Un teatru, decât un festival și o cronică fără bani (II)

Povestea festivalului Gianinei Cărbunariu de la TT, găzduit de instituția finanțată din bani publici, a fost scrisă de niște personaje care ar putea face oricând dintr-o piesă contemporană. Tema unei asemenea piese ar fi extrem de la modă – conflictul interior al unor critici de teatru, finanțați să scrie despre un festival plin de piese fușerite și care, între un spectacol și un chef cu pretenții artistice, sunt vizitați de fantome ale foștilor actori ai TT. Aceștia îi obligă să vizioneze – scenele, cu trăirile sufletești ale criticilor, ar fi aproape horror – spectacole premiate ale TT și să asiste la repetiții. Finalul nu ar fi o sinucidere în masă, nici renunțarea la omagiale, ci înscrierea tuturor la un concurs pentru un post de consilier pe probleme de cultură la județ. Evident, concursul ar fi, obligatoriu, jurizat de un regizor de la Teatrul Maghiar din Timișoara, de Erwin Shimsenshon și, musai, de un elev care să fi dat dovadă de calități artistice pe înregistrările camerelor video ale școlii.

Excepția care întărește regula apare în revista ”Antiteze”. Un material care chiar scrie despre festival, nu despre suflul înnoitor adus de noul management. Scrie despre piese, despre regizori, despre dramaturgi, despre valoare și impostură. Textul are verb, are stil, este accesibil și, din apariția sa într-o revistă finanțată de Consiliul Județean, alături de omgaialele de rigoare, rezultă că autorul chiar cunoaște fenomenul. Pentru că merită citit de cât mai multă lume, am decis să-l publicăm în serial. Prima parte o puteți reciti aici. Astăzi, partea a II-a. (V.B.)

* Ceasu’ rău, pisica 13

Luni, 13 noiembrie, ora 14:

CALUL ALB. Scurtă istorie a urii

de Smaranda Nicolau, regia Ioana Păun

(PĂUN/MANOLACHE/MIRON/NICOLAU)

”Prefer… actorul care reușește să devină invizibil.” (Yoshi Oida, ACTORUL INVIZIBIL).

Îmi permit să extind preferința mea spre decorul invizibil (funcțional, nu decorativ), spre costumul invizibil (funcțional, nu elegant), spre muzica neauzită (funcțională, nu melodioasă)… Componente funcționale, întreg armonios, care să ducă la o percepție chinestezică.

Nu vreau să văd inima actorului, sângele, oasele și măruntaiele lui, ci întregul armonios sau, dacă se poate, vreau să primesc emoție, energie, să mi se provoace sentimente, gânduri… Vreau prea mult? Nu știu.

Ceea ce știu, însă, cu siguranță e că nu vreau să fiu pus în situația de a fi martor la agresarea unor vietăți, în numele demersului artistic (îndoielnic, de altfel), ori social.

Luni, 13 noiembrie, ora 17:

PE JUMĂTATE CÂNTEC

un spectacol de Crista Bilciu

(TEATRUL DE FOC, București)

La capitolul ”precarități”, se aliniază altor spectacole despre care am scris deja, dar Crista Bilciu înfăptuiește miracolul: ridică totul până la sublim.

Ca atare, n-am cuvinte!

Marți, 14 noiembrie, ora 18:

PENA

de Adina Lazăr, Ștefan Mako (Am fost smardoaică), Ruth Smythers (Instruction and Advice for the Young Bride), regia Adina Lazăr

(CREATE.ACT.ENJOY, Cluj-Napoca)

”Impostura se legitimează, de obicei, cu dreptul la diversitate” (Ion Cojar, O POETICĂ A ARTEI ACTORULUI).

Prea des și prea insistent ni se bagă, cu de-a sila, în ochi și-n urechi, tot felul de trăsnăi, tot felul de bazaconii! E DIFERIT, e ALTCEVA! Și, automat, noi trebuie să acceptăm că e și valoros din punct de vedere estetic, benefic din punct de vedere social, necesar și corect.

Să ne înțelegem: marii dramaturgi au trecut și ei prin faza POVESTIRE, culegere de REPLICI din gura contemporanilor, unii chiar au pornit de la o poveste, o schiță sau o nuvelă și, cu muncă, cu geniu, au creat capodopere! Sigur, nu stă la îndemâna oricui să realizeze un text dramatic valid, dar cine îi obligă pe acești ”făcători” de duzină să se întoarcă la originile teatrului, la POVESTITOR? Unde-i ACȚIUNEA, unde e CONFLICTUL?

Teatrul cu T mare era și SOCIAL, fără să-și facă din asta vreun merit. E ECOLOGIST? E nemaipomenit!, Pune pe tapet problemele unei MINORITĂȚI (etnice, sexuale, etc.? E GENIAL! Se dedică neregulilor cu care se confruntă O CATEGORIE SOCIALĂ? E mirobolant! Demersul critic e paralizat din start! Am sentimentul că asist la o farsă enormă. Și nu vorbesc de PENA, care, pe alocuri, e ușor penal.

Sâmbătă, 11 noiembrie, ora 20:

FLUTURII SUNT LIBERI

de Leonard Gershe, regia Erwin Șimșensohn

(Teatrul EXCELSIOR București)

Un plus de fantezie în inventarea situațiilor de joc nu strica.

Duminică, 12 noiembrie, ora 20:

DRAGOSTE ȘI INFORMAȚIE

de Caryl Churchill, regia Irina Crăiță-Mândră

(Teatrul Național I.L.CARAGIALE București)

Tranzițiile mișcate în contrast cu scenele vorbite, în loc să le potențeze, în vreun fel, pe cele din urmă, creau un nivel de așteptare, în ceea ce privește tensiunea și dinamismul, atât de ridicat, încât personajele și relațiile aproape că nu mai prezentau interes. Temperatură joasă! Ca afară!

Marți, 14 noiembrie, ora 20:

SOMNAMBULISM

de Iaroslava Pulinovici, regia Alexandru Mâzgăreanu

(Teatrul NOTTARA București)

Brecht și Piscator să trăiască! Numai că, la ei, filmul aducea un plus ideatic și afectiv, nu era pe post de surogat scenografic. Aici, imaginea video ne luminează în privința spațiului, dar întunecă fețele actorilor. Dacă era mai multă lumină, citeam și noi replicile pe buzele interpreților. Cum să nu-ți dai seama, tu actor, că, în registru grav, textul trebuie ”mușcat”, șoapta trebuie ”împinsă”?

Până acasă și, acasă, până am adormit, m-am contrazis cu nevastă-mea dacă aveau sau nu microfoane. Aveau? Cu atât mai prost!

Și încă ceva? Actorii nu s-or fi plictisit să joace, doi câte doi, uitându-se ochi în ochi? Că eu, unul, mai aveam puțin și adormeam. Nicio pagubă, veți zice, dar dacă, Doamne ferește, eram somnambul și-o luam… Nici nu vreau să mă gândesc!

ROVEGAN

de Catinca Drăgănescu, regia Catinca Drăgănescu

(ARENA şi Centrul de Teatru Educaţional REPLIKA, București)

”Cântarea României” s-a insinuat în acest festival exact ca impotența: întâi, ca o părere! Cine și-ar fi închipuit că un amărât de montaj literar-muzical-artistic – mă refer, evident, la spectacolul jubiliar – poate direcționa, atât de ferm, ceea ce avea să urmeze? Nuuu! Fisura logică s-a căscat în așteptările mele. Nici când am avut în față grupul de satiră și umor RECUL (indiscutabil, cu certe valori comice), nu m-am prins. Abia grupul satiric ARENA & REPLIKA mi-a arătat de ce festivalul se va încheia, apoteotic și necesar, cu evoluția amatorilor (trupele de liceeni).

Revenind la ROVEGAN, trebuie spus că actrițele sunt bune (una, chiar de excepție)! Regizoarea, care se vrea și dramaturgă, pare născută în gemeni: e nehotărârea întruchipată! Începe textul, excelent, cu povestea lui Creangă (”Capra cu trei iezi”), se răzgândește, pe parcurs și schimbă macazul, mută, din când în când, toată garnitura pe linia rusească a piesei de teatru (ecartament mai larg, distanțe mai lungi între stimul și efect) și sfârșește, lamentabil, pe o linie moartă. Își dă seama (sau nu!) că mai are o singură salvare: scenariul de film documentar. Și, uite așa, sub ochii noștri, se naște un colaj, cel puțin, inedit: grup satiric-teatru-documentar artistic pe 16 mm… pardon! 4K.

Emoționantă întreprindere, revelatoare pentru realitatea românească, dar… Mai bine mă opresc!

Joi, 16 noiembrie, ora 14:

ALL OVER YOUR FACE

scenariu colectiv, regia Botond Nagy

(REACTOR de creație și experiment, Cluj-Napoca)

Un spațiu, microfoane (decibeli peste limită), paradă haute-couture, fum, lumină stroboscopică, trei actrițe care dansează bine, cântă bine și joacă puțin. Constat aceleași neputințe dramaturgice și regizorale. Mă hotărăsc să-mi dezamăgesc odraslele, renunțând la jurnal. Când să-mi bag mâna pe mânecă, aud, fără să vreau, vorbele unui spectator. Salvarea mea!

”E o varză! Ai văzut cum arată o varză în secțiune? Dacă o secționezi, îți apare o structură, care nu e deloc întâmplătoare. E o tindere spre înțelegere a noii generații, care nu știe de unde să se ia și încotro s-o apuce, dar încearcă. Încearcă să fie și extrem de dură, violentară, dar și cu sublim sensibilizant, să zic așa. Botond Nagy, regizorul, spunea că, dacă noi (generația noastră) nu punem piciorul în prag, suntem foarte proști. Vine, în România, un timp în care generațiile astea se vor aduna într-o masă critică (material capabil să întrețină o reacție în lanț – n.n.). Cred că teatrul se îndreaptă spre un alt gen de percepție. Catinca Drăgănescu (ROVEGAN) vorbește despre un teatru ”post-adevăr”. Oricum, formele pe care le vedem, ca încercare sunt, cel puțin, promițătoare. E adevărat că aici, în Piatra Neamț, sunt selecționate și aduse spectacole de unul din noii maeștri ai teatrului, care este Gianina Cărbunariu și care a imprimat o direcție extrem de specifică teatrului și care știe cu ce se mănâncă lucrul ăsta, știe cum se face și cum să sintetizeze… Ce avem în festivalul acesta, cu limbajul lui Botond Nagy, ”e țâță, muc și sfârc!” Cred că aici se precipită niște tendințe pe care, dacă reținem ce-am văzut, o să le mai regăsim sublimate în alte încercări artistice. Nimic nu-i adevărat, poate, de asta, teatrul post-adevăr se poate certifica la un moment dat.”

Experiment! Asta era! Eu știam că ”încercările”, tatonările, căutările, se fac prin poduri, pe sub poduri, în garaje, în depozite dezafectate… Underground! De ce la Teatrul Tineretului? De ce să ”clasicizăm” ceva ce neagă taman ”clasicizatul”? De ce să impunem ca regulă ceva care se opune oricărei reguli? Doar pentru că avem puterea s-o facem? Pare o revoltă de adolescent întârziat, căruia i s-au încredințat niște frâie, cu care, în loc să strunească, biciuiește răzbunător. Ne merităm soarta!

Gheorghe BOIȘTEANU

(material apărut în revista Antiteze, anul XXVII, nr. 4/2017)