentru că boala nu știe de program, iar pacientul, dacă vede azi, vede mâine și tot așa, că nu ești la cabinet, pleacă la alt medic. Nimic nu este mai prețios ca acele câteva secunde, în care poți să salvezi viața unui om. Dacă ești la locul potrivit”.

După 1990, timpul acordat pacientului s-a tot redus, odată cu reforma Sănătății, începută cu medicina de familie: ”După informatizarea sistemului, am fost nevoiți să scurtăm din timpul alocat direct pacientului, pentru că, înainte, consultația dura mai mult, rețeta și biletul de trimitere și ce mai era le scriam de mână, omul mergea la farmacie și-și lua medicamentele. Mai aveam de completat în fișă, mai dădeam recomandări. Acum, totul este online: raportări, rețete… Avem doar 15 minute de pacient pentru consultație, inclusiv să-i dai o rețetă. Dacă sunt probleme în calculatorul meu sau la server, durează și omul nu înțelege. La început, oamenii își mai pierdeau răbdarea, că sunt oameni în vârstă și aveau impresia că stau și «mă uit în televizorul ăla», dar eu așteptam să-mi iasă rețeta. Acuma, s-au obișnuit, dar noi avem totuși un stres, fiindcă suntem legați de internet și, dacă ceva nu merge, suferim și noi, și pacienții”.

”Acum, în ansamblu, mare schimbare nu-i, dar, înainte, aveam timp mai mult pentru pacient, ne implicam nu doar medical, ci și social, în numeroase aspecte din acea comunitate. Atunci nu eram așa aglomerați cu raportările online, nu eram așa legați de cabinet, de calculator, aveam posibilitatea să mergem mai des acasă la pacienți. Și acum facem teren, dar țintit, acolo unde este o persoană nedeplasabilă, unde sunt nou-născuți, unde suntem chemați, unde sunt familii cu nevoi speciale. Înainte, aveam câteva ore la cabinet și câteva ore teren. Aveam un punct sanitar – de exemplu, la Stejaru am avut eu, acolo unde am avut și casa de nașteri -, iar trei-patru ore mergeam pe teren. Mergeam cu șareta! Aveam timp să-mi cunosc pacienții, le știu și voia, și nevoia, cum reacționează la tratament. I-am învățat să-și caute drepturile, i-am învățat cum să-și ajute copiii. Am familii care au rămas împreună, pentru că m-am implicat când unul din parteneri mi-a cerut ajutorul și sunt mulți cei care, după aceea, mi-au mulțumit că nu s-au despărțit și au copiii aproape”.

* ”Medicul trebuie să-și iubească meseria și oamenii”

Ioana Negoescu are memoria datelor, pentru că marile evenimente din viața ei, nu întotdeauna plăcute, au coincis cu marile evenimente profesionale, nu întotdeauna plăcute. ”Îmi dau seama că niciodată nu mi-am făcut un bilanț, le-am rezolvat așa cum au venit, chiar am uitat de mine gândindu-mă la necazurile altora”.

Fiica ei, Roxana, nu a continuat tradiția familiei. Este cercetător biolog, la Iași, la un pas de a-și lua doctoratul. ”Are o carieră exact pe calitățile și pe vocația ei: este extraordinar de tenace, iscoditoare, pentru ea nu există nu știu, a căutat de mică toate explicațiile și caută și acum răspunsuri”.

Medicilor tineri și celor care își propun să devină medici, Ioana Negoescu le spune să nu fugă de medicina de familie: ”Un medic tânăr trebuie să iubească meseria și oamenii. Dacă nu iubești oamenii, degeaba îți place să fii medic! Foarte mulți se orientează, acum, spre specialități care sunt sprijinite de tehnică medicală. Iar partea de specialitate, care are legătură și contact direct cu pacientul, este foarte vitregită. Medicina de familie este cea care vine în contact cu patologia neprelucrată. Noi avem primul contact cu bolnavul, așa cum vine el, cu durerea, direct de la muncă, de la ogor, de la pădure, de la joacă. Și, dacă suntem atenți cum Doamne-Doamne ne deschide mintea în acel moment, «vedem» exact, pe baza experienței și a pregătirii noastre, diagnosticul pentru pacient și-l putem ajuta exact cum trebuie”.

Cristina IORDACHE