Periculoase, abuzive, inoperabile, cu ”dedicaţie”, devastatoare ca efect, imposibile. Acestea au fost expresiile folosite cel mai des în spaţiul public cu privire la modificările legilor justiţiei. Atenţia specialiştilor din domeniu s-a concentrat pe tentativa de a controla politic justiţia, însă au fost enumerate şi câteva din consecinţele modificărilor Codulului Penal şi Codului de Procedură Penală, care ar apăra dreptul infractorilor de a poza în oameni cinstiţi. Un drept existent deja datorită schimbării codurilor din 2012. Oamenii de rând nu prea ştiu, însă, posibilitatea ca victima şi autorul să se împace în cazurile de furt şi înşelăciune, de exemplu, înseamnă pentru autor un cazier curat. El poate avea 40 de furturi la activ, dar dacă a înapoiat bunurile sau contravaloarea lor, nu mai figurează cu nicio faptă nici măcar în evidenţele de uz intern ale organelor judiciare.
Ceea ce se prefigurează acum, însă, loveşte în însăşi ideea de stat de drept, dacă ne raportăm la definiţia acceptată conform căreia statul de drept este regimul politic în care ”puterea statului se afla încadrată și limitată de către drept”. Riscul major este ca, făcând legi pentru câţiva exponenţi ai puterii politice, să se deschidă larg porţile către infracţionalitatea de toate tipurile. Inclusiv către terorism. Pentru că, în momentul când faci o percheziţie informatică pentru o infracţiune economică şi găseşti în calculator reţete de fabricat bombe artizanale, nu ai dreptul, ca anchetator, să ceri un mandat de percheziție pentru a căuta explozibilul, ci eşti obligat să distrugi orice probă care nu are legătură cu dosarul pe care-l instrumentezi. Şi, dacă lucrurile ajung în faza următoare, adică ”individul” deja a fabricat bomba şi o amplasează sub o maşină, într-un loc public – o staţie de metrou bunăoară -, având grijă să nu-l vadă nimeni, dar este surprins, totuşi, de o cameră de supraveghere, acea imagine nu poate fi folosită în probatoriu. Reţeta perfectă pentru a face rost, permanent, de infractori ”curaţi”.
* De la dreptul la imagine la dreptul de a comite infracțiuni
Încă din articolul 4 al CPP, după precizarea că prezumția de nevinovăție este valabilă până la hotărârea definitivă a instanței, s-au introdus două articole noi, care prevăd că, în cursul urmăririi penale și al judecării din camera preliminară, furnizarea oricărei informații este considerată infracțiune, iar ”în cursul procesului penal este interzisă prezentarea publică a persoanelor suspectate de săvârșirea unor infracțiuni purtând cătușe sau alte mijloace de imobilizare”. Transportul persoanelor private de libertate devine, astfel, o problemă de ”strategie”, comparabilă cu ”afacerile” făcute pe vremuri de călăuzele care treceau oameni fraudulos la frontiere.
Pe lângă dreptul la imagine şi cel garantat la apărare, suspectul are dreptul de nu da nicio declaraţie, iar, conform modificării art. 10, tăcerea ”nu poate fi utilizată împotriva suspectului sau inculpatului într-o etapă ulterioară a procedurii și nu poate fi utilizată la coroborarea faptelor”.
De la articolul 83 încolo se ajunge, însă, la discriminări evidente, autorul unei infracţiuni fiind favorizat pe toate fronturile, inclusiv în raport cu victima.
Suspectul nu are doar dreptul de a consulta dosarul şi de a propune administrarea unor probe, ci şi dreptul de a fi prezent la ”efectuarea actului de urmărire penală ori a audierii”. O victimă minoră, audiată în prezența unei brute, de exemplu un criminal sadic care tocmai i-a tranșat mama cu toporul, un părinte care a supus-o la rele tratamente ani de zile, un pedofil care a violat-o sau un tâlhar care a bătut-o în poarta școlii, va fi paralizată de spaimă. Din start, o declaraţie luată în asemenea condiţii este viciată, iar aflarea adevărului este zădărnicită.
În categoria actelor de urmărire penală intră inclusiv percheziţiile, iar conform noilor modificări suspectul trebuie anunţat prin notificare telefonică, fax sau email despre data şi ora la care vor avea loc, ceea ce creează premisele unui ”succes garantat”.
În aceeaşi serie se înscriu prevederile alin. 1 al art. 94, care, în traducere liberă, înseamnă că suspectul are dreptul să știe că este investigat şi interceptat, dar şi care sunt persoanele ce urmează a fi audiate sau percheziționate. Practic, urmărirea penală anterior punerii sub acuzare devine inoperantă. Ca exemplu concret, dacă cineva reclamă un medic că a cerut șpagă, organul judiciar trebuie să-i pună la dispoziție acelui medic dosarul în care se pregătește un flagrant, se fac niște interceptări, urmează niște percheziții sau audieri. Dacă tot se clama dreptul suspectului de a şti exact ce probe conţine dosarul şi cum anume au fost obţinute, pentru ca ideea înfăptuirii justiţiei să nu fie sugrumată cu propriile-i prevederi, obligaţia înștiinţării oficiale ar fi trebuit să fie postum, în niciun caz înainte de a obţine probele.
* Constatările medico-legale dispar, dar apare ”ierarhia probelor”
Prin modificarea literei e) a art. 97, constatarea medico-legală, o probă de bază în instrumentarea infracțiunilor contra persoanei și contra vieții, dispare, pur și simplu. Rămân ca mijloace materiale de probă doar înscrisurile, rapoartele de expertiză, procesele verbale și fotografiile. Consecința este că un autor de omor sau un violator nu mai poate fi arestat decât după realizarea expertizei medico-legale, care poate dura luni de zile. 
Acestei aberante prevederi, care scoate din schemă ”sfântul” certificat medico-legal, i se adaugă alta, la fel de aberantă: dreptul de a nu coopera. Pe lângă faptul că poate rămâne, luni de zile liber ca pasărea cerului, suspectul sau inculpatul are dreptul de ”a nu coopera în cadrul oricărei proceduri penale”. În virtutea acestui articol, putem asista la scena în care procurorul DIICOT bate la ușa unui traficant de droguri pentru percheziție autorizată de instanță, iar acesta are dreptul ”legal” de a nu deschide. Ba mai reclamă și mascații că i-au distrus încuietorile cu berbecul.
Unul dintre articolele care vor lega, efectiv, anchetatorii de mâini și de picioare este articolul 103. În primul rând, aduce o premieră în dreptul românesc: ierarhia probelor (declarațiile investigatorilor, ale colaboratorilor, ale denunțătorilor ori ale martorilor protejați nu mai au valoare ”determinantă”), iar în al doilea rând statuează o inepție: condamnarea nu poate fi dispusă pentru alte fapte decât pentru cele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată. Un inculpat, care ajunge în instanță doar pentru deținere de materiale exploziv, nu poate fi judecat pentru terorism sau asociere în vederea comiterii de infracțiuni, chiar dacă se dovedește, pe parcursul procesului, că intenționa să comită un atentat cu bombă.
Tot în sfera dreptului de a comite infracțiuni se înscrie scoaterea înregistrărilor din rândul probelor. S-a văzut importanța lor în cazul crimei de la metrou și al polițistului pedofil, dar din aceeași gamă fac parte accidentele surprinse de camerele de la bordul autoturismelor sau omorurile și încăierările filmate de camerele de supraveghere montate pe străzi și în localurile publice. În condițiile în care nu mai pot fi utilizate ca mijloace de probă, vom ajunge în situația paradoxală de a avea stive de dosare cu autori necunoscuți, care sunt, de fapt, cunoscuți.
Pentru ca lucrurile să se complice și mai mult, înregistrările autorizate nu pot fi folosite (conform art. 143) decât pentru fapta care face obiectul cercetării. Deci. dacă un deputat, care este interceptat pentru mită, deține ilegal arme de foc nu poate fi investigat în baza interceptării.
Gravă este și modificarea art. 162, prin care se instituie obligația predării unor obiecte ridicate legal, dar care nu au legătură cu cauza, chiar dacă pot constitui probe în alte cauze. Dacă de la autorul unei infracțiuni de lovire și tulburare a ordinii publice se ridică o bâtă de baseball, iar în urma examinării urmelor genetice de pe aceasta se constată că profilul ADN nu este al victimei lovite, bâta trebuie predată. Chiar dacă se identifică un alt profil al unei victime omorâte anterior cu acea bâtă, faptă rămasă cu AN. La fel, un calculator, ridicat pentru o suspiciune de evaziune fiscală, trebuie predat dacă sunt găsite doar înregistrări ce atestă circuite financiare de spălare a banilor, infracțiune ce nu făcea obiectul dosarului până la acel moment. Iar conform art. 168, un PC ridicat de la un individ cercetat de DIICOT pentru criminalitate informatică, în care nu sunt găsite date utile cauzei, trebuie predat și stocările șterse, chiar dacă ele constau în sute de fișiere cu pornografie infantilă.
Cu dedicație clară pare a fi art. 223, care scoate de pe lista celor care pot fi arestați preventiv niște categorii absolut interesante: corupții, cei care comit infracțiuni economice sau informatice, dar și indivizii care comit infracțiuni de ultraj la polițist, pădurar sau primar.
Oricine poate lua șpagă liniștit, pentru că pericolul arestării preventive devine istorie, iar probele, oricum, vor deveni greu de produs și de administrat. Și, cum în România s-a rafinat în arta mitei și a traficului de influență, vor ajunge în fața justiției doar cei mai proști dintre corupți. Dacă vor ajunge, pentru că au dreptul să fie judecați în lipsă, dar hotărârea nu poate fi pusă în executare, dacă inculpatului nu i s-a comunicat (art. 364).
Dacă Mazăre și alții ca el nu se laudă pe unde bântuie și nici nu-și mai trimit avocații la proces, nu mai pot fi condamnați până la sfânta prescriere, întrucât procesul nu se mai poate judeca fără o citare/ înștiințare corespunzătoare. Vorba unui anchetator, este clar că procedura se vrea modificată în favoarea anumitor categorii de infractori, însă ceea ce nu au înțeles inițiatorii acestui demers este că ”scapă toată turma” și, pe lângă rafinații la patru ace, care iau șpaga în diplomat, vor căpăta ”imunitate” tâlharii, violatorii, criminalii și teroriștii.
Cristina MIRCEA
