Șoaptele documentelor

”Arde-l pe țăran cu cota,

Dă-i pământ și ia-i recolta!” – folclor din vremea colectivizării.

Cineva, persoană importantă, mi-a dăruit un plic doldora cu acte vechi, îngălbenite de vreme, cu iz istoric. M-a rugat să trec prin ele și să-mi spun părerea.

Primul document cuprinde numele a 25 de chiaburi, expropriați pe vremea colectivizării agriculturii din Raionul Piatra Neamț. Când orașul, azi capitală de județ, făcea parte din regiunea Bacău și scumpa noastră țărișoară, Republica Populară România. Sunt și exemple concrete. ”Năpârca”, ”chiaburoaica” Adina Costinescu, din Piatra Neamț, a pierdut prin expropiere 133 ha de pământ arabil, de pe moșia Doamna. H. Juvara a avut aceeași soartă, a cedat statului, de bună voie și nesilit de nimeni, 120 de ha din moșia Dărmănești. Avocatul N. Ioaniu, fiind în slujba legii, a înțeles foarte bine situația și a semnat cedarea a 43 ha de pământ arabil. Au urmat Petre Juster – 33 ha (la Frăsinel), Master Juster – 17 ha (Ciritei), Comander Blebea – 30 ha (Piatra Neamț, Petrodava) și tot așa. Și moșierii bandiți din Dobreni, Neamț, Moza și Iftimescu, au fost expropiați și alungați din sat, cu domiciliul forțat unde-a înțărcat dracu’ copiii, în Bărăgan. Acolo au gustat terciul de lagăr și viața de gulag.

Cele mai întinse moșii confiscate pe meleagurile nemțene au fost cea de la Costișa – care se întindea pe fix 2.289,3154 ha – și cea de la Podoleni cu fix 1.977, 4854 ha de pământ arabil. Prima moșie, în adevăratul sens al cuvântului, a fost proprietatea boieroaicei Maria Cantacuzino Pașcanu, soția lui Constantin Cantacuzino-Pașcanu. Nici domeniul lui Sturdza, de pe Valea Muntelui, format din 885 de ha, nu era de uitat. Că, după ’89, urmașii lui Sturdza au reclamat mai multe hectare la retrocedare, asta e altă poveste. Lăcomia papă omenia.

Cine au fost, de fapt, ciocoii vechi, că pe cei noi îi știm? Există mai multe răspunsuri. Potrivit definiției din DEX, chiaburul era ”țăran bogat aparținând burgheziei satelor care își asigura câștigurile prin exploatarea muncii salariate, prin darea în arendă a pământului, prin camătă”.

Potrivit unora de la țară, chiaburii ”erau cei mai gospodari și înstăriți oameni din sat”. Din păcate, comuniștii din primul cincinal, sovietizați până la chipiul cu stea roșie, aveau alte păreri. Pentru ei, bogătanii satului românesc erau ”năpârci, hiene, lupi, câini turbați, sabotori, vipere, lipitori, viermi”…

Printre țăranii săraci și mijlocași circulau și versuri: ”Strungul, plugul și condeiul s-au pornit să chiuie/ Și-au pus flori la pălărie și văzduhul țiuie/ Chiuie de bucurie că e vremea jocului/ Iar chiaburii toți să piară/ Arză-i mama focului!”. Sau: ”Haide, frate, după mine/ Să vărsăm sânge de câine/ Că ăst câine de ciocoi/ Cât o să mai dea în noi?”. Marele Arghezi nu-i asemăna pe ciocoi cu un hrean ”ce trebuie dat pe răzătoare”? Hidra burgheză și chiaburimea satelor trebuiau distruse. O spuneau și politrucii vremii: ”Cei ce zac în închisori/ Sunt bandiți și trădători/ Moarte lor! Moarte lor!”.

Evident, pe vremea colectivizării forțate, activiștii de partid au comis multe abuzuri și greșeli. Se văd și astăzi, din avion. Pe acest document, la poziția a 18-a, apare un chiabur pietrean, numit Venzibel (atât!), care posedă ”o moșie” de 18 prăjini (?!). Gafă monumentală: ca să fii un chiabur recunoscut de comisie, îți trebuiau măcar 5 ha de pământ. Și, nu uitați!, pământul era de mai multe feluri – arabil, fâneț, pădure, livadă, vie, curte, islaz -, fiecare cu altă valoare. Situația ar trebui descâlcită de comisia de colectivizare formată din primar, pe atunci Președintele Consiliului Popular, activistul de partid – un muncitor tăios luat de la strung, milițianul – țiganul de la capătul satului și două cadre didactice, de obicei cele mai clonțoase din școală. Din păcate, comisia a plecat ”dincolo”, unde nu-i nici suferință nici durere.

Al doilea document ne prezintă cum s-a realizat în comune purificarea socială de chiaburii sabotori și exploatatori, cum au fost demascați de partidul celor cu mâinile bătătorite. Pentru început, poposim în comuna Bălănești, Raionul Piatra Neamț. Citim dintr-o gazetă pietreană:

«În ziua de 3 septembrie 1952, completul de judecată al Tribunalului Raional Piatra Neamț s-a deplasat în comunele… pentru a judeca la fața locului câțiva chiaburi sabotori ai campaniei agricole și ai colectărilor.

În fața a numeroși țărani săraci și mijlocași, au fost judecați chiaburii Lozonschi Zaharia și Gheorghiță Gheorghe, proprietari a peste 10 ha teren arabil fiecare. Acești dușmani ai poporului muncitor n-au desmeriștit ogoarele, n-au predat cotele către stat și nu și-au achitat nici celelalte obligații față de stat. În urma dezbaterii publice care a avut loc, completul Tribunalului Raional a condamnat pe chiaburul Lozonschi la 3 ani de închisoare corecțională, 1.000 de lei amendă și 500 de lei despăgubiri civile. Chiaburul Ghiorghiță Gheorghe a fost condamnat la 2 ani jumătate închisoare corecțională, 1.000 de lei amendă și 500 de lei despăgubiri civile.

După pronunțarea sentințelor, numeroși țărani muncitori au luat cuvântul exprimându-și satisfacția pentru faptul că chiaburii și-au primit pedeapsa bine meritată. Văduva Elisabeta Pitaru a arătat că acești chiaburi, care n-au vrut să respecte legile țării, făcute în interesul poporului muncitor, își băteau crunt joc în trecut de cei săraci. Chiaburul Ghiorghiță a tras cu arma în țăranul Toader Pitaru și a bătut crunt pe muncitoarea Sofica Apetrei, când aceștia, nemaiputând suferi frigul, au îndrăznit să strângă câteva vreascuri din pădurea chiaburului» (articolul ”Condamnarea unor chiaburi sabotori”, semnat de corespondentul Gh. Dochița, în ziarul ”Flacăra”, septembrie ’52).

Se știe, acum, că, după mascarada numită ”judecată”, chiaburii ajungeau la loc de suferință și moarte – Jilava, Mislea, Aiud, Gherla, Râmnicu-Sărat, Miercurea-Ciuc, Sighet – sau în coloniile de muncă forțată Delta, Canal, Bicaz… Erau vremuri grele, când prințul Șuțu era văzut sfărâmând piatră cu barosul pe șoseaua Bicaz-Gheorgheni. Așa a fost și o dovedesc relatările:

«La Sfatul Popular din Dragomirești Neamț, completul Tribunalului Raional a judecat în fața unui mare număr de țărani săraci și mijlocași pe chiaburii sabotori Juncu Gh. Nicolae și Ioniță Gh. Ghineț. Acuzele aduse?

Sabotarea îndeplinirii planului de stat, prin nerecoltarea la timp a unei mari suprafețe de teren, sustragerea de la predarea cotelor și altor obligații…

Chiaburul Juncu Nicolae a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională, 1.000 lei amendă și 1.000 lei despăgubiri civile. iar chiaburul Ioniță Ghineț, la 3 ani închisoare corecțională, 1.000 lei amendă și 500 lei despăgubiri civile» (v. articolul citat mai sus).

Ultimul document oferă date importante despre cum a votat, în noiembrie ’46, eterna noastră țărănime, masă de manevră a politicienilor imorali din toate timpurile, despre cum s-a mistificat istoria ziua în amiaza mare, fără nicio jenă: ”Ce te bucuri, moș Istrate?/ Cum să nu mă bucur, frate/ Când pornim la vot cu toții/ Și bunicii și nepoții/ Doar chiaburul nu votează/ Uneltește și turbează!”.

Sunt opt liste cu pietrenii care au candidat la alegerile electorale care au inspirat, apoi, versurile: «Foaie verde de cicoare/ Băga-i ”Ochi” și ieși ”Soare”».

Pentru ”Soare”, adică Partidul Comunist, au candidat tovarășii Dimitrie Dumitriu, N. Deleanu, M. Roman, Ion Onțanu, Ion Tomescu și Ion Timofte. Acesta din urmă a participat și la procesul chiaburilor din Dragomirești, când îi acuza pe bandiții de chiaburi. Deloc curios, în ’90, dl. avocat Timofte a înființat PNȚCD-ul din Piatra Neamț. La 19 noiembrie ’46, candidează la forțele democratice, iar după Revoluție pune bazele unui partid politic discutabil. Știm despre dl. Timofte că locuia pe str. Roznovanu din Piatra, vizavi de actualul Liceu de Artă, într-o casă modestă, clădită cu mult gust. Când pietrenii aveau necazuri juridice, la serviciile lui apelau. În robă, era de neînvins; în politică, era lucrat de politruci. N-a reușit să conducă PNȚCD-ul din Piatra decât doi ani. ”În ’92 a cedat șefia partidului domnișoarei Gabriela Radu, care avea angajament la Securitate”, ne informează ”cineva” care cunoaște foarte bine istoria PNȚCD-ului din urbea noastră. De la aceeași persoană demnă de încredere, mai știu că ”după destrămarea PNȚCD-ului din Piatra, această domnișoară a fost trimisă consilier economic la ambasada Australiei. În prezent, este decedată”. Așa a luat sfârșit un partid politic de cursă lungă, cu țărani mulți.

La primele parlamentare postbelice, din ’46, liberalii au ieșit la ”atac” cu N. Guranda, Gh. Isăcescu, P. Popovici, Ilie Crețu, Gh. Bordei și Marin Cuibaru. Nici țărăniștii de sub Cozla n-au lipsit: Gh. Măcărescu – cel care a acoperit TT-ul cu țiglă, V. Savin, V. Grigoriu, I. Cucu, Ion Radu și Constantin Buzdugan.

În istoria României, nimeni nu l-a mângâiat pe cap de țăran, toți l-au păcălit în fel și chip. Când cu împroprietărirea comunistă a dr. Petru Groza, când cu colectivizarea agriculturii de tip bolșevic, când cu mutarea de la sat la oraș, la bloc, unde curge apa din ”părete”. Țăranii de astăzi nu mai cosesc iarba, nu mai fac fân pentru vite, nu mai duc bălegarul de grajdi pe ogor. Nimeni nu mai cântă pe ogor ”Țăranu’ e pe câmp!”. Și cine să mai cânte? Ion și Vasile sunt în Spania, strâng căpșuni, ori în Italia, tencuiesc. Când vin acasă, în august, sunt indiferenți dacă e secetă, dacă a bătut grindina sau au fost inundații.

Apropo, știți prin ce se deosebesc țăranii de orășeni? Primii își trag afumătoare pentru cârnați și caltaboși în fața blocului, sub fereastra șefului de scară.

Prof. Dumitru RUSU

FOTO: Pixabay