Din tradițiile poporului român - Înăcrirea borșului

Poporul român e foarte scrupulos în privința ținerii postului. Mai degrabă va comite o faptă rea decît se va înfrupta în post. Cel ce se înfruptă, acela se spurcă, se pîngărește, și numai în scaunul mărturisirii se poate curăți de păcatul ce l-a comis prin înfruptare. Iar cel ce mănîncă anume de frupt sau de dulce în post, nu numai că e considerat de un călcător și prihănitor al așezîmintelor bisericești și al legii strămoșești, ci e totodată privit și ținut mai rău decît un păgîn sau căpcîn, care n-are lege.

Asemenea și cei ce fac petreceri și joacă în post încă comit, după credința generală a poporului, un mare păcat, care nu li se poate lesne uita și ierta.

Ba, ce este și mai mult, în decursul unui post nici măcar a glumi și a săruta pe cel ce și-e drag nu e bine, căci încă e păcat. (…)

Iar drept pedeapsă:

”Cine joacă-n postul mare

Face rîie pe spinare”.

Și dacă această boală urîcioasă nu-i este de ajuns spre a se reținea de la petreceri și joc, atunci lesne poate să-l ajungă blăstemul exprimat prin următoarea chiuitură:

”Cine joacă-n postul mare

Pice-i pielea de pe nare

Și rămîie-i ciontu gol

Ca și muchea la topor!”

Spre a ținea însă un post, și mai ales Postul cel mare, care e cel mai lung, cum se cuvine, spre a nu se înfrupta defel în decursul lui, e de neapărată trebuință nu numai de a se spăla toate vasele menite pentru fierberea și ținerea bucatelor de sec cumsecade, ci totodată de a avea și cele necesare de rîndul postului.

Așa, între multe altele, fără de care poporul de la țeară nu e în stare să postească, e și borșul.

Drept aceea, partea cea mai mare a româncelor de la țeară au datină chiar în ziua cea dintîi a Postului mare, adecă luni, de a înăcri sau a umplea borș.

* În cele mai multe părți din Bucovina se umple borșul numai luni, miercuri și joi. Marți nu se umple, pentru că în această zi s-a început lumea; iar vineri, sîmbătă și duminică nu se umple de aceea pentru că aceste trei sunt surori. Și deoarece vinerea e cea mai mare între dînsele, de aceea și păcatul e mai mare dacă se umple în această zi borș.

Iar înăcrirea aceasta se face în următorul chip: moaie tărîțe de secară cu apă rece într-un vas de lemn făcut anume pentru acest scop și numit borșeică, borșeriță, borciușcă, putinică de borș, budîi de borș și budăiaș de borș, toarnă după aceea uncrop clocotit peste dînsele, le amestecă bine și le lasă puțin să se răcorească; pe urmă pun huște (tărâțele rămase de la un borș mai înainte înăcrit – n.red.) în borșeică, anume ca borșul umplut să dospească și să se înăcrească mai repede.

O seamă de românce, pe lîngă cele arătate, mai pun încă și vreo cîteva frunze curate de vișin, anume ca borșul să aibă gust mai bun; iar altele pun și vreo cîteva felioare de sfeclă roșie, ca să fie roșu ca sfecla.

Iar după ce au făcut-o și aceasta, pun borșeica în cotruță.

Se feresc însă foarte tare ca nu cumva borșeica să stea în cotruță, unde s-a pus, pînă sîmbătă.

Dacă din nepăsare sau din nebăgare de seamă ar sta borșeica pînă sîmbătă, adecă pînă în ziua de Sîn-Toader, în cotruță, atunci e rău, căci în cazul acesta, vineri seara, spre ziua de Sîn-Toader, după ce au cîntat cocoșii o dată, vine Ucigă-l-Crucea, și cine gustă apoi din borșul acesta, acela capătă plescaiță.

* ”Sub cuvîntul plescaiță, se înțeleg niște bubuțe, care se fac mai ales pe fluierele picioarelor și pe mîni și cari dintru început sunt albe și de mărimea bășicelor produse prin urzicare, iar mai pe urmă capătă coajă, se usucă și trec. Dar după ce s-a uscat și s-a trecut un rînd, urmează altul la loc, așa că pînă ce se vindecă cu totul mult timp trebuie să treacă. Plescaița se cunoaște pe aceea că, atunci cînd începe a se face, te mănîncă foarte tare și, cînd începi a te scărpina, ies bubuțele amintite mai sus și se lățesc astfel, că se face adesea o rană întreagă dintr-însele”.

Dar nu e nici o faptă fără răsplată. Foarte lesne i se poate întâmpla și lui Ucigă-l-Crucea una cît zece din cauza aceasta. Căci de voiește cineva să-l prindă și-l prinde scăldîndu-se, atunci îi trece dorul de scăldat.

Iar cine voiește să-l prindă, nu trebuie nimic alta să facă, fără numai un juvăț din brăcinariul de mire, care pînă la cununie a fost cu adevărat curat, să-l țină asupra putinelei cu borșul, și atunci nu mai scapă. Cînd iese Ucigă-l-Crucea din borș, îl prinde de grumaz și, avîndu-l odată în mînă, poate să facă cu dînsul ce dorește și voiește. De vrea să-i aducă bani, sau să-i facă alt serviciu, i-l face fără cea mai mică împotrivire.

Și Necuratul se roagă și-i promite celui ce l-a prins că-i va servi oricum va voi și-i va face orișice va dori, numai să-i dea drumul, să nu-l ție legat în juvăț.

Cele mai multe românce însă, nemijlocit după ce au umplut borșul, descîntă cărbuni, iau apoi trei dintre cărbunii descîntați și, făcînd mai întîi cruce cu dînșii la gura borșeicei, îi aruncă înăuntru. Făcînd aceasta, nu numai că borșul e cu mult mai bun, mai curat și mai limpede, ci în același timp sînt sigure că și Ucigă-l-Crucea nu se poate apoi apropia de putinica cu borș.

În fine, merită a fi amintit încă și aceea că, atît de astă dată, cît și de alte dăți, mai fiecare româncă din Bucovina, după ce a umplut acuma borșul în chipul cum s-a arătat, se face că e mînioasă, apucă pe o copilă sau pe un băiat, care-i pică în mînă, de păr ori de urechi și, trăgîndu-l, zice: acru borșul! Iar o seamă zic:

”Două rusce se bătea,

Borșul meu se oțetea,

Cîte vinuri

Și oțeturi

Sunt în țeara cea de jos

Toate le-au adus

Și le-au pus

În budîiul meu cu borș,

Și-au pus

S-aibă grijă de-oțetit

Ca fetele de măritat.”

Și abia după rostirea acestor cuvinte trag pe cei ce se află în casă de păr sau urechi și spun: acruuu borșu!

Iar această tragere de cap sau de urechi se face în credință că, precum omului îi este acru cînd îl tragi de cap sau de urechi, așa și borșul are să se înăcrească. Româncele din Transilvania, ”cînd pun borș, ies în curte ori în stradă și trag de ureche ori de cap pe cel dintîi creștin, ca să se înăcrească borșul, cum s-a înăcrit omul de supărare că-l tragi de păr.

Acru borșu! – zic ele.
Acru să-ți fie! – zice rîzînd cel tras de ureche, dacă e om al casei sau un prietin.
Ba fie-ți al dracului borșul! – zice supărat altul.

Acesta, tocmai fiindcă înjură, e omul borșului, căci românca l-a înăcrit, așa cum vrea să-i fie borșul.

Dacă cel tras de cap e om de-al casei sau o vecină, ori o cumătră, începe să fugă spre casă, românca după el, și dau năvală în odaie pe întrecute. Vorba e: cine ajunge mai întîi să sufle în borș.

Dacă suflă stăpîna casei mai întîi, o să mănînce borșul în pace; dacă nu, are să i se întîmple cine știe ce supărare pe vremea cît va ținea borșul. Și de obicei îi vine vreo supărare, căci ele vin multe, dar nu din pricina suflării-n borș. Țăranul crede așa: ”Și cumătra asta a noastră vine pe la noi numai ca să ne sufle-n borș”, adecă să ne prevestească de rele.

SURSA: Simion Florea Marian, ”Sărbătorile la români – studiu etnografic”

FOTO: inbucovina.ro